LUCIFERISMUL IN TARA LUI CARAGIALE

Spre sfarsitul anului trecut, in mediile religioase de la noi s-a creat o oarecare indispozitie in fata aparitiei editoriale a unei stranii Evanghelii dupa Lucifer, in care unii s-au grabit sa vada un fel de culminatie a insolentei anticrestine si chiar un semn al vremurilor apocaliptice. Curiosi si ingrijorati si noi de aceasta noua provocare, despre care credeam c-ar fi cel putin ceva in genul Versetelor satanice (1989) ale lui Salman Rushdie, carte ce a produs atata tulburare in lumea islamica, am solicitat obscurului autor trimiterea unui exemplar (conform indicatiei de pe ultima pagina a cartii: “Evanghelia dupa Lucifer poate fi comandata la adresa ghiuri@gmail.com sau la telefon 0728 090 666”). O data satisfacuta curiozitatea, ingrijorarea s-a cam risipit si ea: am dat de un simplu exercitiu particular de teribilism psihanalizabil, de care Lucifer insusi ar trebui sa fie foarte stanjenit...

Exista in cultura europeana romantica si postromantica (de la Byron la Baudelaire) o oarecare traditie a demonismului literar, care, sub influenta apuseana, s-a facut simtita si la noi, inclusiv in cateva poeme si incercari dramatice eminesciene. Lucifer i-a fascinat pe romantici (despre care s-a spus ca au avut mai degraba un fel de „religiozitate fara religie”, hranita cu superstitii folclorice sau exotisme mitico-magice) ca posibila imagine a „geniului neinteles”, reprezentat adesea ca un tanar razvratit, gata sa se ia de piept cu Dumnezeu si cu lumea intreaga. Uneori s-a intamplat ca astfel de creatii literare, dincolo de confuzia sau perversiunea lor spirituala, sa aiba mai mici sau mai mari calitati estetice (dracul fiind mester in a se imbraca in „inger de lumina”).

Nu este cazul Evangheliei dupa Lucifer prin Ghiuri Selegean, chiar daca autorul va fi avut prevalente ambitii literare, la periferia discursului postmodernist. Lipsit de talent, Ghiuri Selegean crede, ca elevii cand fac compuneri, ca literatura inseamna apelul la un anumit fond arhaic al limbii, rasucirea pretentioasa a frazei si jocul de cuvinte, sau chiar inventia de vocabule noi („a invremni” – de la vreme, „malcire” – de la a tacea malc, „a rubini” – de la rubin, „vlagoslovenie” – in loc de blagoslovenie etc.), pe fondul unei alegorism obsesiv, supralicitat pana la ridicol. Exprimarea este atat de cautata si de stufoasa, cuvintele atat de multe in raport cu faptele si cu ideile, incat textul devine ilizibil inca de la primele pagini. E foarte mica probabiblitatea sa poata duce cineva pana la capat, oricat apel ar face la glosarul dat de autor (pp. 57-59), o astfel de lectura, in care se impotmolesc fara nici o sansa si spiritul, si ochiul.

Noul „evanghelist” face mai degraba figura unui Mitica intrat la „fandacsie”, incantat de sine, dar ulcerat de neimplinirile unei vieti cenusii (neimplinirea erotica, neimplinirea vocationala etc.), pe care, ca orice ins ratacit, fara educatie si sensibilitate religioasa, le imputa cu naduf lui Dumnezeu. Drama autorului este ca, incercand sa priceapa lumea si vremurile, nu poate scapa nici o clipa de sine insusi, nu se poate emancipa de propria putinatate. „Evanghelia” sa – numita pe parcurs si Povestea mea, Povestea unui dor sau cartea vietii „labartata” in 21 de caiete/capitole – vorbeste astfel mai mult despre eul sau confuz decat despre „patronul” sau spiritual, fiind de fapt o autobiografie deghizata (mutatis mutandis, ca in Luceafarul eminescian interpretat de Maiorescu), lipsita insa de orice virtute a tranzitivitii (adica intelegerii mesajului de catre celalalt – conditie minimala a comunicarii si cuminecarii, inclusiv la nivelul creatiei artistice).

Nu doar necredincios, dar lipsit de orice orizont teologic, „filosofia” sa se reduce la un soi de dualism primitiv: Intru inceput se isca dorul vesniciei si dorul scapara-n odorul vesniciei, Mirele ce-si vapaia dorul. [...] Odorul vesniciei isi vapaia jumatatea de imparatie, iara eu, dorul vesniciei, luceam cealalta jumatate, dar oricat staruiam intru fratie, partasi intr-a vesniciei maretie, cele doua jumatati nu se potriveau nicidecum (1, 10 si 37). Limbajul e naiv bogumilic: „odorul vesniciei”, „Mirele” steril, „fratanul”, e aspectul lenes al existentei (deus otiosus), in vreme ce „dorul vesniciei”, Lucifer, „Nefartatul” ereziei bogumilice, e aspectul dinamic, patima vitalista. Ca orice traitor complexat, autorul are un fel de cult compensatoriu al Vietii. Numai ca Viata (chiar grafiata asa, cu majuscula) este pentru el doar un fel de tensiune naravasa intre „dragoste si dragosteala”, iar culminatia ei „initiatica” suna cam asa: Razbind printre petalele trandafirii ale bobocului prigorit si jilavit de sarutari baloase, mirele sfredeli tainita miresei, pana-n zgaul dintru pantecele-i roditor, indesandu-si sceptrul vrednic de fala unui imparat... (4, 31).

Gravitatea eminesciana se dizolva treptat in vulgaritate caragialesca, pariul metafizic devine simplu decor al platitudinii carnale, iar incapatanarea de a scrie i se reveleaza in final autorului insusi ca impura „fudulie” a unui „muritor” care tanjeste si el (vezi 21, 11 si urm.) „sa fie iubit, slavit si pretuit” (tanjire induiosatoare, ce l-a impins nu doar sa scrie o carte imposibila, dar si sa si-o tipareasca si difuzeze singur, legand-o in coperte negre ca propria lui intunecare).

Un lucru e sigur (si linistitor pentru cei care s-au pripit sa se ingrijoreze de aparenta amenintatoare a demersului): in cartea necajitului sau „evanghelist” sui generis dracul nici nu s-a mai sinchisit sa-si vare coada. Caci dracul – parol, monser! – e rau, dar nu e prost.

Razvan CODRESCU  

BOOKFEST 2007

In pavilionul central de la Romexpo s-a desfasurat luna trecuta cel mai important Targ national de carte al anului, la care au participat peste 200 de edituri din Bucuresti si din intreaga tara, dar si cateva edituri din strainatate (din pacate, mai putine decat la editiile anterioare). Numarul de vizitatori a fost sub asteptarile organizatorilor (probabil atat din pricina pauperizarii clasei intelectuale, cat si din pricina impingerii datei de desfasurare in plina vara). Oferta de carte n-a fost neinsemnata, dar au cam lipsit titlurile noi, pregatite special pentru Targ, asa cum era traditia in anii anteriori. S-a resimtit o oarecare oboseala a lumii editoriale, daca nu cumva a lumii intelectuale in ansamblul ei.

Marile edituri (Humanitas, Polirom, All, Curtea Veche, Nemira etc.) au ocupat zona centrala, cu standuri intinse si fatoase, dominand, cum era de asteptat, si in topul lansarilor. Editurile mici au trebuit sa-si chiverniseasca spatiile marginale, iar cele care au nimerit la etaj au fost foarte putin vizitate (in aceasta situatie aflandu-se, din pacate, si Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, care ar fi meritat o cu totul alta pozitionare).

Cartea religioasa (si, in subsidiarul ei, cartea de dreapta, ca bunaoara Intoarcerea la Hristos a lui Ioan Ianolide, sau foarte recenta Pe ce lume traim a lui Teodor Baconsky) a fost destul de bine reprezentata (in special prin Societatea de Difuzare “Supergraph”), dar nu a beneficiat de lansari notabile, nici nu a realizat vanzari semnificative. (V. A. M.)