CELE TREI ATACURI ALE DIAVOLULUI ASUPRA LUI HRISTOS

            Asupra Domnului nostru Iisus Hristos, diavolul a atentat de trei ori, ispitirile din Carantania fiind abia al doilea atac, si este de trebuinta a lua aminte la aceasta nu doar pentru ca se vede aici opozitia esentiala pe muchia careia se deruleaza istoria evanghelica, ci si pentru ca, mutatis mutandis si cu cuviincioasa pastrare a proportiilor, fiecarui om ii va fi dat sa aiba de infruntat praguri de acest tip. Poate ca nu oricaruia i se vor da toate acestea, dar fiecare va avea de trecut praguri al caror potential scandalos va fi cu siguranta pe potriva tensiunilor pe care chipul si asemanarea sa dumnezeiasca le vor determina in simetria lor duhovniceasca potrivnica diavolului.

            Asa cum a observat profesorul Savvas Agouridis (citat de parintele Constantin Coman in cursul sau de Noul Testament), confruntarile lui Hristos incep deindata ce El vine in lume. Bineinteles ca Irod cel Mare vroia sa-L ucida, crezindu-si tronul amenintat, si ca ideea asta i s-a putut fixa numai pentru ca el apartinea intru totul mentalitatii iudaice doritoare de un Uns lumesc, deci in mod necesar pretendent la tronul care acum era irodian.

Dar intr-un alt plan se poate deslusi, in primul atac asupra lui Hristos, promptitudinea reactiei diabolice la venirea in lume cu trupul a Fiului lui Dumnezeu. Irod cel Mare era numai nimerit a se face vas al rautatii acesteia, avind toate datele necesare, caci, la nasterea lui Hristos, deja isi ucisese doi fii ce pareau sa-i poata ameninta pozitia, iar cu putin inainte de propria moarte avea sa-l ucida si pe cel de-al treilea. Irod Idumeul ucidea cu o usurinta fantastica si era regele Iudeii. Prin urmare, avea dispozitia necesara cit si prilejul de ispita, gindul eventualei uzurpari. Desi acestea sint simple chestiuni tehnice, ca sa zicem asa, din punctul de vedere al satanei, sint insemnate intrucit au sapat matca raspunsului mistic al raului la nasterea Binelui. Asa cum mai tirziu diavolul avea sa intre in Iuda Iscarioteanul, asa a intrat si in Irod cel Mare – un vas care isi astepta umplerea masurii.

Acest atac impotriva lui Hristos nu a produs efect asupra Sa si nici macar nu a avut vreo apropiere de El. Aceasta tentativa de deicid a fost una oarba. Irod parea sa fie un orb care loveste la intimplare, fara sa priceapa exact ce se intimpla, unde si cu atit mai putin de ce. De altfel, aceasta din urma chestiune nici nu l-a interesat, cum nu l-au interesat nici victimele colaterale, pururea ignorate de diavol. Dar nu Irod insusi este adevaratul orb ucigas, ci acela caruia inca nu ii venise vremea si a carui furie a produs o crima perfect diabolica: dupa Predanie, 14.000 de prunci omoriti in mod complet inutil.

            Cel de-al doilea atac a fost la venirea in lume a lui Hristos cu Duhul, caci indata dupa botezarea Sa de catre Ioan, venind Duhul lui Dumnezeu peste El si apoi postind El in pustie, a fost ispitit de diavolul. Reactia diavolului la venirea in lume cu Duhul s-a produs la fel de prompt ca si cea de la venirea cu trupul, iar de aici se vede ca in fata unui asemenea Bine raul nu se poate stirni decit imediat. Acum infruntarea a fost curat duhovniceasca si textele sinoptice [1] arata superbia a ceea ce a fost o doua tentativa luciferica din intreaga creatie.

De data asta, diavolul in persoana a avut ocazia de a se intilni cu Dumnezeu in Persoana, in persoana Fiului, si ar fi vrut sa se masoare cu El, asa cum i se nazarise inca de cind din inger devenea drac – nu o devenire intru fiinta, iar intru nefiinta nici atit, pentru ca asa ceva e un non-sens, ci o devenire intru anti-Fiinta. Diavolul, necunoscator prin excelenta al ratiunilor dumnezeiesti, se va fi vazut brusc fata catre Chip cu Mintuitorul, fara sa fie anuntat de asa pomeneala.

Exercitiul ascetic vibreaza in registrul ingeresc, dar totodata si in registrul demonic. Orice om asezat la rugaciune devine tinta pentru diavol – si vai lui de n-ar fi ingerul pazitor! Asceza lui Hristos, pregatindu-Se in pustie pentru lucrarea Sa, a dat semnalul pentru ispitire. Acesta este intelesul versetului: “Atunci Iisus a fost dus de Duhul in pustiu, ca sa fie ispitit de catre diavolul”(Mt. 4, 1). Adica, asa cum se lamureste in Mt. 4, 2-3, Duhul nu a provocat ispita, ci asceza. Abia dupa patruzeci de zile s-a apropiat de El ispititorul. Ispitirea nu a fost decit o contrareactie draceasca.

In aceasta apropiere de Dumnezeu pe latura omenitatii, dracul nu s-a ales cu nimic. A fost singurul dintre cele trei atacuri care a ramas fara victime, iar asta pentru ca totul s-a petrecut pe tarim exclusiv duhovnicesc, intre un Hristos in deplinatatea teandriei lui si un diavol, ca de obicei, marginit.

Cel de-al treilea atac a venit dupa ce Hristos intrase in Ierusalim, intrind de data aceasta nu oricum, ci ca Fiu al lui David recunoscut de multimea care Ii striga “Osana!”. Si dupa ce alungase vinzatorii din templu, sub cuvint ca prefacusera casa Sa de rugaciune in pestera de tilhari. Si, in sfirsit, dupa ce vestise in repetate rinduri imparatia lui Dumnezeu.

Desigur ca arhiereii si carturarii intelesesera ca Iisus vorbea despre ei dojenindu-i si bineinteles ca ei isi cunosteau o serie de pacate, pe care probabil ca si le scuzau lorusi cu argumente de felul fratiei care te ajuta sa treci puntea sau al unei pseudo-modernitati care te obliga. Erau invechiti in rele, nicidecum intru Lege, si poate sinceri in solida lor nedreptate. Motivele lor de a-L ucide pe Hristos erau, la urma urmei, meschine si derizorii pe linga ale satanei, iar motivul hulei – un simplu pretext. Ei nu pricepusera, asa cum diavolul constatase fara rest, ca Il aveu in fata pe Dumnezeu.

Numai diavolul a realizat punerea in opera a deciziei arhiereilor, carturarilor si batrinilor, pentru ca numai el a inteles ca, daca nu face ceva, imparatia lui Dumnezeu, alta decit cea exclusiv iudaica si istorica, are sa isi faca loc pe data in inima omului. Si proba indubitabila ca asta era cu putinta a fost lumina de pe muntele Taborului, pe care, desi nu o vazuse, dracul o contabilizase.

De data aceasta, el s-a aratat priceput. Si a izbutit (vom vedea mai apoi care a fost rezultatul calitativ al izbinzii sale) numai intrucit a facut totul pe dos, consecvent cu structura sa ontologica, de ceva invers si degraba distructiv. Nu a deturnat vreun Irod, ci chiar un apostol. Nu a exercitat violente, ci a dat o sarutare. Si de aici incolo lucrurile au mers surprinzator de usor cu o multime care, dupa ce Ii strigase lui Hristos: “Osana Fiului lui David!”, acum cerea patimas: “Singele Lui asupra noastra si asupra copiilor nostri!”, si cu un Pilat mai interesat de stabilitatea politico-administrativa decit de intuitiile sentimentale ale sotiei ori de viata unui iudeu nevinovat.

Acest atac ultim a izbutit in sensul ca Hristos, Fiul intrupat al lui Dumnezeu, a fost rastignit si a murit pe Cruce. Aici incape o intreaga teologie sau, mai bine zis, intreaga teologie, insa, in ce priveste incercarile diavolului asupra lui Hristos si asupra oamenilor, vom vedea ca, de data aceasta, inselatorul s-a inselat singur. Hristos a inviat dupa trei zile. Curatirea templului solomonic fusese doar avanpremiera restaurarii Templului ucis.

            Dimensiunea inselaciunii pe care diavolul si-a produs-o este corespunzatoare prefacerii intru Hristos. Satana n-a obtinut nici un beneficiu de pe urma uciderii Trupului Mesiei, ba din contra, caci Trupul a inviat, Hristos S-a inaltat si prin asta a pus la indemina viitoarelor potentiale victime ale inselatorului cele mai formidabile arme ce s-ar fi putut inchipui: Euharistia, Harul si Biserica. Iar Biserica nu in inteles de persoana juridica [2], ci in intelesul mistic in care, dupa cuvintul parintelui Staniloae, Biserica este Insusi “Hristos cel unit dupa firea dumnezeiasca cu Tatal si cu Duhul, iar dupa firea omeneasca cu noi” [3].  

            Deci inselatorul se inseala. S-a inselat la rastignire nu in sensul partial de a nu-i fi izbutit o incercare, ci de a fi reusit sa provoace pentru sine o mare si ireversibila schimbare a situatiei, intr-un sens invers decit cel urmarit. Aceasta ridica problema relativei autonomii a diavolului sau, mai exact, a marginirii puterii sale.

            De aici va incepe o lunga serie de spectaculoase esecuri demonice in istorie, care sint, in general, legate de atentate la vietuirea sfintilor, consacrata paterical sau nu, esecuri care, in ce ne priveste pe noi, romanii, nadajduim ca nu se vor fi terminat cu isprava lui Ivan Turbinca.

            Insemnatatea unor astfel de momente este, uneori, greu decelabila si nu semnele exterioare le indica, ci miza mistica. Cel mai celebru produs al acestui tip de confruntare, si care a venit extrem de repede, avea sa fie livrat, in modul cel mai imperial si roman cu putinta, de Rescriptul lui Traian. In rezumat, desi imparatul era adversarul aplicarii oricaror pedepse fara stabilirea vinovatiei si fara existenta unei norme juridice corespunzatoare, atitudine exprimata chiar in Rescript, el dispune prin acest act normativ aplicabil in Bitinia si Pont, surprinzator pentru unii, sa fie eliberati de indata crestinii care fac o simpla declaratie de renuntare la credinta lor, iar ceilalti sa fie torturati pentru a o face si, in caz ca, suferind chinurile, refuza, atunci sa fie ucisi, chiar daca nu li s-ar fi dovedit vreo vina. Or, nu poate sa fie surprinzator ca Traian, imparatul legalist si rational, si-a abandonat principiile, chiar daca, in afara de faptul ca nu se mai prea vindeau carnurile de la jertfe, activitatea crestinilor nu era pusa in legatura cu nimic interesant pentru statul roman. Caci nu dreptul roman reglementa contenciosul acesta. Acolo era o lupta duhovniceasca in care un cuvint apostatic sau gestul de a arunca tamiie pe jertfelnicul zeilor ar fi fost destul pentru a da satisfactie satanei. Altminteri, pentru deplina vina a marturisirii lui Hristos, trupul era ucis. Reservatio mentalis nu se inventase, intrucit crestinii stiau bine de cine sa se fereasca.

            Vedem astfel ca orice tendinta semnificativa spre indreptare, asceza sau simpla asezare intru bine pricinuieste, mai devreme ori mai tirziu, o contrareactie mistica ce se poate concretiza sub varii infatisari. Din pricina nevederii lui Dumnezeu, diavolul nu poate anticipa binele, astfel ca el lucreaza doar prin contracarare a binelui deja faptuit ori care, hotarit cu evidenta, urmeaza a fi faptuit. In absenta binelui, raul isi este suficient siesi si exista prin insasi aceasta absenta. Caci raul inseamna absenta binelui, in vreme ce binele nu inseamna absenta raului.

Incercarea poate fi subtila sau bruta, pasnica ori violenta. Ea vine prin oameni care pot fi din exterior sau din interior, vrajmasi ori casnici. Sau vine de la lumea cazuta. Sau vine din sinea celui incercat. Lucrarea diavolului este legata de cel putin un om si are intotdeauna o rinduiala. Iar cel ce se va stradui cu dragoste si cu credinta, va putea sa nadajduiasca intru curatia inimii sale ca cele ce sint cu neputinta la oameni, sint cu putinta la Dumnezeu.

Lucian D. POPESCU

Note:

[1] Mt. 4, 1-11; Mc. 1, 13; Lc. 4, 1-13.

2 Este interesant ca in dreptul romanesc, urmind niste linii de gindire a teoriei generale a dreptului romano-german ilustrata in secolul al XIX-lea de Rudolf von Ihering, persoana juridica mai era numita, pina la instaurarea statului socialist, si persoana moraliceasca, desemnind acelasi concept, dar avind, evident, o alta conceptie. Persoana juridica de tip bisericesc este cea mai aproape de conceptia salutara a persoanei moralicesti, insa Biserica al carei cap este Hristos are un alt inteles.

3 Pr. prof. dr. acad. Dumitru Staniloae, Teologia dogmatica ortodoxa, vol. 1, EIBMBOR, Bucuresti, 1997, p. 138.