CELE DOUA ROMANII (XIV)

            Si au fost alegeri locale. Pe 1 iunie anul acesta (Duminica orbului din nastere), romanii cu drept de vot au fost chemati la urne pentru a-si alege conducatorii locali: presedintii Consiliilor Judetene si primarii, precum si consilierii din forurile administrative ale judetelor, municipiilor, oraselor si comunelor. Din pacate, doar jumatate din cetatenii cu drept de vot (pe alocuri chiar mai putini, dezolant de putini) au facut uz de dreptul lor constitutional de a-i alege pe gospodarii care sa le reprezinte interesele in teritoriu, sa le satisfaca nevoile si sa le infaptuiasca aspiratiile. Asadar, peste jumatate din populatia matura a tarii a ignorat total acest important eveniment politic din viata unei natiuni, dovedind astfel ca cetatenilor din aceasta categorie le este „indiferent” cine va conduce comunitatea in care vietuiesc. Priviti in contextul conflictului ireconciliabil dintre cele doua Romanii, „indiferentii” prejudiciaza in mod inconstient sansele Romaniei adevarate de a se impune si aduc un nesperat sprijin Romaniei comuniste.

            In perioadele de prosperitate economica, echilibru moral si armonie sociala „indiferentismul politic” constituie o manifestare care nu creeaza probleme si chiar trece neobservata. Nu tot la fel se petrec lucrurile in situatiile de criza, cand locuitorii cetatii sunt invrajbiti unii impotriva altora. In astfel de momente „indiferentismul” este o atitudine condamnabila. Intelepciunea populara l-a sanctionat prin zicala: „Tara arde si baba se piaptana”. Cand insa „tara arde” si cei care „se piaptana” nu sunt „babe”, ci cetateni maturi, indeosebi generatia tanara, „indiferentismul”, refuzul de a participa activ la rezolvarea problemelor care framanta societatea, constituie un fapt reprobabil.

            In Declaratia Drepturilor Omului din 1789, piatra unghiulara a democratiei zilelor noastre, la art.14 se defineste libertatea ca „posibilitatea de a lasa omului puterea de a face tot ceea ce nu dauneaza altuia”. In lumina ideii de libertate, asa cum este conceputa in aceasta Declaratie, s-ar parea ca: „indiferentul”, prin faptul ca se tine departe de conflictele care se desfasoara in jurul sau, nu are cum „sa dauneze altora”. O concluzie fundamental gresita. Absenta „indiferentului” din randurile militantilor care slujesc valorile perene ale natiunii, in speta Romania adevarata, ofera gruparii adverse, Romaniei comuniste, prilejul de a se impune. Asadar, „indiferentismul politic”, privit prin consecintele pe care le poate genera, este un act de o gravitate deosebita.

            Pentru tot raul pe care „indiferentul” il poate aduce cauzelor drepte, Dante Alighieri l-a trecut in randul pacatosilor, iar justitia divina l-a condamnat la osanda vesnica pe lumea cealalta. In nota introductiva la Cantul III din Infernul – prima parte a Divinei Comedii – Razvan Codrescu, noul traducator al acestui poem nemuritor, cu semnificatie de memento pentru toti oamenii si pentru toate timpurile, ne spune la ce osanda vor fi supusi „indiferentii” dupa trecerea la cele vesnice: „Pasind peste pragul portii infernului, Dante si Virgiliu (calauza sa pe celalalt taram) intalnesc in vestibul ceata indiferentilor si sovaielnicilor («Cei ajunsi sa moara nici rai fiind, nici vrednici vreodata»), in speta trandavii, lasii si «caldiceii», care se plang si se agita zadarnic in pielea goala, intepati de gaze veninoase si hranind cu sange din ranile lor viermii scarbosi care le colcaie la picioare...”

            Si in continuare, in partea de „Note & Comentarii”, analizand versul 53 al Cantului, traducatorul atrage atentia cititorului ca damnatii alearga dupa „o flamura nederminata nici macar coloristic, abstracta aproape, sugerand ca cei ce n-au nici un scop in viata sunt gata acum sa alerge dupa orice aparenta de scop, dar e prea tarziu si nu le mai foloseste la nimic, de unde si imaginea de invalmaseala stupida si inutila”. Sperante zadarnice. Soarta „indiferentului” este pecetluita pe vecie, asa cum suna inscriptia de pe poarta infernului: Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate, literal: „Lasati orice speranta, voi care intrati!”.

            Revenind, dupa aceasta scurta incursiune in Infernul lui Dante, la problema cu care se confrunta Romania adevarata – „indiferentismul politic” –, impiedicand-o sa se impuna in fata Romaniei comuniste, urmatoarele intrebari nu pot fi ocolite pentru intelegerea actualei situatii. Cand au inceput romanii sa se dezintereseze de treburile cetatii si care  au fost cauzele care au provocat acest dezinteres? Cine se face vinovat de aparitia fenomenului de apatie politica manifestata de o buna parte din romani fata de viitorul lor, ca si fata de destinul natiunii? Si nu in ultimul rand intrebarea, al carui raspuns ar putea fi un temei de optimism pentru depasirea actualei situatii de criza: ce sanse au romanii sa-si redobandeasca vigoarea si spiritul combativ, conditie obligatorie pentru iesirea din actuala criza politica, dar si din inevitabilele ei consecinte, criza economica si – nu in ultimul rand – criza morala?

            Dintre toate tarile din Estul Europei in care la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial Uniunea Sovietica a impus instaurarea unor regimuri comuniste, regimul comunist din Romania a excelat prin zelul cu care a pus in practica, de la bun inceput, tehnica si metodele bolsevice pentru a sovietiza tara intr-un timp record. Si nu se poate spune ca nu a avut succes. Pornind de la preceptul „Cine nu este cu noi, este impotriva noastra, si ca atare trebuie exterminat”, aparatul de represiune, Securitatea, centrul vital al Partidului Comunist Roman, cu largul sprijin al Kremlinului, a trecut fara intarziere la lichidarea brutala a oricarei actiuni sau intentii de natura sa puna in primejdie procesul de transformare a institutiilor traditionale romanesti in institutii comuniste. Si aceasta crima impotriva unei intregi natiuni se savarsea fara teama unor interventii sau macar a unui protest din partea lumii libere.

            Romanii, Romania adevarata, nu stiau ca in octombrie 1944, aflat in vizita la Moscova, Churchill i-a spus lui Stalin:

„Haideti sa reglementam afacerile noastre in Balcani. Armatele dvs. sunt in Romania si Ungaria. Noi avem acolo interese, misiuni si agenti. Sa nu ne ciocnim pentru lucruri marunte. In ceea ce priveste Anglia si Rusia, ce-ati spune de o predominare pentru dvs. de nouazeci la suta in Romania, iar noi sa avem nouazeci la suta in privinta Greciei, si fiecare cate cincizeci – cincizeci in Iugoslavia? In timp ce se traducea, am scris pe o jumatate de coala de hartie:

Romania

Rusia   90%

Altii    10%

Grecia

Marea Britanie  90%

Rusia  10%

Iugoslavia   

50-50%

Ungaria 

50-50%

Bulgaria

Rusia  75%

Altii  25%

            I-am intins apoi hartia lui Stalin, care ascultase traducerea. A fost o mica pauza. Apoi el si-a luat creionul albastru, a facut un semn mare de bifare si mi-a dat-o inapoi. Totul a fost rezolvat in nu mai mult timp decat trebuia decat pentru a consemna asta in scris”.

            Consecintele tragice ale acestei ticaloase intelegeri nu au intarziat sa se produca. Ele au avut darul sa-i faca pe autorii „actului de la 23 August 1944” sa inteleaga ca himera unui armistitiu cu Natiunile Unite, pentru a scoate, in mod onorabil, Romania din razboi, a fost in realitate o capitulare neconditionata in fata comunismului, in fata unei adevarate religii – ateismul marxist-leninist. De data aceasta cuceritorul nu se va multumi sa ne ocupe vremelnic tara si sa ne jefuiasca avutia nationala, asa cum s-a petrecut de multe ori in framantata noastra istorie. De data aceasta ni s-a cerut sa ne abandonam legea stramoseasca si sa ne convertim la (farade)legea invingatorului.

            In virtutea celor 10 procente pe care democratiile occidentale, de la care vor astepta zadarnic, timp de o jumatate de veac, izbavirea, Kremlinul s-a considerat indreptatit sa purceada neintarziat la sovietizarea Romaniei. Si a facut-o in forta, in pofida faptului ca detasamentul care trebuia sa indeplineasca aceasta sarcina, Partidul Comunist Roman, nu numara decat mai putin de o mie de tovarasi, cei mai multi dintre ei alogeni.

            Procesul de siluire al constiintelor unei intregi natiuni a inceput prin lichidarea opozitiei anticomuniste organizate in partide politice. „Pentru lichidarea partidelor democratice si inscaunarea partidului comunist – ne spune Pamfil Seicaru in Istoria Partidelor National, Taranist si National-Taranist –, Moscova a avut nevoie numai de trei luni. La sfarsitul lui februarie 1945, liberalii, national-taranistii si social-democratii sunt lichidati. Sperantele pe care le mai pastrasera cu ocazia alegerilor din noiembrie 1946 dovedesc totala lor ignoranta in ceea ce priveste comunismul”.     

            Intr-adevar, sa fi lider politic, asa cum au fost Iuliu Maniu si Constantin I. C. Bratianu, intr-o tara aflata cu Rusia bolsevica in coasta si confruntata tot timpul cu subversiunea comunista, si cu toate acestea sa faci cardasie cu Partidul Comunist in cadrul Blocului Partidelor Democrate este mai mult decat ignoranta: este un act de inalta tradare. De altfel, Iuliu Maniu va recunoaste tardiv, cand nimic nu se mai putea indrepta, eroarea comisa. In raportul sau din 9 decembrie 1944, adresat Secretarului de Stat Burton Berry, reprezentantul american in Romania scria: „Seara trecuta, Maniu mi-a impartasit si mie aceleasi ganduri. Mi-a spus ca daca ar fi stiut ca se va da mana libera sovieticilor sa aplice termenii armistitiului, nu l-ar fi sfatuit pe Rege sa semneze armistitiul. Era suparat ca presiunea sa si actiunea romaneasca ce a rezultat din aceasta au facut ca linia Focsani-Galati, care ar fi trebuit sa fie mentinuta mult timp, sa avanseze pana la portile Budapestei”. Fara comentarii!

            Ceea ce nu au inteles, la timpul potrivit, oamenii politici, a inteles romanul de rand. Din contactul direct cu realitatea din tara de dupa 23 august 1944, romanii au inteles ca existenta fiecaruia in parte si a natiunii in totalitatea ei este pusa in primejdie de noua ordine sociala instaurata sub indrumarea si controlul Moscovei. In fata acestei amenintari, instinctul de conservare al natiunii a reactionat pe masura gravitatii situatiei. Si cum, dupa noiembrie 1946, toate partidele politice au fost scoase in afara legii, locul lor fiind luat de „partidul unic”, Partidul Comunist, reactiunea anticomunista a izbucnit spontan, in subversitate, pe tot intinsul tarii.

            In toate mediile sociale, de la copii de scoala pana la persoane mature, responsabile si constiente de riscurile pe care le implica lupta subversiva, s-au constituit spontan organizatii anticomuniste. In lipsa unor partide politice care sa conteste cu mijloace legale legitimitatea regimului comunist, aceste organizatii au fost, la vremea aceea, o necesitate si o datorie. In activitatea lor, ele au urmarit, in principal, doua obiective: pe de o parte intretinerea in sanul populatiei a unui climat de contestare permanenta a regimului comunist, iar pe de alta parte cultivarea sperantei intr-o interventie in forta a democratiilor occidentale impotriva Uniunii Sovietice. Un deznodamant posibil care trebuia sa-i gaseasca pe „rezistentii anticomunisti” pregatiti sa treaca de la lupta din umbra la lupta pe fata. Aparent, aceasta speranta era intemeiata. Conflictul ideologic intre Vest si Est luase contur si primele semne ale „razboiului rece” aparusera deja. Ceea ce insa nu stiau atunci cei ce stateau cu ochii atintiti spre cer, asteptand minunea aparitiei fortelor aeriene anglo-americane, care urmau sa ne aduca izbavirea de comunism, nu stiau ca in conflictul dintre democratiile occidentale si totalitarismul comunist initiativa apartinea comunismului, iar Occidentul se gasea pe pozitii defensive.

            In timp ce in mediul urban aceasta forma de rezistenta anticomunista aduna din ce in ce mai multi adepti, in muntii si codrii tarii, ca in vremurile legendare, grupuri de combatanti nationalisti luptau cu arma in mana impotriva celor ce ne inrobisera tara. In Bucovina, in Vrancea, in Dobrogea, in Arges si in Muscel, in Muntii Fagarasului, in Banat si in Muntii Apuseni, astfel de grupuri, sprijinite de populatia locala, au contestat fatis regimul comunist si au hartuit ani de-a randul fortele de interventie ale regimului.

            Raspunsul Romaniei comuniste la actiunile contestatare ale Romaniei adevarate a fost prompt, necrutator si eficace. Inca din prima zi a preluarii puterii de catre Partidul Comunist, si-au facut aparitia „consilierii sovietici”, profesionisti cu multa experienta din cadrul NKVD (politia politica din Uniunea Sovietica). Ei au reorganizat si au condus direct serviciile secrete ale regimului comunist. Dupa abolirea monarhiei si proclamarea Republicii Populare Romane, structurile politiei politice au fost oficializate si au devenit institutia de baza a Romaniei comuniste. Rolul si mijloacele folosite de aceasta institutie criminala sunt relatate sistematic in capitolul „Genocidul comunist in Romania. Teroarea dezlantuita” din Raportul final al Comisiei prezindetiale pentru analiza dictaturii comuniste: „Infiintata la mijlocul anului 1948, Securitatea si trupele sale speciale, ajutate direct de Militie, a reprezentat principalul instrument al represiunii comuniste impotriva poporului roman. Modalitatile de a exercita teroarea au fost multiple, incepand cu represiunea violenta: arestari, anchete, torturi, stabilirea condamnarilor (Justitia, in special cea militara, era practic aservita Securitatii), continuand cu teroarea psihologica – organizarea unei formidabile retele de informatori, punerea la punct a unui diabolic sistem de diversiune si dezinformare a maselor, santaj si incheind cu presiunile facute asupra intregului aparat de stat, economic si administrativ. Declansarea pe scara mare a terorii politice s-a produs in primavara anului 1948. Data de 14/15 mai a devenit un adevarat Sfant Bartolomeu al Romaniei, prin lansarea arestarilor politice in masa”.

            Dimensiunile represiunii, monstruozitatea terorii si ororile savarsite de Securitate nu sunt cunoscute nici pana astazi in intregime. Romania comunista – care, cu mici retusuri, a pastrat puterea politica si dupa decembrie ’89 – a impiedicat sistematic accesul la arhivele Securitatii, invocand pretextul ca sunt documente secrete privind Siguranta nationala. Chiar si acum, dupa ce in urma condamnarii comunismului ca regim criminal si nelegitim, presedintele Traian Basescu a dispus ca dosarele Securitatii sa fie preluate de CNSAS, este indoielnic ca ele au fost predate in totalitate.

            Cu toate aceste impedimente, studii temeinice apreciaza numarul victimelor represiunii comuniste la o cifra cuprinsa intre 1,5 si 2 milioane. Cu privire la masura in care cifrele statistice exprima ceea ce este cu adevarat esential pentru intelegerea reala si profunda a unui genocid, remarca cinica a lui Stalin cu privire la asasinatele pe care le-a ordonat („Asasinarea unui om este o crima, asasinarea unui milion de oameni este o cifra statistica”) trebuie luata in seama. Cele aproape 2 milioane de victime ale represiunii comuniste nu au fost o masa nediferentiata. Fiecare victima a fost o persoana distincta, cu propria ei individualitate si cu propriul ei destin. Iar pentru cei ce se simt solidari cu victimele represiunii comuniste, dorind sa cunoasca adevarul, mult mai convingatoare decat cifrele statistice sunt marturiile supravietuitorilor. Ele dezvaluie adevarul pe care propaganda si agentii Romaniei comuniste se straduiesc fie sa-l rastalmaceasca, fie sa-l treaca sub tacere.

            Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului in Romania este titlul unui remarcabil studiu datorat politologului Vladimir Tismaneanu in cuprinsul caruia este analizata evolutia comunismului romanesc. O analiza convingatoare, care scoate in relief faptul ca in timp ce in toate celelalte state din cadrul Tratatului de la Varsovia, inclusiv Uniunea Sovietica, a avut loc o distantare pronuntata atat fata de proiectul stalinist, cat si de metodele folosite pentru realizarea lui, comunistii romani au ramas credinciosi principiilor marxism-leninismului, respingand cu inversunare proletara orice tentativa de „deviere” de la litera dogmelor imuabile, asa cum au fost formulate de parintii fondatori ai „socialismului stiintific”.

            Aceasta rigiditate doctrinara a avut drept consecinta izolarea Partidului Comunist Roman de familia celorlalte partide comuniste fratesti, inducand perceptia fundamental eronata despre aparitia unui nou tip de comunism, „comunismul national”. In fapt, insa, comunistii de la Bucuresti au fost singurii care nu s-au abatut de la linia „internationalismului proletar”, in timp ce in celelalte capitale comuniste spiritul viguros kominternist dadea semne vizibile de oboseala.

            Dar cea mai importanta consecinta a relaxarii ideologice a fost instaurarea unui climat de toleranta fata de miscarile contestate ale regimurilor comuniste. In timp ce in Ungaria Forumul Democrat Maghiar, in Cehoslovacia Miscarea „Charta 77”, in Polonia Sindicatul „Solidaritatea”, desi permanent sicanate de autoritati, au reusit sa supravietuiasca si sa-si desfasoare activitatea in clandestinitate, in Romania Securitatea a actionat tot timpul ca in vremurile bune ale stalinismului, supraveghindu-i permanent pe potentialii contestatari ai regimului.

            „Nu neg – marturiseste colonelul de Securitate Filip Teodorescu, in cartea sa Un risc asumat – existenta pana in ultimul moment a «politiei politice». Este vorba de acele segmente ale Securitatii care se ocupau de activitatile politice scoase in afara legii. Aici intrau, in principal, ramasitele miscarii legionare, nationalistii-fascisti si fostii membri ai partidelor politice. Toti acestia erau incadrati intr-un sistem de supraveghere generala, avand drept scop cunoasterea faptului daca intentioneaza sa redevina activi. Se ajunsese la convingerea ca legionarii, de exemplu, trebuie supravegheati pana la moarte, si in continuare descendentii, tocmai datorita incisivitatii doctrinei politice careia i se subordonau”.

            In acest acces de sinceritate al securistului implicat in represiunea sangeroasa de la Timisoara gasim explicatia faptului ca, in timp ce insurectiile populare anticomuniste de la sfarsitul anului 1989, din Ungaria, Cehoslovacia si Polonia, s-au desfasurat pasnic, abolirea comunismului si instaurarea unor guvernari democrate facandu-se fara convulsii, in Romania tentativa de rasturnare a dictaturii comuniste a fost violenta, o adevarata baie de sange, soldata cu peste o mie de morti si alte mii de raniti. Si tot actul de sinceritate al acestui securist ne furnizeaza indirect explicatia de ce o rascoala populara de dimensiunile celei din Romania, cu caracter categoric anticomunist, a putut fi transformata intr-o lovitura de stat, in urma careia functia de presedinte al tarii, detinuta pana atunci de comunistul Nicolae Ceausescu, a fost preluata de comunistul Ion Iliescu. Niciodata in istorie rascoalele populare lipsite de lideri si de un program in care sa fie riguros formulate obiectivele urmarite nu s-au transformat in revolutii autentice, care sa conduca la instaurarea unui nou sistem social in locul celui inlaturat. Or, rascoala populara din Romania nu a avut conducatorii de care era nevoie pentru a izbuti. In cei 45 de ani in care Romania comunista guvernase tara in nume propriu, fara sa fie nevoita sa-si ascunda identitatea, Securitatea lichidase necrutator pe toti cei care, prin calitati, prestigiu si carisma, ar fi putut prelua conducerea Romaniei adevarate.

            La mijlocul lunii ianuarie 1990, cand Partidul Comunist, travestit in Front al Salvarii Nationale, se instalase temeinic la guvernare, doua personaje, provenind din exilul romanesc, au descins in tara cu pretentia de a prelua conducerea „partidelor istorice”, reinfiintate in pripa de fosti detinuti politici. Primul, Ion Ratiu, de la Londra, care-l va seconda pe Corneliu Coposu la conducerea PNT; al doilea, Radu Campeanu, de la Paris, care si-a asumat conducerea PNL. Nu a fost o solutie fericita pentru viitorul Romaniei adevarate! Ignorand capacitatea de manevra a comunistilor, care dispuneau de intregul „aparat agitprop”, alcatuit din activisti de profesie, preluat integral de la Partidul Comunist, precum si de la fosta Securitate comunista rebotezata SRI (Serviciul Roman de Informatii), „istoricii” vor comite o serie de greseli grave, ceea ce va face ca Romania adevarata sa-i priveasca  pe amandoi cu rezerva.

            In primul rand, au gresit inchipuindu-si ca dezlegarea la „pluralism politic” inseamna instaurarea pe loc a unui sistem democratic de tip occidental. In al doilea rand, au gresit neintelegand ca, intrand in competitie cu FSN, un adversar care se baza pe cei peste 4 milioane de fosti membri PCR, vor suferi o infrangere dezastruoasa, care le va compromite sansele in viitor. Si in al treilea rand, constienti de faptul ca succesul in democratie depinde in principal de „cantitate”, au deschis larg portile partidelor lor, fara sa verifice calitatea neofitilor, care in multe cazuri aveau antecedente comuniste reprobabile.

            Dar greseala capitala pe care au comis-o noii „istorici” a fost acceptarea de a intra in competitie, in cadrul unui simulacru de democratie, cu formatiuni politice dubioase, inainte de a li se cunoaste adevarata identitate si de a se fi facut lumina asupra represiunii sangeroase din decembrie ’89. Prin prezenta lor in CPUN (Consiliul National de Uniune Nationala), prezidat de comunistul Ion Iliescu, si apoi in Parlamentul ales la scrutinul din 20 mai 1990, liberali si taranisti, unii fosti detinuti politic, le-au conferit „colegilor” lor, comunisti cu vechi state de serviciu in PCR, onorabilitate politica. O decizie nu numai neinspirata, ci de-a dreptul nesabuita, care a indepartat „partidele istorice” de aspiratiile Romaniei adevarate, facand sa incolteasca samanta neincrederii in clasa politica in totalitatea ei, indiferent de culoarea celor ce o alcatuiau.

            De aici pana la „indiferentismul” fata de cine se gaseste la conducerea tarii nu este decat un pas. El va fi facut cu amaraciune dupa nefericita experienta cu Conventia Democratica (o alianta a partidelor, chipurile, de dreapta) care, dupa ce romanii i-au acordat sprijin si incredere, a dat dovada de un condamnabil diletantism in guvernarea tarii, de toleranta fata de marea coruptie si, ceea ce a fost mai grav, a promovat o politica de reconciliere cu trecutul comunist. Pacate de neiertat, care au avut drept consecinta decesul politic al Partidului National Taranist, cel in jurul caruia se coagulase aceasta Conventie hibrida.

            Au urmat alti 4 ani in care guvernarea tarii a incaput pe mana Romaniei comuniste. Condusi de batranul bolsevic Ion Iliescu, comunistii de ieri, impreuna mai tinerii lor emuli, au introdus legea bunului plac si au facut din arbitrar si abuz norma de guvernare. Coplesiti de lipsuri si nevoi, la scrutinul din 2004, romanii si-au pus sperantele in alianta „Dreptate si Adevar”. Denumirea era incitanta. Ce isi puteau dori romanii mai mult decat „dreptate” pentru prezent si „adevar” pentru trecut? Din pacate, politicienii liberali (partidul lor constituind miezul acestei aliante), multi dintre ei cu trecut comunist notoriu, au uitat, sau n-au stiut niciodata, ca rostul unui partid politic ajuns la guvernare este „realizarea unui ideal etic social”. Altfel, partidul se transforma in „clica” si membrii lui se preocupa de propria capatuiala. Este metamorfoza suferita de liberalii zilelor noastre. Nemultumiti de rigiditatea partenerilor lor, au dizolvat alianta „DA” fara procese de constiinta si au intrat in cardasie cu partidele reprezentante ale Romaniei comuniste, care le-au promis sprijin pentru a ramane la guvernare, cu conditia de a nu se mai rascoli trecutul.

            Confruntata cu aceasta noua dezamagire, Romania adevarata s-a inchistat intr-un total „indiferentism politic”. Un refuz de a participa activ la viata politica a cetatii explicabil prin faptul ca pe actuala scena politica nu exista nici o formatie cu oferta careia romanii sa se poata identifica.

            „Indiferentismul politic” adoptat de Romania adevarata are un caracter conjunctural. El este consecinta actualei situatii din viata politica si exprima dezacordul cu modul in care ea evolueaza. De indata insa ce reperele politice se vor schimba, in sensul aparitiei unei formatiuni politice cu o orientare care sa corespunda cu interesele si aspiratiile romanilor, atitudinea de „indiferenta politica” va fi treptat abandonata.

            Mult mai nociv si pernicios decat „indiferentismul conjunctural” este „indiferentismul structural”, indiferenta fata de viata cetatii care devine conceptie despre lume si viata. „Nu-mi pasa nici de ce a fost ieri si nici de ce va fi maine, ci doar de ce este astazi, dupa cum nu-mi pasa nici cine conduce cetatea si nici cum o conduce, cata vreme eu pot sa-mi duc viata asa cum imi place”, suna decizia acestui tip de „indiferentism”. Aparent este vorba de o forma de anarhism politic si moral pasnic, care nu supara pe nimeni. In fapt, insa, „indiferentismul structural” este un virus ideologic, care afecteaza cu precadere generatia tanara, punand in primejdie viitorul natiunii in care isi face aparitia.  (Va urma)

Gabriel CONSTANTINESCU