PENTRU CE NU PUTEM SLUJI CU ETERODOCSII

Intre ortodocsi, mai ales printre intelectualii nepracticanti, era raspindita deja de ceva vreme ideea ca participarea la slujbele altor confesiuni, in special la cele ale catolicilor, aduce un folos duhovnicesc echivalent. Fireste, ideea nu era formulata explicit in acest fel, ci era impachetata, de regula, in forma confuza a tolerantei lui “De ce nu?” sau a lui “Eu ma simt la fel de bine si in bisericile lor”. Era rezultatul unei necunoasteri si, in cele din urma, a unei ingaduinte rau acordate, determinate de propria slabiciune.

            Noua ordine a vremurilor din urma ii impinge pe din ce in ce mai multi oameni sa socoteasca slujirea bisericeasca drept prilej de participare neconditionata la un gest simbolic, ajungindu-se pina la a se considera ca preoti de confesiuni diferite pot sluji impreuna aceeasi slujba. Consecinta ultima este ca administrarea Sfintelor Taine ar putea fi facuta, de pilda, de catre catolici ortodocsilor si de catre ortodocsi catolicilor. Iar, astazi, implicati in acest tip de gindire nu mai sint doar cei care nu stiu, ci si cei cei care inteleg gresit.

            Or, conditiile slujirii si valoarea ei simbolica constituie esenta implicarii oamenilor in aceasta lucrare divino-umana, care nu poate fi asezonata dupa moda politica, sociala sau de alt soi, ci se cere a fi asumata dupa Teologie si dupa Traditie, cu stiinta si cu ascultare.

            Canonului 45 apostolic – care pedepseste cu afurisenia fapta clericului de a se ruga impreuna cu ereticii si cu caterisirea fapta de a sluji impreuna cu ereticii – nu va fi o autoritate pentru cel cu mintea autonoma a zilelor noastre, dar pentru credincios, de la laic pina la episcop, ar trebui sa fie un solid criteriu de orientare, caci Canoanele apostolice sint tinute de Ortodoxie intre cele opt monumente ale Traditiei [1]. Canoanele pastrate sub numirea de “Apostolice” sint roada duhovniceasca si rationala a harismelor celor apropiati de Hristos, fie ca acestia au fost insisi Apostolii ori altii, dupa cum se sustine uneori. Insa, intrucit omului de azi ii este de trebuinta si altceva decit cuvintul de hotarnicie al sfintului, se impun citeva explicari liturgico-simbolice in legatura cu aceasta chestiune.

Mai intii se cuvine a sti ca slujirea bisericeasca nu este un gest simbolic comun. Simbolul este elementul cel mai adecvat, uneori unic, de identificare a unui corespondent indepartat sau de exprimare abstracta. Cuvintul vine dintr-unul cu acelasi sens in limba greaca, sumbolon, unde, la inceput, desemna partile unei monede rupte de doua persoane in scopul unei recunoasteri ulterioare – personala ori prin imputerniciti. In elineste, la plural, era folosit si ca nume al acelui instrument de consemnare a datoriilor succesive numit la noi raboj, a carui utilizare se intemeiaza tocmai pe potrivirea exclusiva a celor doua piese corespondente.

Slujba bisericeasca este simbolica in sensul ca este cea mai adecvata forma de raportare contemplativ-obsteasca la Dumnezeu, dar nu este simbolica in sensul comun al cuvintului, adica nu este un gest esentialmente substitut, care isi face oficiul prin formalitate si estetism.

Pe aceeasi filiera semantica, rezumatul de credinta ortodoxa, Crezul, este denumit si Simbol de credinta.

Iata, asadar, insemnatatea simbolica in Ortodoxie si cit de diferita este ea de simbolistica gestului laic, fie el si de cea mai distilata culturalitate. Sint categorii net diferite, care pot fi puse in rind numai dintr-o ratacire amarnica.

Apoi trebuie vazut care sint conditiile adecvarii cultice, liturgice in sens larg, la corespondenta cu Dumnezeu.

Slujba bisericeasca sau cultul bisericesc este o rugaciune publica sau, mai nuantat spus, o rugaciune obsteasca. Spre deosebire de rugaciunea particulara, care se poate face oricum – desi este recomandata o anumita rinduiala, ca sa nu zicem tehnica – si oricind, rugaciunea obsteasca se face dupa un tipic alcatuit in primele secole ale crestinismului si pe care Ortodoxia l-a pastrat cu putine si nesemnificative modificari – fie generale [2], fie locale [3]. Tipicul a fost primit prin insuflarea convergenta a multor sfinti, adica a acelor oameni care au dobindit harul de a pune in cea mai “eficienta” forma duhovniceasca liantul fluid al comunicarii si comuniunii crestine care este, dupa cuvintul I. P. S. Bartolomeu Anania [4], rugaciunea.

In centrul cultului ortodox sta Sfinta Liturghie, Liturghie insemnind etimologic slujba obsteasca. Toate slujbele ortodoxe graviteaza, mai mult sau mai putin excentric, in jurul Liturghiei, fiecare dintre ele mentinind intr-un fel sau altul legatura omului cu Dumnezeu, fie prin dramuirea liturgica a timpului cosmic (de pilda cu Laudele bisericesti, adica Vecernia, si celelalte asemenea), fie prin atragerea in folosul omului a unui ajutor haric in forme speciale (de la Sfintele Taine pina la ierurgii [5]), potrivit trebuintelor firii. Toate acestea pregatesc momentul in care, la vremea Liturghiei, prin Sfinta Euharistie, credinciosul care a primit dezlegare de la duhovnicul sau se impartaseste cu Trupul si Singele Mintuitorului, mijlocul vadit al comuniunii omului cu Hristos si impulsul dumnezeiesc dat periodic crestinului intru mintuire [6].

Prin urmare rugaciunea obsteasca este instrumentul contemplativ-ritual si de comuniune prin care – nu in mod exclusiv, ci si cu intreaga sa vietuire – omul cauta apropierea de Bine.

Conditia cea dintii a rugaciunii este credinta, iar lucrurile au stat asa dintotdeauna. Parintele Alexandre Schmemann spune [7] ca Biserica a marturisit dintru inceput cu tarie ca “legea credintei” si “legea rugaciunii” sint nedespartite si una serveste de temelie celeilalte, dupa cuvintul Sfintului Irineu din Lyon (130-200). Asadar, legatura aceasta este determinanta nu doar in sensul ca se roaga doar cine crede, iar rugaciunea lipsita de credinta este o inutilitate in cel mai bun caz, ci mai cu seama in sensul ca nimeni nu se poate ruga decit conform credintei sale. Privita cu luare-aminte, practicarea de catre cineva a unei rugaciuni sau a unui act liturgic care nu corespund credintei pe care acela o are nu poate fi decit rezultatul unei schizoidii sau al unei perversitati.

In ceea ce priveste prezenta credinciosului la o slujba, ea implica, indiferent de tipul slubei, o nemijlocita participare la aceasta. Faptul ca exista un preot in altar sau in fata acestuia, rostind rugaciuni si savirsind acte liturgice, nu inseamna ca mirenii care sint in biserica fac doar sa asiste la slujba, adica la rugaciunea in public a preotului. Notiunea de rugaciune publica acopera, mai presus de aspectul public, realitatea con-slujirii [8] poporului cu preotul, fapt pentru care rugaciune obsteasca este termenul mai potrivit. Slujba este rugaciune obsteasca nu doar cind vine la Pasti tot satul, ci si cind o singura baba uitata de vreme da raspunsurile in strana la vreo Liturghie din mijlocul saptaminii secularizate, tinind cu asta rinduiala mistica a locului. Intreaga alcatuire dialogala a Sfintei Liturghii – si lucrul este valabil pentru toate celelalte slujbe – arata unitatea preotului cu poporul si impreuna-lucrarea lor sinergica. Asadar, cei care se afla la slujba o fac spre a sluji ei insisi lui Dumnezeu, fiecare dupa harul sau, indiferent ca au darul preotiei sacramentale ori ca sint laici, si nu pot face acest lucru decit daca au aceeasi credinta, deci daca sint in comuniune.

Desfasurarea Liturghiei ortodoxe puncteaza pina astazi momentul in care, in vechime, catehumenii – credinciosii inca nebotezati, dar beneficiari ai instruirii intru credinta –, care statusera in spatele bisericii, fara a patrunde in naos, trebuiau sa paraseasca incinta, invitati cu formula: “Citi sinteti chemati, iesiti! Cei chemati, iesiti! Citi sinteti chemati, iesiti, ca nimenea din cei chemati sa nu ramina!”. Caci adunarea celor care stau intre zidurile bisericii este insasi Biserica, ekklesia, adica adunarea celor chemati, dar nu doar chemati, ci care au si raspuns chemarii, fiind botezati intru aceeasi credinta. Tot asa cum in sinea ta nu te poti ruga decit conform credintei tale, tot asa nici in obste nu o poti face decit daca impartasesti credinta Bisericii din al carei Trup mistic faci parte si daca esti botezat intru ea.

Bineinteles, s-ar putea obiecta ca, cercetata in amanunt, credinta indivizilor e diferita, ba ca si intre teologii aceleiasi Biserici, chiar intre sfinti, exista diferente de opinii. Dar adevarul este ca diferentele teologice dinlauntrul Ortodoxiei nu vizeaza nici dogmele, nici canoanele si nici Traditia, nefiind cauze ale unor ireductibile contraziceri, astfel ca nu au puterea de a determina interferari liturgice, in timp ce diferentele interconfesionale in materie de credinta sint si canonice, si dogmatice, si spirituale.

De la prima binecuvintare, curgerea Sfintei Liturghii pregateste momentul impartasirii omului cu Trupul si Singele Domnului, moment in care se atinge prin excelenta unul dintre principalele scopuri ale slujbei, anume cel harismatic, sfintitor. Totul se face spre pregatirea acestui moment, asa cum sfintul are in perspectiva, orice ar face, sa se uneasca pe sine in Hristos si sa-i uneasca si pe ceilalti cu El. In economia slujbei, acest moment este precedat de Prefacerea Sfintelor Daruri, iar aceasta nu are loc decit numai dupa impreuna-rostire, de catre toti cei aflatori la slujba, a Simbolului de credinta. Prin urmare, pe linga alte trebuinte rinduite de Ortodoxie, ca sa te poti impartasi din Potirul ortodox trebuie mai intii de toate sa te impartasesti din credinta ortodoxa [9]. Corolarul, din punct de vedere ortodox, este ca, daca te impartasesti de la catolici, inseamna ca impartasesti credinta catolica si, a fortiori, nu mai esti ortodox.

Iar daca impartasesti credinta ortodoxa si totusi te impartasesti de la catolici, inseamna ca fie socotesti credinta ortodoxa identica celei catolice, fie socotesti ca impartasania nu are de-a face cu credinta. Or, este evident ca nici una dintre aceste variante nu este acceptabila, din pricina unor rigori care tin de logica formala si, la urma urmei, de o minima onestitate.

Mergind putin mai departe, se poate dovedi ca aceleasi lucruri sint adevarate si din perspectiva catolicilor (ale caror corpusuri de canoane spun, pentru aceleasi ratiuni, acelasi lucru ca si cele ortodoxe), cit si din perspectiva celor mai multi protestanti. Altminteri ar aparea o contradictie cu insasi credinta lor.

Este adevarat, pe de alta parte, ca exista forme de religiozitate care fac loc practicarii unor astfel de contradictii, insa aceste contradictii destabilizeaza cultul, ca element esential al religiei [10], si pun la indoiala caracterul de religie al respectivei alcatuiri.

Din toate acestea rezulta limpede ca Sfinta Euharistie este rezultatul comuniunii, iar nu mijlocul prin care se poate forta obtinerea ei. In general, nici o slujba nu poate fi oficiata in afara Bisericii, adica a Trupului mistic alcatuit din credinciosii in comuniune si al carei cap e Insusi Hristos.

Cind preoti sau episcopi ai unor confesiuni diferite – si cu atit mai mult cind o fac impreuna cu sacerdoti ai unor religii diferite – oficiaza slujbe in comun, actul lor ritual se apropie cel mai mult de magie si cel mai putin de religie. Caracteristic magiei este ca omul, putin interesat de credinta si adevar, este interesat in principal de rezultatul, indeobste practic, al ritualului si savirseste actul ritual cu tendinta de a forta energiile invocate – ignorind caracterul lor creat ori necreat, benefic ori malefic – sa actioneze in favoarea sa. Oricit de diplomatica ar fi o intilnire a sacerdotilor neaflati in comuniune de credinta, deci nici liturgica si nici euharistica, eventuala lor slujire va fi expresia unei anti-comuniuni [11]. Oricit de profitabila lumeste, ea nu are nici un fel de suport dogmatic ori liturgic, ci ramine sa fie o ceremonie compozita si dezorientata mistic.

Slujba ortodoxa a Sfintului Botez cuprinde lepadarea pe care cel ce urmeaza a fi botezat ori nasul, in cazul pruncilor, o rosteste: “Ma lepad de satana si de toate faptele lui si de toata trufia lui...”. In elineste, adica in varianta autentica, pentru ceea ce s-a tradus in romana cu trufie, este cuvintul pomph (pronuntat aproximativ pompi) si care se refera la fastul procesiunilor rituale din cultele pagine antice, in spatele carora crestinii il vedeau pe necuratul.

Or, haina Botezului ar trebui sa ne ajute sa ne ferim de sincretismele slujirilor cu sau fara pompa [12],  care, chiar daca n-or fi lucruri dracesti, nici slujbe ortodoxe nu sint.

Si fara nici o legatura cu ele, vom face darul nostru de iubire ca lui Insusi Hristos, cu fapta si cu rugaciunea personala, pentru tot aproapele nostru, oricine ar fi el, chiar de-ar fi ecumenist, ori eretic, ori impostor, ori navalitor, ori toate laolalta si inca pe deasupra, de sapte zeci si sapte de ori cite sapte.

Lucian D. POPESCU

Note:

[1] Monumentele Predaniei sint socotite in Ortodoxie Canoanele Apostolice, Simbolurile de credinta, definitiile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice si ale celor noua Sinoade locale confirmate de Sinodul ecumenic Trulan, cultul divin consemnat in cartile de slujba, marturisirile de credinta ale martirilor consemnate in actele martirice, scrierile Sfintilor Parinti, definitiile dogmatice impotriva ereticilor cuprinse sub forma anatematismelor in Sinodiconul Ortodoxiei, marturiile istorice si arheologice si de arta bisericeasca.

2 Este evident ca ectenia pentru cei care “calatoresc prin aer” este introdusa extrem de recent, dar cine poate pune la indoiala conformitatea ei cu Traditia?

3 Reprezentantii celorlalte confesiuni pun uneori un mare accent pe aceste deosebiri dintre cultul Bisericilor ortodoxe locale. Adevarul este ca deosebirile sint neesentiale.

4 Bartolomeu Anania, Cartea deschisa a Imparatiei, EIBMBOR, Bucuresti, 2005, p. 12.

5 Ierurgie e un cuvint care vine dintr-un cuvint grecesc care inseamna sfint. Ierurgia e o slujba de sfintire, cum este, de pilda, cea de sfintire a apei, Agheasma mica. Cu totul altceva este slujba de sfintire a Aghasmei Mari, care este literalmente legata de Sfinta Liturghie.

6 Desigur ca Impartasania poate fi data, in cazurile speciale cind credinciosul nu se poate deplasa, si in afara Liturghiei, dar acestea sint exceptii care nu infring regula, caci Sfinta Euharistie a fost slujita, cum se cuvine, la Liturghie.

7 Alexandre Schmemann, Euharistia – Taina imparatiei, Ed. Anastasia, Bucuresti, f. a., p. 19.

8 Ibidem, pp. 20-24.

9 Faptul ca in ultima vreme, mai ales in situatii foarte mediatizate, catolicii rostesc Crezul omitind Filioque, nu inseamna nimic din punct de vedere al credintei, caci Filioque ramine un adaos dogmatic la care catolicii n-au renuntat efectiv si care are importante consecinte doctrinale.

10 Ioan Gh. Savin, Apologetica, vol. II, Ed. Anastasia, Bucuresti, 2003, p. 361.