IN JURUL UNEI NEINTELEGERI
In fata campaniei de denigrare orchestrate in
primavara acestui an impotriva I. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, fostul
Arhiepiscop si actualul Mitropolit de la Cluj, revista noastra a luat atitudine
cu o suita de articole referitoare atit la tensiunile actuale din lumea
ortodoxa romaneasca (supralicitate si mistificate in mare masura de catre mass-media),
cit si la anumite situatii din trecut, vizind deopotriva institutia
bisericeasca si statutul moral al unor ierarhi implicati mai direct in
evenimentele de ultima ora: I. P. S. Andrei Andreicut, I. P. S. Laurentiu
Streza si, nu in ultimul rind, I. P. S. Bartolomeu Anania – pina deunazi “leul
Ardealului”, “marele scriitor si carturar ortodox”, dar peste noapte devenit…
vrajmasul “Ardealului lui Saguna”, “legionarul”, “tortionarul de la Aiud”,
“securistul”, “masonul”, ahtiatul de putere si privilegii, Antihristul in
straie arhieresti! Delirul denigrator al presei (in care a excelat din nou
fostul lautar al Cenaclului “Flacara”, d-l Ion Zubascu, antiortodoxul
monomaniacal al Romaniei libere de vreo zece ani incoace) se vadeste in
tot penibilul lui fie si numai din simpla alaturare a acestor etichete
contradictorii: oricit s-ar stradui un om intr-o viata, e cam greu sa fie atit
de multe lucruri la un loc!
In apararea fostului detinut politic Valeriu Anania s-au pronuntat in Puncte cardinale doua voci indeobste respectate pina azi in mediile de dreapta: inginerul Traian Popescu (“Maca”), in numarul pe luna martie, si istoricul Demostene Andronescu (redactor-sef adjunct al publicatiei), in numarul pe luna aprilie, la rindul lor fosti detinuti politici (dar si poeti marcanti ai inchisorilor comuniste), trecuti inclusiv prin “reeducarea” de la Aiud. Daca d-l Traian Popescu punea problema in termeni mai generali si cu accent pe marturia personala, d-l Demostene Andronescu (desigur si in virtutea profesiei sale) proceda mai punctual, analizind sursele denigrarii (preluate necritic si tendentios de d-l Zubascu) si aducind contraargumente pertinente, daca nu chiar zdrobitoare, sustinute numai in fundal de propria sa experienta concentrationara de 12 ani (dintre care ultimii 7 petrecuti chiar la Aiud).
Impotriva articolului semnat de d-l Andronescu (cu titlul “Cazul «calugarului Anania»” – vezi pp.10 si 14) am primit in urma la Redactie un “drept la replica” ofuscat si vitriolant, cum de putine ori ni s-a intimplat in cei 16 ani de aparitie a revistei. Nu, sa nu va inchipuiti ca ar fi replicat cumva d-l Zubascu, care era principalul vizat; cel care tuna si fulgera, reclamindu-si dreptatea cu orice pret, este unul dintre cei la care articolul se refera numai tangential si pe care l-am cunoscut ca pe o “legenda a inchisorilor” (stind multa vreme in celula cu printul Alexandru Ghyka, a devenit el insusi o masura a dirzeniei, iesind cu fruntea sus in 1964, iar mai tirziu, rearestat, a refuzat eliberarea, sfidind deopotriva regimul si destinul!): marele luptator anticomunist Grigore Caraza, in urma autorul cartii de memorii Aiud insingerat (Ed. Vremea, Bucuresti, 2004), pe care la vremea respectiva, in pofida subiectivismului ei ulcerat, am prezentat-o cu cordiala intelegere in paginile revistei, din respect pentru trecutul de lupta al autorului.
Inainte de a-i amenda – cu argumente precise si fara virulenta – afirmatiile referitoare la “calugarul Anania” (a se vedea partea a doua a articolului incriminat), d-l Andronescu i-a facut d-lui Caraza un mic portret camaradereste compatimitor, pe care ceea ce s-a petrecut in urma nu face decit sa il confirme in esenta lui:
“Pe Grigore Caraza il cunosc foarte bine. Imi este chiar prieten.. Un prieten drag si pentru care am o deosebita consideratie. A fost unul dintre cei mai indirjiti opozanti impotriva samavolniciilor comise in inchisori, precum si impotriva actiunii de dezumanizare si batjocorire a fiintei umane din timpul reeducarii de la Aiud. In toti cei peste 20 de ani pe care i-a petrecut in temnite nu a facut nici cel mai mic compromis. A trait eroic pina la capat, de parca era lipsit de instinct de conservare. Dar (pentru ca exista si in cazul lui un dar) Grigore Caraza a iesit din inchisoare cu sufletul schilodit si cu o serie de resentimente si de complexe. El nu face parte dintre cei pe care suferinta i-a inteleptit, facindu-i mai buni si mai intelegatori. Nu l-a facut nici mai rau, ci doar i-a impietrit sufletul. Nu are nici un fel de intelegere nici pentru limitele, nici pentru neputintele celorlalti. El are intotdeauna dreptate si nu accepta sa fie contrazis. Cu un eu hipertrofiat, pare a nu mai avea nici simtul masurii, nici pe cel al ridicolului. Hiperbolizind totul, face uneori afirmatii care frizeaza absurdul…” (si textul continua cu exemple de astfel de afirmatii, pe care ar fi otios sa le mai reluam aici).
Desi n-a fost decit contrazis punctual,
d-l Caraza s-a simtit ofensat si atacat, prevalindu-se in acest sens mai ales
de subtitlul articolului respectiv (“Raspuns unei tentative abjecte de asasinat
moral”). Ceea ce nu vrea in ruptul capului sa inteleaga si sa accepte d-l
Caraza este ca reactia noastra nu a fost una anume impotriva sa, ci impotriva
celor care s-au folosit de afirmatiile sale hazardate pentru a-si atinge scopul
denigrator, in speta impotriva d-lui Zubascu, care nu este la prima “tentativa
abjecta de asasinat moral”, ci si-a facut din aceasta principala sa ocupatie.
Daca am fi vrut sa-l “atacam” pe d-l Caraza, am fi facut-o inca de la aparitia
cartii. De domnia-sa a venit vorba contextual, ca si de ceilalti (Nistor Chioreanu,
Ion Pacepa, Aurel Sergiu Marinescu) pe care d-l Zubascu, virtuoz sinistru al
insinuarii, rastalmacirii si decontextualizarii, si-i ia ca “tovarasi de drum”
pe calea pe care este platit sa mearga.
Ceea ce iarasi nu vrea sa inteleaga si sa accepte d-l Caraza este ca a nu fi de acord cu cineva intr-o privinta sau alta nu inseamna cu tot dinadinsul a-l dusmani sau desconsidera: suntem oameni cu totii si stam in mod fatal sub relativitatea omenescului, nimeni nu poate revendica dreptatea absoluta, situatiile sunt complexe, parerile pot diferi. Poti sa tii la cineva si sa-l respecti, dar sa nu-l aprobi intr-o judecata sau intr-o actiune; iar daca ai tacea sau chiar l-ai aproba evaziv numai ca sa-i menajezi lui suspiciunile si tie sentimentele, atunci n-ai fi cinstit cu tine insuti (si, daca faci gazetarie, cu cei care te citesc).
D-l Caraza s-ar putea sa fie indignat de decizia noastra redactionala de a nu-i publica “dreptul la replica” (pe care insa nu-l putem impiedica sa-l publice in alta parte, dupa cum ne-a amenintat la telefon). Trebuie insa sa incerce sa inteleaga ca ceea ce ne-a trimis domnia-sa nu este propriu-zis un drept la replica, adica un raspuns la obiect, concis, punctual si bine argumentat, ci o diatriba inveninata, care poate ca pe dumnealui l-a “racorit”, dar de convins n-are cum sa convinga pe nimeni care-i nepatimas si dedat cu exercitiul exigentelor probatorii.
Mai intii ca replica este mult prea lunga (5 pagini dactilo!) in raport cu sfertul de articol prin care a fost vizat direct. In al doilea rand, violenta tonului se imbina cu insinuarea rautacioasa, iar sarjele stigmatizatoare, lipsite de o baza faptica pe masura, sunt extinse de la “calugorul Anania” si “asociatul lui Ana si Caiafa” (Demostene Andronescu) la alte persoane neagreate de autor (ca poetul Zahu Pana, de pilda, pe care nici mort nu vrea sa-l crute), ceea ce este si neelegant, si neavenit. In al treilea rand, domnia-sa nu aduce nimic nou fata de ceea ce a colportat in volumul de memorii (din citate sau din auzite) si lasa impresia ca nici nu l-a intilnit in inchisoare pe “calugarul Anania”, caci altminteri ar fi relatat si vreo experienta personala cu acesta, pe cind dumnealui ii tot invoca pe altii, citind mai mult sau mai putin trunchiat si nesfiindu-se sa-si ia ca martori deopotriva pe un I. M. Pacepa, pe un Nistor Chioreanu si pe un A. S, Marinescu, fara sa se mai intrebe daca pot avea acelasi credit si daca pot fi bagati in aceeasi oala. Ceva este in neregula cand pui la indoiala statura morala unui Demostene Andronescu, dar esti gata sa dai credit neconditionat unui ins dubios ca A. S. Marinescu, sau cind te prevalezi de micile pacate ale unui Zahu Pana, dar esti gata sa pleci urechea la o cutra ca I. M. Pacepa!
Dar lucrul cel mai grav este acela ca d-l Caraza ignora senin toate contraargumentele punctuale ale d-lui Andronescu (care a dovedit, intre altele, ca Pacepa, chiar daca se refera tangential si calomnios si la “arhimandritul Bartolomeu Anania”, ii vorbea lui Ceausescu in America despre altcineva, la data respectiva “calugarul Anania” fiind demult intors in tara, ceea ce i-a scapat si d-lui Zubascu; sau ca regretatul Nistor Chioreanu se inselase evident asupra materialului “antilegionar” pe care ar fi urmat sa-si puna la randul lui semnatura silita), nu le rediscuta in nici un fel, “nu se sinchiseste”. Dumnealui pare a fi intrat la o idee si a fi impenetrabil la tot ce-i ameninta fixitatea. In felul acesta totul devine un “dialog al surzilor”, iar intrebarea legitima care se isca in constiinta oricarui observator lucid este: Cui prodest?
Intr-un P. S. din replica sa, d-l Caraza insinueaza, ca “lovitura sub centura”, si ca d-l Andronescu ar fi fost intr-o relatie impura cu “teribilul tortionar, comandant al inchisorii de la Aiud” Gheorghe Craciun, drept care formuleaza intrebarea parsiv-acuzatoare: “Pentru care motiv, Domnule Andronescu, ati mers acasa la Gheorghe Craciun si i-ati facut cadou cartea Dumneavoastra de poezii, cu autograf?”. Aici se intimpla ca stiu direct si indeaproape cum au stat lucrurile. Demostene Andronescu s-a lasat tirit in aceasta mica aventura naiva la initiativa nastrusnica a d-lui Marcel Petrisor, care si-a inchipuit, in atmosfera de “romantism postrevolutionar” de la inceputul anilor ‘90, ca un Gheorghe Craciun ar putea fi tras de limba. In memoriile d-lui Andronescu, atitea cite au aparut pina azi, judecata asupra lui Craciun este aspra si ferma, nelasind loc nici unei banuieli de absurda “simpatie”, iar cartea de versuri a d-lui Andronescu (Peisaj launtric, Ed. Puncte Cardinale, Sibiu, 1995) nici nu aparuse la data nefericitei vizite! D-l Caraza pare a avea insa predilectia de a pleca urechea cu stranie usurinta la tot ce se susoteste balcanic prin tirg, pripindu-se sa traga concluzii radicale, care nici nu-i slujesc si nici nu-l onoreaza (cu atit mai mult cu cit este vorba, in cazul de fata, nu de un strain oarecare, ci de un prieten relativ apropiat, pe care eu unul l-am auzit nu o data, de-a lungul vremii, vorbind cu mare pretuire de “fratele Grigore Caraza, o legenda vie”; si, in paranteza fie spus, in casa d-lui Andronescu l-am si vazut ultima oara pe d-l Caraza, in urma cu vreun an, la o calda intrevedere intre camarazi…).
Am inima strinsa privind, dinspre generatia mea, cum oameni de o asemenea statura, pe care ne-am invatat sa-i avem repere si modele de dirzenie si rectitudine, pot ajunge in astfel de crize umorale si de impasuri sterile, de parca si-ar fi propus sa-si lichideze singuri legenda, in amurg. Nici nu mai conteaza, aici, cit de pur sau de impur va fi fost “calugarul Anania”, ci mai degraba ce se intimpla cu noi toti in acest tirziu noroios al istoriei, in care riscam sa risipim tot ce am adunat mai inainte, spre satisfactia tuturor vrajmasilor vazuti si nevazuti, de al caror chicot pare sa nici nu ne mai pese…
Razvan CODRESCU