SAH LA REGE... (28)

            In remarcabila sa lucrare Comunismul in Romania (publicata in 1968, la Oxford University Press), Ghita Ionescu, profesor la Universitatea din Manchester, caracterizeaza relatiile dintre Romaia si Uniunea Sovietica in perioada august 1944 – martie 1945 prin titlul capitolului in care le urmareste evolutia: „Rusia refuza un modus vivendi”.

            „Din ziua in care Regele Mihai l-a inlaturat pe Antonescu si pana in aceea in care i-a fost impus de catre Rusia sovietica guvernul Groza, in Romania au functionat trei guverne. Toate au incercat sa rezolve problema unei veritabile colaborari intre o Romanie independenta si Uniunea Sovietica. Primele doua s-au aflat sub presedintia generalului Sanatescu, al treilea sub aceea a generalului Radescu. Nici unul din ele nu a izbutit, din cauza refuzurilor directe sau indirecte ale Rusiei sovietice de a coopera cu vreun alt guvern decat unul controlat de comunisti”..

            Primul guvern constituit dupa actul de la 23 august, cu generalul C. Sanatescu ca prim-ministru, a avut in componenta sa pe principalii realizatori ai loviturii de stat. In primul rand, pe conducatorii partidelor care la 20 iunie 1944 au constituit Blocul National-Democratic: Iuliu Maniu, Constantin Bratianu, Titel Petrescu si Lucretiu Patrascanu, in calitate de „ministri de Stat”. In felul acesta, prin participare la guvernare, ei confirmau nu numai acordul lor pentru actiunea de rasturnare a regimului Antonescu, dar si participarea lor la aceasta actiune. Principalii complotisti, cei care participasera efectiv la arestarea Antonestilor si la predarea lor agentului sovietic Emil Bodnaras, si-au impartit cele mai importante portofolii ale guvernului, Internele, Externele, Justitia si Apararea Nationala, garantand prin prezenta lor in guvern atasamentul fata de regele Mihai, alaturi de care participasera efectiv la izbutita lovitura de stat.

„Hotararea lui Maniu de a lua fraiele guvernului din august – e de parere Ghita Ionescu –, cand intreaga tara s-ar fi putut astepta din partea lui la o indrumare, poate fi mai bine inteleasa in lumina a ceea ce s-a intamplat dupa aceea, decat in acel moment. Maniu acceptase, in numele partidului sau, si cu C. Bratianu si Titel Petrescu, in numele partidelor Liberal si Socialist, postul de ministru fara portofoliu intr-un interimar pana la alegeri, El insistase ca vointa poporului sa fie liber exprimata dupa atatia ani de dictatura, iar obiectivul principal al Partidului National Taranesc era ca alegerile sa se tina imediat. Insa comunistii si rusii se opuneau acestui lucru”.

            O impotrivire normala daca tinem seama de faptul ca la data aceea Partidul Comunist Roman, dupa spusele Anei Pauker, nu depasea 1.000 de membri, multi dintre ei alogeni, participarea lor la guvernare nefiind sustinuta de populatia romaneasca, ci de trupele sovietice de ocupatie. Pentru a depasi acest handicap major, „sub supravegherea Anei Pauker in special, comunistii se straduiau din rasputeri sa realizeze propria lor «campanie de recrutare»”. In pofida slabiciunii lor numerice, sprijinul sovietic le-a permis sa actioneze energic pe scena politica. In octombrie 1944, comunistii pun capat existentei Blocului National-Democratic si infiinteaza Frontul National-Democrat (FND), avandu-i parteneri de actiune pe social-democrati, Uniunea Patriotilor, Frontul Plugarilor si Sindicatele Unite (in care Gheorghiu-Dej si Gh. Apostol erau cei mai activi agitatori).

            La 2 noiembrie 1944, generalul C. Sanatescu prezinta regelui demisia guvernului sau. Motivul principal al acestui act a fost incapacitatea ministrilor din cabinetul format in noaptea de 23/24 august de a face fata problemelor complexe aparute dupa rasturnarea regimului Antonescu. Prin Conventia de armistitiu semnata la Moscova, la 12 septembrie, i se impuneau Romaniei o serie de clauze severe, pentru a caror indeplinire era nevoie ca principalele ministere sa fie conduse de profesionisti versati in administrarea domeniilor ce le-au fost incredintate. O conditie pe care complotistii, deveniti peste noapte ministri, erau departe de a o satisface.

            La sfatul conducatorilor partidelor democratice, regele i-a incredintat formarea guvernului tot generalului C. Sanatescu, sarcina sa fiind sa organizeze cat mai repede alegeri, spre a se pune astfel capat situatiei de provizorat in guvernare prin impunerea unui guvern legitim, rezultat din alegeri libere. Un obiectiv care insa nu va fi realizat, singurii beneficiari ai schimbarii de guvern fiind comunistii, a caror participare la actul de guvernare va creste simtitor. Pe langa Lucretiu Patrascanu, care continua sa detina portofoliul Justitiei, din noul guvern mai fac parte: Dr. Petru Groza, vice-presedinte al Consiliului de Ministri; Gh. Gheorghiu-Dej, ministrul Comunicatiilor; Lothar Radaceanu, ministrul Muncii; Teohari Georgescu, sub-secretar de Stat la Ministerul de Interne. Dar „colaborarea” ministrilor democrati cu ministrii comunisti nu a avut darul sa aduca liniste in tara. Dimpotriva, protestele orchestrate de comunisti impotriva reprezentantilor PNT si PNL din guvern, in special impotriva ministrului de Interne, Nicolae Penescu (secretar general al Partidului National Taranesc), acuzat de atitudine anticomunista, au degenerat in manifestatii violente.

            Starea de permanenta agitatie politica, in care tonul era dat de comunisti, convenea fortelor de ocupatie sovietice. In lipsa unei guvernari ferme, puteau sa aplice abuziv clauzele Conventiei de armistitiu. In primul rand, clauza care „impunea Romaniei obligatia de a plati intretinerea trupelor de ocupatie sovietice si de a le asigura folosirea diferitelor intreprinderi industriale si de transport si a unor servicii; se impunea si obligatia de a plati Uniunii Sovietice intr-o perioada de 6 ani o despagubire de 300 milioane dolari in produse (produse petroliere, cherestea, cereale etc.) pentru pierderile cauzate sovieticilor prin operatiunile si ocupatia militara; se mai preciza obligatia de a restitui toate bunurile luate din teritoriul sovietic in timpul razboiului”.

            Incapabil sa tina cu hotarare in mana fraiele guvernarii, confruntata in interior cu sabotajul ministrilor comunisti, iar in exterior cu abuzurile fortelor de ocupatie sovietice, la 4 decembrie 1944 generalul Sanatescu isi da demisia. In locul sau regele il numeste pe generalul Nicolae Radescu, un apropiat al Casei Regale.

            Generalul Nicolae Radescu avea reputatia de om energic, o calitate care ii lipsea predecesorului sau. Participase, cu gradul de capitan de cavalerie, la Razboiul pentru Intregirea Romaniei, distingandu-se prin acte de bravura. Dupa razboi urcase scara ierarhica, ocupand functii inalte in conducerea superioara a Ostirii. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, ca general pensionar, in urma unei scrisori adresate ambasadorului german la Bucuresti, prin care protesta fara menajamente impotriva arogantei manifestate de acesta, a fost internat de regimul Antonescu in lagarul de la Targu-Jiu, unde a avut prilejul sa-i cunoasca pe fruntasii comunisti, aflati in aceeasi situatie. Apreciat de acestia pentru comportamentul sau demn, desemnarea sa ca prim-ministru nu a intampinat opozitie. In rest, cu exceptia eliminarii indezirabilului Nicolae Penescu, structura noului guvern a ramas neschimbata. Ministrii comunisti si-au pastrat fotoliile, iar Ministerul de Interne a fost preluat, ad-interim, de generalul Radescu.

            Cu cateva luni inaintea incheierii razboiului in Europa, intre 4-11 februarie 1945, s-a desfasurat Conferinta de la Yalta. Despre acest eveniment s-au scris zeci de carti. In nici una nu gasim insa vreo referire ca la acest conciliabul, la care Stalin, Roosevelt si Churchill au pecetluit viitorul Europei postbelice, Romania ar fi constituit subiect de discutie. Explicatia absentei tarii noastre de pe ordinea de zi a Conferintei este simpla: Romania constituia la acea data un „caz rezolvat”. Viitorul tarii noastre fusese deja decis de Stalin si Churchill la intalnirea de la Moscova, din octombrie 1944. O decizie pe care Statele Unite, prin glasul lui Roosevelt, o ratificase fara obiectii. Au existat insa visatori si optimisti care au sperat – sau mai bine zis si-au inchipuit – ca soarta Romaniei era legata de „Declaratia asupra Europei eliberate” (capitolul II din protocolul final al Conferintei). Dar evenimentele care s-au succedat in Romania constituie cea mai convingatoare dovada ca „Declaratia” n-a fost altceva decat o mistificare, un paravan in spatele caruia occidentalii si-au ascuns nu numai neputinta, dar chiar si cea mai firava intentie de a interveni in sprijinul popoarelor ocupate de sovietici, pentru ca acestea sa nu-si piarda identitatea si sa-si poata prezerva valorile autohtone. De altfel, chiar prin textul „Declaratiei” sovieticii sunt dezlegati de orice oprelisti in actiunea de comunizare a tarilor ocupate de Armata Rosie. In paragraful II al documentului, inainte de definirea guvernelor cu „larga reprezentare” si a „alegerilor libere”, ce urmau sa aiba loc in aceste tari, este statuat urmatorul principiu: „Stabilitatea in Europa si reconstruirea economiilor nationale trebuie indeplinite prin procedee care sa permita popoarelor eliberate sa distruga pana si ultimul vestigiu de nazism sau fascism”. O arma teribila pusa in mana bolsevicilor rusi de „marile democratii occidentale”. In litera si spiritul acestei prevederi, era suficient ca unei persoane sau institutii sa i se aplice stigmatul de „fascism” pentru a fi scoase in afara legii, cu toate consecintele nefaste care decurg din statutul de proscris. Si comunistii romani nu au ezitat sa faca uz de aceasta nefericita prescriptie de cate ori au vrut sa desfiinteze, fizic sau moral, un adversar!

            „La 24 februarie 1945 – relateaza Nicolae Baciu in documentata sa lucrare, Yalta si crucificarea Romaniei – generalul Radescu tine curajosul sau discurs la Radio, in care acuza o mana de oameni fara tara si fara Dumnezeu ca dau foc Romaniei. Cei fara tara si fara Dumnezeu i-au raspuns prin focuri de mitraliera trase din Ministerul de Interne. Burton Berry, seful Misiunii Americane la Bucuresti, impreuna cu Le Rougetel, reprezentantul Angliei, cer in zadar o intrevedere cu seful Misiunii Sovietice. Necunoscand acordul cu privire la zonele de influenta, Truman [vice-presedintele Statelor-Unite, care conducea de fapt politica externa, Roosevelt fiind grav bolnav – n. n.] trimite instructiuni ambasadorului american la Moscova, Averell Harriman, sa-l informeze pe Molotov ca Statele Unite vor ca situatia politica in Romania sa se desfasoare in ordine si legalitate. Truman cere aplicarea Declaratiei Europei Eliberate de la Yalta si adauga ca situatia din Romania cere o consfatuire urgenta a celor trei. Aceasta nota a fost prezentata lui Molotov la 26 februarie 1945. Churchill n-a protestat. Consecvent cu el insusi, explica de ce, cu cinismul sau obisnuit: «Ne venea peste mana sa protestam, scrie el in memoriile sale, deoarece Eden si cu mine, cu prilejul vizitei noastre din octombrie 1944 la Moscova, recunoscusem ca Rusia avea primul si ultimul cuvant in Romania si Bulgaria». Raspunsul lui Molotov la nota lui Harriman a fost fulgerator. La 27 februarie, Visinski aterizeaza la Bucuresti, este primit cu toate onorurile si, de la aeroport, se duce direct la Palatul Regal din Calea Victoriei. Nici Londra, nici Washingtonul nu fusesera anuntate de aceasta vizita. La drept vorbind, nici nu era nevoie, deoarece prin reprezentantii acestora, Roosevelt si Churchill, rusii primisera mana libera in Romania. Scena de la Palat a fost povestita si este cunoscuta. Calm, rece si brutal, Visinski cere Regelui Mihai imediata schimbare a guvernului, socotit neloial Uniunii Sovietice. Regele Mihai voia sa castige timp, pentru a putea interveni la Londra si Washington. Dupa cum se vede, nici Regele nu cunostea acordurile de la Moscova.. Dar chiar daca le-ar fi cunoscut, tot nimic n-ar fi putut sa faca.

            Deznodamantul crizei este cunoscut. In urma presiunilor strazii, intretinute de comunisti, ministrul de Externe a incercat sa invoce Declaratia Europei Eliberate lansata la Yalta. Raspunsul lui Vasinski a sunat sec: «Yalta? Yalta sunt eu!». Era singurul care spunea raspicat adevarul. Asa s-a ajuns la constituirea guvernului Groza. Pentru a scapa cu viata, generalul Radescu s-a refugiat la Misiunea Engleza, de unde, mai tarziu, se va refugia in Occident. Privind retrospectiv evenimentele petrecute in umbra Conferintei de la Yalta, o serie de istorici de prestigiu nu se vor sfii sa spuna adevarul. In cartea sa Security versus selfdetermination, istoricul american John Lewis Gaddis afirma fara echivoc: «Faptul ca Roovevelt n-a vrut sa ceara aplicarea Declaratiei asupra Europei Eliberate, la doua saptamani dupa Yalta, cand rusii au instalat in Romania un guvern aservit lor, arata neindoielnic ca el nu se astepta ca Moscova sa respecte Declaratia de la Yalta». La fel de categoric este si istoricul William McNeil, care caracterizeaza Declaratia ca «un inofensiv capitol de retorica in ochii lui Stalin, destinat consumului intern american»”.

            La 12 aprilie 1945, Franklin Delano Roosevelt moare si, conform Constitutiei, vicepresedintele Harry Spencer Truman devine cel de al 33-lea presedinte al Statelor Unite. Tinut departe de problemele de politica externa de catre predecesorul sau, noul presedinte va fi surprins afland de concesiile facute Uniunii Sovietice de Roosevelt. Angajamentele si concesiile internationale semnate de acesta il vor impiedica insa sa schimbe cursul politicii externe. Pe de o parte, razboiul inca neterminat, iar pe de alta parte, nu avea o imagine precisa a nivelului infiltratiei comuniste in administratie. Totusi, la Conferinta de la Potsdam din iulie 1945, Truman, informat de situatia din Romania, unde sub presiune sovietica se instalase un guvern comunist, ceea ce in opinia sa era in contradictie cu Declaratia de la Yalta, i-a reprosat lui Stalin acest fapt. Raspunsul este relatat de Stetinius in cartea sa Roosevelt and the Russians si suna astfel: „Un guvern liber ales, in oricare din aceste tari, va fi un guvern anti-comunist, ceea ce eu nu pot admite”.

            In Procesul de consolidare al regimului comunist in Romania (sa nu se uite ca Ana Pauker a pornit la drum, in august 1944, cu mai putin de 1.000 de membri de partid), Moscova a folosit un „argument” mai putin cunoscut. Este vorba de santajul exercitat prin amenintarea cu inlaturarea regelui Mihai si readucerea pe tron a fostului monarh, Carol II, izgonit din tara pentru netrebnicia sa. Intr-o alta carte, intitulata Agonia Romaniei: 1944-1948, Nicolae Baciu dezvaluie dedesubturile acestei cabale politice, in capitolul „Romania intre disperare si speranta”, din care citam:

            „O problema care preocupa pe M.S. Regele si pe fruntasii opozitiei in acest timp era agitatia pentru intoarcerea in tara a fostului rege Carol II. Rusii au pastrat contactul cu Carol II si direct prin ambasadorul lor din Brazilia, si prin Gheorghe Tatarascu. Din procesele verbale ale discutiilor anglo-ruse la Moscova, din octombrie 1944, vedem ca problema regelui Carol II il preocupa serios pe Eden, care l-a intrebat pe Molotov ce ii intereseaza pe rusi si ce intentii au cu el, Molotov raspunzandu-i ca «Regele Carol II era interesant cat era razboi, acum insa nu mai intereseaza». [...] M. S.Regele Mihai era el insusi preocupat de intentiile tatalui sau de a reveni in Romania. Faptul ni-l confirma Burton Berry in raportul sau din 22 aprilie 1945, trimis la Washington dupa lunga sa vizita facuta fostului suveran: «Regele mi-a spus ca el este convins ca Ana Pauker si membrii mai radicali ai Partidului Comunist sunt porniti sa-l discrediteze si pana la urma sa-l elimine. In ultima vreme, ei au inceput o campanie de zvonuri prin care se cere reintoarcerea tatalui sau. Bineinteles, ei nu au ce face cu Carol, dar Carol putea fi mai usor discreditat in ochii tarii si deci putea fi mai usor de detronat decat el»”.

            In timp ce in Romania rusii exercitau presiuni pentru consolidarea guvernului Groza, in Europa evenimentele militare si politice se desfasurau cu repeziciune. La 8 mai 1945 Germania capituleaza. Intre 17 iulie si 20 august 1945 se desfasoara Conferinta de la Potsdam. Ea a inceput cu participarea lui Truman, Stalin si Churchill, acesta din urma fiind inlocuit cu Clement Atlee, seful Partidului Laburist, devenit noul prim-ministru al Angliei in urma pierderii alegerilor de catre conservatori. Pentru a tine la curent natiunea americana cu mersul lucrarilor la aceasta conferinta de o importanta cruciala pentru viitorul Europei, la 9 august Truman face public un raport in care, cu privire la Romania, afirma: „La Yalta, cele trei guverne au decis sa asume o responsabilitate comuna in instalarea unor regimuri de larga concentrare democratica in toate tarile satelite. Aceasta rezolutie a fost confirmata la Potsdam pentru Romania, Ungaria si Bulgaria. Aceste tari nu vor cadea niciodata in zona de influenta a nici unei puteri”.

            „Cu toata lipsa de informatii, de pe urma cenzurii impuse de rusi – ne spune in continuare Nicolae Baciu –, cuvintele presedintelui Truman au fost auzite in Romania. Ele au avut darul sa declanseze o temerara actiune patriotica din partea regelui si a opozitiei anticomuniste. La 20 august 1945, regele a cerut demisia guvernului Petru Groza, omul Uniunii Sovietice. Totodata a fost transmisa celor trei membri ai Comisiei Aliate de Control in Romania o scrisoare semnata de insusi Mihai I, prin care se solicita sprijinul in vederea constituirii unui guvern de larga reprezentativitate, in vederea organizarii de alegeri libere. Din pacate, insa, asa-numita «Doctrina Truman» in politica externa a Statelor Unite va prinde contur abia in 1947. Dar ea se va limita doar la masuri de impiedicare a expansiunii comuniste in tarile din afara «Cortinei de Fier», prin acordare de sprijin economic si militar. Asa fiind lucrurile, cuvintele rostite de presedintele Truman la 9 august 1945 vor ramane pentru romani doar un «gest frumos», iar pentru rusi un motiv in plus de a grabi procesul de lichidare a oricarei forme de opozitie politica in Romania”.

            In timp ce occidentalii operau cu principiile vagi ale Declaratiei asupra Europei Eliberate, mimand intentia de a ajuta tarile ocupate de Armata Rosie sa se impartaseasca din binefacerile democratiei, sovieticii aplicau metodic planul lor de comunizare a acestor teritorii, in vederea transformarii lor in state-satelit ale Uniunii Sovietice. Un proces a carei esenta si al carui parcurs ni le lamureste profesorul Ghita Ionescu in cartea sa mentionata mai sus, din cuprinsul careia reproducem urmatorul fragment:

            „Istoricii comunisti si tereticienii stiintei politice comuniste sustin ca venirea la putere a guvernului Groza, la 6 martie 1945, a insemnat instalarea la putere a unui regim «democrat-popular». Acesta ar fi, la randul ei, cea dintai faza a revolutiei populare din Romania, a doua fiind cea a dictaturii proletariatului, incepand din 31 decembrie 1947. In termenii filozofiei politice marxiste, faza ce a durat din 1945 pana in 1949 este descrisa ca o «dualitate a puterii». In cursul acestei faze, protejate in mod corespunzator impotriva interventei straine de catre armata sovietica, formele vechiului regim au fost mentinute, dar ele au fost umplute, din interior, cu un nou continut revolutionar...”.

            Asadar, „dualitatea puterii”, o tara condusa de un rege si de un guvern comunist. O structura politica conflictuala, in care fiecare din cei doi poli tinde sa-l elimine din jocul puterii pe celalalt, folosind in acest scop metodele pe care le considera cele mai eficiente. „Guvernul Groza – ne spune in continuare Ghita Ionescu –, format sub supravegherea personala a lui Visinski, a inclus, pana la sfarsitul lui 1947, si „o parte a burgheziei”. Aceasta a fost reprezentata de aripa Tatarescu a Partidului Liberal, care avea patru portofolii, inclusiv Ministerul de Externe si vicepresidentia, detinuta de catre Tatarescu insusi. Guvernul mai includea trei national-taranisti renegati. Toti acestia erau insa discreditati politic, ca si Tatarescu insusi. „Nici un politician respectabil n-a acceptat sa dea mana cu un astfel de regim, iar oamenii erau dezorientati si abatuti”.

            La polul opus, actul de curaj al regelui Mihai I de la 20 august 1945, prin care cerea demisia guvernului Groza, pentru a se putea constitui un guvern reprezentativ, cerere notificata atat Comisiei Aliate de Control, cat si guvernelor Statelor Unite, Uniunii Sovietice si Angliei, care insa nu a avut nici un rezultat. In semn de protest, suveranul Romaniei a refuzat sa participe la celebrarea „victoriei” Armatei Rosii in Romania, care urma sa aiba loc la 23 august, aniversandu-se astfel un an de „alianta” politica si militara romano-sovietica. Dar nu numai atat. De la aceasta data se produce o adevarata rebeliune constitutionala – „greva regala” -, prin care colaborarea intre rege si guvern a fost total suspendata.

            Pentru a se pune capat acestei „ciudatenii constitutionale”, ministrii de Externe ai marilor puteri invingatoare, intruniti la Moscova in decembrie 1945, au decis ca o delegatie formata din Andrei Ianuarevici Visinski, din partea Uniunii Sovietice, si ambasadorii Statelor Unite si Angliei la Moscova, Averell Harriman si Sir Archibald Clark Kerr, sa se deplaseze la Bucuresti pentru a „media” conflictul si a dezamorsa criza.

            Inainte de a prezenta rezultatele acestei interventii utile, cateva precizari cu privire la situatia din tara. La inceputul anului 1946, Romania era o tara ocupata, efectivul trupelor de ocupatie sovietice cifrandu-se la 600.000 de oameni. Tara era condusa de un guvern comunist, care sub pretextul ca pune in aplicare prevederea din Declaratia asupra Europei Eliberate, conform careia „popoarele eliberate trebuiau sa distruga pana si ultimul vestigiu de nazism sau fascism”, a dezlantuit un amplu proces de „epurare” in toate institutiile statului. Erau vizate cu precadere armata, justitia si invatamantul, fiind considerate principalele focare anticomuniste. Concomitent se produce un fenomen aparent paradoxal. Randurile Partidului Comunist, care a pornit campania de cucerire a electoratului cu mai putin de o mie de membri, se ingrosau considerabil, neofitii provenind din doua sectoare ale societatii diametral opuse. De o parte, comunistilor li se alatura drojdia societatii; pe de alta parte, cei care isi descopereau nu numai simpatii pentru stanga politica, dar chiar vocatie marxista, erau intelectuali consacrati in domeniile lor de activitate. Trunchiul neamului – clasa de mijloc si taranimea – s-a dovedit sanatos si imun la propaganda comunista.

            Cat priveste delegatia de inalti demnitari, reprezentand Statele Unite, Marea Britanie si Uniunea Sovietica, sosita la Bucuresti de la Moscova, asupra profilului lor moral si politic ne informeaza Nicolae Baciu, sursa noastra credibila, in capitolul intitulat „Diplomatii englezi si americani mint poporul roman”, din cartea sa Yalta si crucificarea Romaniei. Neobositul cercetator al arhivelor americane si engleze a avut sansa sa citeasca raportul intocmit la 25 ianuarie 1946 de Sir Archibald Kerr, marcat „ultra secret”, catre ministrul de Externe Ernest Bevin, din al carui cuprins extrage partile esentiale. Astfel, aflam ca cei trei diplomati au facut deplasarea cu trenul, calatoria durand trei zile.

            „La 1 ianuarie 1946 – relateaza raportul – cei trei diplomati au fost primiti de rege, cu care prilej i-au adus la cunostinta dorinta unanima a celor trei ministri de Externe de a se ajunge cat mai repede la o solutie care sa permita recunoasterea noului guvern de catre Anglia si Statele Unite. Ambasadorii Kerr si Harriman au subliniat importanta acordata de guvernele lor alegerilor din Romania, care trebuiau facute in respectul drepturilor si libertatilor fundamentale. La randul sau, Visinski a subliniat nevoia ca alegerile sa fie cu adevarat libere. Ei au aratat Majestatii Sale procedura ce urma sa fie aplicata. Mai intai trebuiau sa fie inclusi in guvern doi reprezentanti ai opozitiei, unul din Partidul National-Taranesc, altul din Partidul Liberal. Apoi, guvernul Groza trebuia sa dea toate asigurarile ca alegerile vor fi libere, respectandu-se libertatile fundamentale. In cele din urma, Marea Britanie si Statele Unite aveau sa recunoasca guvernul Groza”. Naivitate sau rea credinta?

            Raspunsul la aceasta intrebare ni-l da tot Nicolae Baciu, caracterizandu-i pe cei doi emisari occidentali in urmatorii termeni: „Kerr nutrea convingerea personala – exprimata in concluziile raportului sau – ca guvernul Groza nu are intentia de a respecta nici litera, nici spiritul deciziilor luate la Moscova de cei trei ministri de Externe, in legatura cu alegerile libere. Ca romanii nu au nici cea mai mica indoiala, ca si Sir Archibald Kerr de altfel, ca alegerile vor fi falsificate. Inainte de a incheia acest lung raport, ambasadorul britanic subliniaza ca Visinski guverneaza Romania ca pe o provincie a Uniunii Sovietice si ca guvernul Groza nu e decat un simplu instrument in mainile lui. Si acest om de onoare, loial in indeplinirea misiunii ce i se incredintase de superiorul sau (sa minta, sa convinga), are un cuvant de mila pentru poporul pe care il insela: Parasesc Bucurestii cu o tristete infinita si cu multumirea ca nu m-am nascut roman. La aceasta ar fi trebuit sa mai adauge: ... si pentru ca am fost prezent la Kremlin in noaptea de 9 octombrie 1944, cand Churchill a vandut Romania”.

            Acelasi lucru se poate spune si despre Averell Harriman. „El cunostea – isi continua dezvaluirile Nicolae Baciu – toate aranjamentele lui Churchill cu Stalin, privind cedarea Romaniei, la 9 octombrie 1944, deoarece el era observator din partea lui Roosevelt. Si el cunostea realitatea aspra a misiunii sale in Romania, stiind ca alegerile urmau sa fie falsificate si promisiunile sa ramana fara urmari. Dar, tinand seama de faptul ca noul presedinte, Harry Truman, nu recunostea talharescul acord de la Moscova dintre Stalin si Churchill, raportul lui Harriman putea sa capete alta greutate si sa aiba alte consecinte decat raportul lui Kerr. Cu toate acestea, Averell Harriman stia ca trebuie sa minta poporul roman si l-a mintit. El stia ca misiunea sa impunea sa-l minta pe rege, sa-i traga pe sfoara pe Maniu si Bratianu, si a facut-o cu sange rece si fara remuscari. Romanii voiau sa stie adevarul, sa afle ce soarta li se pregateste din partea Aliatilor, iar Harriman s-a comportat ca un om fara constiinta si fara simt de raspundere in fata istoriei”.

            Si astfel, cu doi ministri fara portofoliu din partea opozitiei democrate, dar fara nici cea mai neinsemnata posibilitate de a interveni in guvernarea tarii, Kremlinul a obtinut recunoasterea guvernului Groza de catre Statele Unite si Marea Britanie. De acum inainte nimic nu mai statea in calea bolsevizarii Romaniei, iar actul prin care comunistii au tinut sa sublinieze faptul ca ei detin puterea reala a fost procesul si executie a maresalului Antonescu. Din multele relatari ale acestei infamii petrecute in anii domniei regelui Mihai I, am ales-o pe cea semnata de generalul Platon Chirnoaga in cartea sa Istoria politica si militara a razboiului Romaniei contra Rusiei sovietice:

            „Maresalul Antonescu, transportat in Rusia, a fost inchis in renumita inchisoare Lublianca, destinata detinutilor politici [...] Cand regimul comunist s-a instalat la conducerea statului roman si a luat in mana toate fraiele conducerii (politie, armata, justitie si administratie), maresalul a fost readus in tara spre a fi judecat. Procesul a inceput la 4 mai 1946, in fata unui tribunal al poporului [...]. Nici un moment [maresalul] n-a aratat vreo slabiciune sau confuzie in exprimarea ideilor. Niciodata n-a recunoscut ca razboiul pe care l-a purtat in contra Rusiei a fost o greseala politica si a declarat ca daca ar mai fi o data in aceeasi situatie, ar urma aceeasi cale, cu deosebirea ca ar face mai mult pentru pregatirea de razboi a natiunii [...]. Inainte de terminarea procesului, cand i s-a dat cuvantul pentru ultima oara, a tinut o lectie de inalt patriotism si mandrie romaneasca. «Eu cer sa fiu condamnat la moarte si refuz dinainte orice masura de gratiere: astfel eu voi muri pe pamantul patriei, pe cand voi nu sunteti siguri unde veti fi spanzurati». Acestea au fost cuvintele cu care si-a incheiat ultima declaratie in apararea politicii lui romanesti fata de Rusia”.

            O data cu maresalul Antonescu au mai fost judecati si o parte dintre ministrii lui. La 17 mai s-a dat sentinta. Au fost condamnati la pedeapsa capitala maresalul Antonescu, Mihai Antonescu, generalul Vasiliu, fost comandant al Jandarmeriei, si profesorul Alexianu, fost guvernator al Transnistriei.

            Gazetarul american Reuben Markham, trimis special al ziarului Christian Science Monitor, care se gasea la Bucuresti tocmai in timpul procesului, scrie in cartea sa Rumania under the soviet Yoke: „Antonescu a aratat o mare demnitate in tot lungul procesului lui si a refuzat sa ceara iertare rusilor pentru ca i-a combatut, repetand de mai multe ori ca el a facut tot ce-a fost posibil pentru ca sa iasa victorios din acest razboi. Numerosi romani au vazut in aceasta atitudine, insusi simbolul tarii lor, care a tinut piept rusilor, si consternarea s-a raspandit peste tot cand s-a aflat ca Antonescu va fi executat. Antonescu, care ceruse sa fie impuscat si nu spanzurat, a murit ca un viteaz. El a refuzat sa i se lege ochii si a cerut sa comande el insusi plutonul de executie. Oamenii enervati au ochit rau si Antonescu nu si-a pierdut cunostinta imediat. In genunchi, cu un ochi mai putin, a strigat: «Haideti baieti, mai trageti odata!». Un ofiter i-a dat lovitura de gratie. Istoria mortii lui a facut repede inconjurul tarii si a fost infrumusetata atat incat Antonescu a ajuns sa fie simbolul onoarei in Romania”.

            Tot acolo mai scrie Markham: „Poporul roman simtea ca intreaga natiune era in judecata”. Iar in alta parte mai spune: „Cu toate dezastrele pe care romanii le-au cunoscut din cauza lui Antonescu, eu cred ca multi s-au simtit alaturi de el cand a fost executat [...]. Eu cred ca cea mai mare parte a romanilor au fost satisfacuti sa vada tara lor atacand Uniunea Sovietica in 1941, chiar fiind aliati ai lui Hitler”.

            Cu o zi inainte de executie, colonelul D. Pristavu, comandantul inchisorii Jilava, unde era inchis Antonescu, a primit ordin sa formeze plutonul de executie. Codul justitiei militare insa prevedea ca acest pluton se constituia numai pe baza unei sentinte date de un tribunal militar. Cum sentinta privitoare la executia maresalului si a celorlalti condamnati la moarte fusese data de un tribunal al poporului, comandantul inchisorii nu avea dreptul sa formeze plutonul de executie. Atunci s-a dat ordin sa adune trupa care forma garda inchisorii si sa constituie plutonul din voluntari. La intrebarea care s-a pus trupei adunate, „Cine vrea sa intre in plutonul de executie?”, nici un gradat si nici un soldat nu s-a oferit. „Toti au ramas in randuri, nemiscati ca de piatra. In aceasta situatie, autoritatile insarcinate cu executarea sentintei au facut apel la prefectura politiei capitalei. Aceasta a trimis imediat doua camioane pline cu indivizi angajati de comunisti in asa-numita organizatie «Apararea patriotica», compusa din elemente care in cea mai mare parte apartineau drojdiei bucurestene si care pentru aceasta ocazie au fost imbracati cu mantale de piele din uniforma sergentilor de strada. Dintre acestia s-a ales plutonul de executie, care a executat pe maresalul Antonescu, iar nu soldatul roman in uniforma armatei romane”.

            Cat priveste atitudinea regelui Mihai I fata de procesul, condamnarea si executia maresalului Antonescu, sa-i dam crezare lui George Magherescu. In cartea sa Adevarul despre Maresalul Antonescu, fostul apropiat al Conducatorului Statului consemneaza reactia celui pe care in zorii zilei de 7 septembrie 1940 generalul Ion Antonescu l-a impiedicat sa ia calea exilului, asa cum voia, alaturi de nevrednicul sau parinte, fostul rege Carol II, izgonit din tara de romani, si de tiitoarea acestuia, Elena Lupescu, obligandu-l aproape sa urce pe tronul Romaniei: „Condamnatii aveau dreptul la gratiere. Maresalul nu a vrut sa inainteze cererea catre rege. Mama sa, venerabila doamna Baranga, a facut-o in numele sau. Am aflat aproape imediat cele intamplate. Regele, pentru a se eschiva de la solutionarea acelei cereri, a disparut din Capitala. Iuliu Maniu, in ziua executiei, s-a dus la Palat pentru a se prezenta regelui si a-l convinge sa semneze gratierea. Nu l-a gasit. Evenimentele si-au urmat cursul si executia sentintei a avut loc in dupa-amiaza zilei de sambata, 1 iulie 1946”.

Si apoi adauga, ca o trista concluzie. „Sentinta fusese executata. In sfarsit, regele Romaniei putea sa fie linistit. Despre aceasta ne asigura fostul sau adjutant de pe atunci [colonelul Emilian Ionescu, participant la complotul impotriva maresalului Antonescu, ulterior colaborator cu regimul comunist – n. n.] in cartea sa In uniforma pentru totdeauna, aparuta in 1977, cu sfidarea meritului recunoscut pe viata drept rasplata a tradarii: «Regele, pe tot timpul duratei procesului maresalului a fost foarte nelinistit. Mereu intreba: Ce a mai declarat Antonescu?. El nu s-a linistit decat atunci cand i s-a spus ca sentinta a fost executata»”. (Va urma)

Gabriel CONSTANTINESCU