Imn smerit pentru licarul nostru de lumina:

ELENA IOAN BOTA

A plecat iubita noastra surioara! Nu stim cat de dor ii va fi fost de cele ce sunt deja dincolo de pragul vietii; stim insa ca noua, celor ramase inca dincoace, ne va fi foarte, foarte dor de ingerul sarguitor al Paraclisului Nasterii Maicii Domnului de la Mislea, Lica noastra, un adevarat licar de lumina pentru toate care am cunoscut-o si am pretuit-o.

Iarasi, nu stiu de ce a fost graba aceasta sa-mi lase mie puhoiul de lacrimi la aceasta necrutatoare despartire, cand, dupa randuiala anilor, ar fi trebuit ca ea sa plateasca acest tribut. Nu stiu si nici nu am curaj sa ma intreb de ce, ca sa nu supar randuiala Bunului Dumnezeu.

            Prin perdeaua lacrimilor imi indrept privirea spre usa casei mele si o vad reintrand, cu putin timp in urma, dreapta, senina, zambetul ei inefabil luminandu-i chipul frumos, cu expresia-i caracteristica, inteligenta si calma.

            Doamne, cum sa mi-o imaginez plecand?

            Si uite ca totusi pleaca definitiv, vizitandu-ma de ramas bun numai in duh, mai luminoasa ca oricand. Se indeparteaza cu spatele, ca sa fie cu fata catre mine, si pare sa-mi spuna:

            „De ce ne-am intristat? Recent am asezat in mainile tale ingrijorarile mele cele din urma, care s-au dovedit, spre uluirea ta, a fi o exacta premonitie. Dar eu duc cu mine bucuria ca Domnul a tinut cont de iubirea mea si mi-a imblanzit intr-un fel sfarsitul pe care mi l-am prevazut. Mi l-a daruit pe fiul meu in apropierea mea. Te-as ruga sa-i spui cat de sfanta este solutia finala asa cum mi-a daruit-o Domnul. Sa fie sigur ca a fost un dar oferit noua de iubirea divina si sa o primeasca, resemnat, ca atare. Si daca am platit cu suferinta darul acesta, a fost pentru ratiuni divine, sigur, in vederea unui mare bine. Iubirea de mama si de prietena a fost purificata astfel ca sa ramana permanent in preajma lui, asa cum a cunoscut-o, pura si nedespartita”.

            Apoi mi-a facut un semn discret cu mana si, usor, s-a topit in lumina.

            Am ramas pustiita, singura, doar cu hohotul meu de plans si, totusi, cu o ciudata recunostinta in suflet pentru ca a trecut pe la mine si aievea, si in duh, ca sa-i simt in palma gestul ei de prietenie calda, statornica si de nepretuit, pentru icoana pe care mi-a lasat-o pe micul meu altar, brodata cu mana ei de zana, si, mai ales, pentru tot ce a insemnat ea pentru fiecare dintre noi.

            As dori sa scriu un cuvant de ramas bun pe potriva omului minunat care a fost, dar mi-e cu neputinta sa ma adun, sa compun ceva coerent si emotionant, capabil sa evoce fiinta Licai, binecuvantata de Dumnezeu cu atata inteleapta si neostoita daruire de sine. Nu gasesec cuvantul care sa poata exprima cat de orfani am ramas toti cei care nu-i vom mai primi zambetul discret si bun.

Oare cand s-a infiripat prietenia noastra?

Atunci, demult, la Mislea, cand scumpa noastra Geta ne-a recomandat-o noua, direct si simplu: “Ea este Elena Ioan, noi ii spunem Lica”. O inscria in felul acesta in generatia 1948, ca inca o treapta pe Golgota plaiului mioritic.

Sau poate a inceput mult mai tarziu, tot la Mislea, cand ne-a ingaduit Maica Ocrotitoare sa-i ridicam lacas de inchinare, atunci cand Geta nu mai contenea sa-i multumeasca Maicii Sfinte ca I-a adus in ajutor “un cap intelept, doua maini maiestre si doua picioare zdravene de alergat”. Si avea dreptate Geta sa-i multumeasca, pentru ca in mainile Licai, cand i-a fost sorocul plecarii ei, Geta i-a incredintat pastrarea Paraclisului de la ea inainte.

Licarul nostru de lumina nu s-a crutat in jertfa pe care impreuna cu noi, a inchinat-o spre “stralucirea acestui soare si slava acestui pamant”.

De unde sa incepem talcuirea acestui inceput?

Nu cred ca putem defini locul si timpul prieteniei noastre. Ea vine de dincolo de date precise, de dincolo de limite de timp si spatiu, ea vine dintr-un adanc de vreme, dintr-o chemare perpetua, din mosi-stramosi, pe firul destinului unui neam. Ea este marturia invesnicita, povestea de iubire pentru Cruce, Neam si Legea strabuna.

Calatorie luminata, scumpul nostru licar! Sa-ti fie bine primit desavarsitul tau raport in fata celor ce te-asteapta cu mult ravnitul PREZENT!

Aspazia Otel PETRESCU

72 DE ANI DE LA MOARTEA EROICA A LUI MOTA SI MARIN

Se cade a face apel la momentul 13 ianuarie 1937 citand declaratiile catorva personalitati ale acelui timp: 

Nicolae Iorga (articol in Neamul romanesc): „Luptand pentru credinta lor crestina si pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump si curat in latinitatea nebolsevizata, doi tineri Romani, doi Baieti viteji, Mota si Marin, au cazut inaintea Madridului aparat de Rosii. [...] Prinsi de un entuziasm care se cere condus si nu inabusit […], incalziti de o idee careia i se inchinasera intregi, ei si-au zis ca e preferabil […] sa mearga acolo unde nu sunt discursuri si demonstratii de strada, ci omul sta in fiecare clipa  in fata mortii, pentru ce crede el sfant si mare. […] Cine stie ce va iesi din cumplita furtuna ce s-a abatut asupra departatului pamant latin, unde se varsa sange din toate ranile unui nobil neam! Dar, daca vreodata vom vedea Spania cum a fost, cum trebuie sa fie, se va putea spune la noi, cu induiosata mandrie, ca pentru aceasta au curs si cateva picaturi din sangele scump al tineretului nostru”.

Mitropolitul Nicolae Balan (rugaciune la inmormantarea eroilor Mota si Marin): „Slavimu-Te pe Tine, Parinte, ca ne-ai trimis lumina pilduitoarei jertfelnicii a alesilor Tai Ion si Vasile, ca sa iesim din intunericul nepasarii, al indoielii si al oricarei micimi de suflet in urmarea destinului nostru. [...] Slavimu-Te pe Tine, Hristoase Dumnezeule, ca ai invrednicit poporul nostru ca din mijlocul lui sa alegi ostasi credinciosi pentru lucrul Tau, care de dincolo de moarte ne trimit solia si marturisirea credintei lor, cum numai de pe buzele marilor Tai mucenici din veacurile de la inceput a rasunat in lume: «Eu asa am inteles datoria vietii mele. Am iubit pe Hristos si am mers fericit la moarte pentru El» [...]. Tu, Mantuitorule, Care ne-ai rascumparat cu sfant sangele Tau varsat pe Cruce si nu lasi fara de binecuvantarea Ta nici o jertfa neprihanita, fa sa rodeasca jertfa placutilor robilor Tai Ion si Vasile, pe pamantul tarii noastre, pe care au iubit-o din toata inima lor, roadele virtutilor care inalta neamurile si le fac biruitoare impotriva puterilor intunericului”.

Ionel Mota a scris in Testamentul sau: “Sa nu lasam urmasilor o tara fara ocrotirea lui Dumnezeu [...]. Sa tragea cu mitraliera in obrazul lui Hristos. Se clatina asezarea crestina a lumii. Putem noi oare sa stam nepasatori? [...] Eu asa am inteles datoria vietii mele. Am iubit pe Hristos si am mers fericit la moarte pentru El!”.

Trebuie de mentionat faptul ca ministrul de Externe al Romaniei, Nicolae Titulescu, prietenul omologului sovietic Litvinov, a dispus atunci sa se trimita armament brigazilor rosii, in care luptau comunisti „romani” condusi de Valter Roman, cel care, dupa 23 august 1944, a venit in tara cu grad de general in Armata Rosie.

Capitanul Miscarii Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, a formulat un juramant in fata sicrielelor celor doi eroi-martiri, indemnand pe legionari sa-i urmeze: “Vom jura deci ca vom lasa prin legamant urmasilor sa vina sa jure la mormantul lui Mota si Marin pe urmatoarele conditii esentiale ale elite,i pe care noi insine juram. 1) Sa traim in saracie, ucigand in noi poftele de imbogatire materiala. 2) Sa traim o viata aspra si severa cu alungarea luxului si imbuibarii. 3) Sa inlaturam orice incercare de exploatare a omului de catre om. 4) Sa jertfim permanent pentru tara. 5) Sa aparam miscarea legionara cu toata puterea noastra impotriva a tot ce ar putea s-o duca pe cai de compromisuri sau compromitere, sau impotriva a tot ce ar putea sa-i scada inalta linie morala”.

Daca oamenii mor, credintele si ideile mari nu pier in veci. Nu credeti in viata viitoare, dar va temeti de ea si de cei care se afla in asteptarea dreptei judecati. Pentru a cinsti memoria celor care nu mai au nici morminte se cade a iesi din granitele locurilor stiute si a-i comemora unde libertatea de constiinta nu-i ingradita.

 Bunul Dumnezeu sa se indure de jertfele acestui neam, sa faca iertare de pacate si odihna vesnica eroilor si martirilor romani din toate timpurile.

Pr. Gheorghe BOGDAN