MOARA CU NOROC SAU MINIROMANUL

UNUI SIMULACRU DE IUBIRE (4)

Incepand din numarul pe octombrie 2009, publicam in serial unul dintre capitolele interesantei lucrari de doctorat a d-nei Denis-Steliana Bradescu inchinata operei lui Ioan Slavici lecturate din perspectiva crestina. Este una dintre putinele realizari notabile de critica literara crestina din peisajul culturii noastre actuale (istoria si critica literara ramanand, din pacate, una dintre ariile cele mai descrestinate ale culturii romanesti). Sa speram ca astfel de intreprinderi se vor inmulti si vor ajuta „litera” sa se reinalte spre „duh”. (R. C.)

Partea IV

Intre iadul mandriei…

 Ghita nu o iubeste pe Ana, chiar daca el vrea sa creada acest lucru. Barbatul nu isi cunoaste bine nevasta, nu o respecta; in dorinta de a o proteja se ascunde mereu o farama de neincredere: „Incetul cu incetul, insa, gandurile s-au lamurit in sufletul lui, si in cele din urma, simtindu-se mai tare, el isi zise: «Adeca de ce sa pun eu mai multa incredere intr-un om strain decat in nevasta mea!?»”. Hotararea de a o face partener egal, care sa duca alaturi de el povara, nu se concretizeaza, insa, niciodata. Femeia simte toate acestea si nuvela surprinde o multime de momente in care ea fie ii reproseaza tocmai acest fapt, fie  traieste dureros constiinta declasarii ei: „Ana insa era adanc jignita: ea ar fi dorit sa afle mai multe, se simtea in drept a cere sa stie tot si nu putea sa-l ierte pe Ghita pentru lipsa lui de incredere”. Consecinta directa a raporturilor defectuoase dintre ei duce la ruptura pe care barbatul o percepe ca sfarsit al unui sentiment trait candva: „El insusi se instrainase de dansa. Din clipa in care ea si-a aratat banuielile pe fata se stinsese orice tragere de inima spre dansa din sufletul lui. Si-ar fi dat adesea toata viata pentru ca sa mai poata simti, fie chiar pentru o clipa, bucuria pe care o simtea odinioara cand privea la dansa; dar in zadar: ea nu mai era pentru dansul ceea ce fusese; chipul ei frumos, trupul ei fraged, firea ei dulce nu mai puteau sa strabata pana la inima lui plina de amaraciune”. Pasiunea pe care femeia-Ana o generase in inima vanitosului Ghita se stinsese. Dar despre ce banuieli era vorba? Cat de grava era greseala Anei ca sa declanseze un cataclism emotional de aceasta anvergura? Am identificat cu greu in text momentul la care carciumarul face trimitere. E vorba de scena in care Ana acuza prietenia lui Ghita cu Lica, atragandu-i totodata atentia asupra pericolului pe care il reprezinta Samadaul. Nu toate acestea se constituie in cauza a declinului afectiv, ci faptul ca e pentru prima oara cand femeia isi exprima neincrederea in legatura cu o decizie a sa. Ghita se simte detronat din postura de stapan absolut al familiei. Ne amintim cat de mult il deranjase parerea batranei – diferita de a lui – legata de mutarea la Moara cu noroc. Trufasul Ghita resimte totul ca pe un afront de neiertat. Nu recunoste asta. Prefera sa isi justifice instrainarea. „El era singur si parasit. Ana, pe care o privea cu atata drag mai nainte, incetul cu incetul se instrainase de dansul…”. „Iubirea” lui Ghita e fundamental conditionata de raspunsul real sau aparent pe care el il asteapta de la celalalt. Daca simte (sau are doar impresia) ca  nu este ,,iubit” (in fond aprobat), inceteaza sa mai simta ceva. Lucrurile stau la fel in des invocata prietenie a sa cu Pintea. Desi nu e niciodata deschis si sincer cu acesta (la inceput ii ascunde o multime de lucruri, pentru ca ulterior sa il insele si sa-l minta constant), Ghita asteapta de la caprar permanente dovezi de incredere si prietenie. La intrebarea: „Ma crezi tu ori nu ma crezi pe mine vinovat? ”, Pintea ii raspunde – suparat de atitudinea retinuta a lui Ghita fata de el – fie: „Nu ma intreba, nu pot sa-ti raspund!”, fie: „Noi banuim pe toata lumea, asta ni-e meseria”. Carciumarul reactioneaza prompt, delimitandu-se definitiv – ca si in cazul Anei – de acesta. Vorbele rostite si cele nerostite confirma detasarea:

”Sa-ti fie de bine! – raspunse Ghita privindu-l cam peste umar. Crede-ma ca prea putin imi pasa daca ma crezi asa ori altfel:  eu tot eu raman […]

Dar Ghita vorbise din inima cand spusese ca prea putin ii pasa.[…] pentru acest om, el se departase de Ana, sotia sa; in acest om pusese el mai multa incredere decat in aceea cu care era legat pe toata viata. [...] La urma urmelor, toate le facuse din dragoste catre dansa, din dorinta de a o vedea vesela si multumita, de a o feri de orice suparare, de orice gand rau. Ce-i pasa lui acum de Pintea...?”.

Dupa cum stim, efuziunea nu dureaza mult. Ghita isi va aminti curand ca si aceasta l-a „tradat” cu neincrederea ei. Intoarcerea spre ea ascunde din nou o minciuna justificatoare, o alta scuza pentru o alta eroare. Din nou, Ghita nu isi gaseste vina. In picioare ramane doar el: „Se simtea mai bun decat cum il credeau altii, prea bun pentru oamenii in jurul carora se afla”.

Lucrurile stau, fara doar si poate, diferit in cazul Anei. Inca de la inceput femeia isi demonstreaza cu consecventa optiunea pentru un anumit tip de viata: aceea alaturi de familia ei, mai precis alaturi de sotul sau. Nu stim insa din start daca aceasta atitudine e rodul inertiei date de traditie sau a unei determinari launtrice, mai profunde si mai categorice. Nuvela nu ne ajuta la inceput. Ba dimpotriva. Portretul Anei se contureaza dintru inceput din vorbele batranei si ale tanarului ginere. In fata ochilor nostri vine o Ana „prea tanara, prea asezata, oarecum prea blanda la fire”, care se bucura de viata doar privind „ea la Ghita, Ghita la ea, amandoi la copilas si batrana la tustrei”. Naratiunea curge mai departe si cuvintele naratorului par sa repete pana la ultimul cuvant aceeasi atitudine a Anei – si dupa stabilirea la Moara cu noroc – in relatia cu sotul si copiii sai: „Sambata de cu seara locul se deserta, si Ghita, ajungand sa mai rasufle, se punea cu Ana si cu batrana sa numere banii, si atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amandoi priveau la cei doi copilasi, caci doi erau acum, iara batrana privea la catesipatru si se simtea intinerita, caci avea un ginere harnic, o fata norocoasa, doi nepotei sprinteni...”. Totul pare sa sustina opinia tuturor. Nici faptul ca „Ana cea inteleapta si asezata deodata isi pierde cumpatul si se arunca rasfatata asupra lui [Ghita]” nu pare sa conteze, „caci Ana era tanara si frumoasa, Ana era frageda si subtirica, Ana era sprintena si mladioasa, iara el insusi era inalt si spatos, o purta ca pe o pana subtirica”. Narator si personaje sustin acelasi lucru. Aceasta e Ana: atat de „norocoasa” (cum o vedea batrana) de a avea... atatea! Cat despre ce este Ana, cititorul mai are de asteptat ca sa afle. Din pacate, primul gest „independent” al eroinei este acela de a se mira de Lica. Avand in vedere aceasta stranie coincidenta (manifestarea libertatii si intalnirea cu Lica), intelegem cum s-a nascut interpretarea critica de mai jos:  

 „Ana isi presimte o vocatie a marii pasiuni, a aceleia care angajeaza integral fiinta si o mistuie. «Intelepciunea», «cumintenia» eroinei nu e decat un gen de refulare purcezand din buna cuviinta nativa, sau mai curand somnul daimonului din ea. […]  [La aparitia lui Lica] optiunea ei, marea optiune a vietii Anei, se realizeaza, napraznic. […] Optiunea Anei era definitiva, absoluta, mergand spre un barbat de o structura pasionala, inrudita cu a ei, nu spre Ghita, in care se afirma din ce in ce mai mult tendinta de a se lasa in voia tuturor disponibilitatilor”*.

Nimic din text nu sustine aceasta perspectiva analitica. Fapte si vorbe, ele converg spre o radicala opozitie a Anei fata de Lica – si nu se ascunde aici nimic „abisal”. Ana   il „citise”  cea dintai pe Samadau. Raul o tine la distanta. Prima incercare de apropiere a lui Lica o gaseste pe picior de lupta:

„- Haid’ sa te joc o data sa zici ca ai fost jucata!

Ana se dete in laturi. El o cuprinse cu amandoua bratele.

- Dar daca n-am pofta de joc!? – grai ea cu hotarare si se desfacu incet din bratele lui.

- Vine pofta!

- Si la mai mult! – adause Buza-Rupta, tragand cu ochiul.

- Ei! Nu vreau! – grai Ana rece, si se dete inapoi”.

Indemnata de sot, Ana „isi calca pe inima si se dete la joc”. La inceput, dansul e greu, in sila, ca si tulburarea pe care i-o provoaca insistenta si insinuarile fara perdea ale lui Lica cel vajnic si deloc indolent, pentru ca apoi, incetul cu  incetul, sa inceapa sa se bucure de placerea jocului. Jocul acesta inchide in sine, ca o samanta, intreaga relatie Ana-Lica. Ana se va deda  pas cu pas „jocului” lui Lica. Nu e vorba de o chemare interioara la care refuza sa raspunda mai intai, pentru ca ulterior sa-i cedeze, ci de o corupere in sensul cel mai ingrat cu putinta. Pangarirea Inocentei se va face ca o contagiune.

Inceputul alunecarii Anei coincide cu momentul in care ea, pentru prima oara, nu doar isi banuieste sotul de complicitate cu Lica, ci are – crede ea – certitudinea  cardasiei lor:

„Acum ea le intelegea toate: el [Lica] a fost undeva si a facut ceva cu stirea lui Ghita.

- Doamne! – zise ea ingrozita. Ce-a cazut pe capul meu!

Dar Ghita era barbatul ei: ar fi dorit sa-i fi secat lumina ochilor in clipa cand a ajuns la fereastra, pentru ca sa nu vada si sa nu stie nimic, si i se raci tot singele cand se gandi ca vor fi aflat si altii. [...] Iara Ana intiia oara in viata ei simti tragere de inima pentru Lica si-i zise la plecare, din toata inima, «Noroc bun!», caci soarta sotului sau era acum legata de a lui”.

Ghita nu ii urmase sfatul, nu statuse departe de Lica „cel rau si primejdios”.  Femeia nu isi judeca sotul, ci isi asuma „pacatul” acestuia, ca sotie a lui. Nu apare in nici un moment nici macar gandul delimitarii de barbatul in greseala. Revizuirea se impune in comportamentul ei: orice ar crede ea despre Lica nu mai conteaza acum. Destinele le sunt „legate” prin Ghita. Povara si rusinea trec, dupa o prima analiza, in plan secund.

Despre aceeasi necesitate a asumarii conditiei ii vorbeste si batrana, al carei sfat tanara il are in vedere: „E multa nenorocire in lume si oamenii si-o impart intre dansii: daca ti-a cazut o parte mare, si bataie de cap, si sfat, si bogatie, si marire lumeasca, toate sunt in zadar”. Inainte insa de a-si consulta mama, Ana incearca, din nou, sa vorbeasca cu Ghita. De aceasta data, plecarea acestuia cu Pintea si cu slugile la Ineu e obstacolul ce-i sta in cale. Absenta comunicarii dintre cei doi acutizeaza drama cuplului de la Moara cu noroc. Femeia  cauta in sine raspuns la intrebarile nerostite; o vedem macinata de ganduri contradictorii: „Din cand in cand, iar isi schimba gandurile! Ii parea peste putinta ca Ghita sa se amestece in treburi rele”. In asteptarea intoarcerii barbatului ei o domina insa „gandul cel bun”: de a-l intampina cu o vorba mangaietoare. Nu va reusi aceasta. Indemnat de Pintea, Ghita o aduce pe Uta, sluga sa spion, la carciuma. Reactia Anei la vederea femeii e una scapata de sub control: „Deodata ea tresari si tot sangele ii navali in obraji. [...] Nu mai simti in ea decat o singura  pornire patimasa, sa mearga la femeia aceea si sa-i traga cu ghearele pelea de pe obraji. Era ametita, tremura din tot trupul si nu se putea misca din loc... ”. Barbatul e acum cel deschis si induiosat. Intors acasa pe chezasie, dupa experienta anchetei de la cazarma, el se intoarce convins ca facuse totul din dragoste pentru sotia si copiii sai. Atitudinea ei il surprinde neplacut, caci e nu doar neasteptata, cat mai ales inexplicabila in conditiile date: necazul sau si crima de la marginea drumului. Ea scoate la suprafata veninul si mania stranse peste zi in suflet de Ghita. Somata sa-si explice comportamentul refractar, femeia, „razandu-i in fata”, il acuza de complicitatea cu Lica si il umileste marturisindu-si asa-zisa neputinta de a-l trada: „Nu te teme, caci eu sunt prea ticaloasa ca sa te pot da de gol!”. Sugrumat de manie, barbatul e la un pas de a omori in bataie. Ana il provoaca din nou, razandu-i inca o data in fata. E surprinzatoare energia descatusata a celor doi, care, pentru prima oara, se afla clar pe pozitii adverse. Ghita nu incearca sa convinga justificandu-si comportamentul anterior, dar intrebarile sale au un substrat perorativ. Repetarea aceleiasi intrebari cu continut acuzator are acelasi scop: „Tu zici ca eu m-am inteles cu Lica pentru ca sa-l calce pe arendas?”. Femeia e insa hotarita in a-si mentine invinuirea. Faptele asa cum le stie ea au condus-o la aceasta interpretare; si mai ales „mutenia” partenerului de cuplu, care n-a tinut cont de determinarile pe care le implica aceasta pozitie. In alte conditii reactia sotului („Mi-e scarba cand ma gandesc ca am o nevasta care poate sa mai traiasca cu un om precum tu ma socotesti pe mine...”) ar fi fost justificata, dar asa.... (Va urma)

Drd. Denis-Steliana BRADESCU

* George Munteanu, „Slavici necunoscutul”, in vol. Sub semnul lui  Aristarc, Editura Eminescu, Bucuresti, 1975, p. 251.