DEZBATERE A.Z.E.C.: CAZUL NICOLAE CORNEANU

Pe 4 iunie, la Sala Radio din Bucuresti, a avut loc dezbaterea A.Z.E.C. pe tema “evenimentului” de la Timisoara: impartasirea cu greco-catolicii a unui ierarh ortodox.  Dezbaterea a fost moderata de d-l Razvan Bucuroiu, presedintele A.Z.E.C., iar printre invitati s-au numarat Pr. Prof. Dr. Stefan Buchiu, decanul Facultatii de Teologie din Bucuresti, ca reprezentant oficial al Patriarhiei Romane, Conf. Univ. Dr. Radu Preda, de la Cluj, Pr. Dr. Bogdan Teleanu, de la Biroul de Presa al Patriarhiei Romane, si Razvan Codrescu, vice-presedintele A.Z.E.C..

In preludiul dezbaterii, I. P. S. Nicolae Corneanu a raspuns telefonic, timp de aprox. o jumatate de ora, intrebarilor deloc comode formulate de ziaristii crestini si preotii adunati la Sala Radio. De data aceasta, Mitropolitul Nicolae Corneanu a recunoscut deschis ca s-a impartasit, prada unei stari emotionale de moment, dar ca nu-si regreta fapta si ca e pregatit sa suporte consecintele.

Inregistrarea audio integrala a dezbaterii intitulate “Mitropolitul Nicolae si consecintele gestului sau: fortarea unitatii sau abandonarea identitatii?”, cuprinzand si raspunsurile ierarhului, poate fi audiata si descarcata de pe numeroase site-uri si bloguri, inclusiv de la adresa de internet http://www.azec.org.ro/, sectiunea Stiri. Reproducem aici cateva fragmente – atat din declaratiile ierarhului de la Timisoara, cat si din concluziile exprimate de doi dintre invitati.

DIN CONVORBIREA TELEFONICA

“Da, este perfect adevarat... Sincer sa spun, nu-mi pare rau...”

Razvan Bucuroiu: Inalt Prea Sfintia Voastra, este adevarat ca v-ati impartasit la Biserica Greco-Catolica din Timisoara, acum doua duminici?

Nicolae Corneanu: Da, este perfect adevarat. Am fost invitat de catre confratii greco-catolici la sfintirea unei noi biserici de aici, din orasul Timisoara. In momentul cand s-a facut impartasirea credinciosilor, m-a impresionat multimea de credinciosi care, toti, alaturi evident de preotii care erau de fata, au cerut sa fie si ei impartasiti. Printre acei credinciosi erau nu numai greco-catolici, ci si ortodocsi, pentru ca in zona respectiva traiesc mai multi ortodocsi decat greco-catolici. Dar, sigur, solemnitatea si serviciul religios a fost al greco-catolicilor. In momentul cand s-a impartasit toata lumea, repet din nou, am fost impresionat, emotionat de modul cum toata asistenta, toti participantii la serviciul religios s-au apropiat de preotii care cuminecau, ca sa primeasca si ei Impartasania. Am simtit un sentiment de… daca pot spune asa... fratietate fata de obstea de credinciosi, care erau nu numai greco-catolici, repet, ci si ortodocsi, si printr-un gest spontan, m-am apropiat si eu de cei care se impartaseau si m-am impartasit si eu alaturi de ceilalti. Sigur ca trebuia sa reflectez la consecintele sau comentariile care erau previzibile pe aceasta tema, dar a fost un gest spontan de fratietate pe care in acel moment l-am simtit, sa zic asa, necesar sa il fac si eu, alaturi de toata obstea care se afla atunci la acel serviciu religios. Imi pare rau ca am dat in felul acesta posibilitatea unor comentarii, din cele mai... sa zic asa... negative, dar pentru mine, ca si om al lui Hristos si al lui Dumnezeu, a fost un gest de fratietate. Pe langa toate, in acel moment mi-am adus aminte de foarte multele intruniri ecumenice la care luam si eu parte in trecut si la care se dezbatea, pe vremea aceea, un document care se chema „Botez, Euharistie si comuniune“. Sigur ca pe plan ecumenic am fost toti de acord ca e necesar sa ne apropiem unii de altii si sa recurgem la tot ceea ce se poate pentru a manifesta fratietatea dintre marile confesiuni crestine.

Razvan Bucuroiu: Inalt Prea Sfintia Voastra, dupa ce emotia a trecut, va pare rau pentru acest gest?

Nicolae Corneanu: Sincer sa spun, nu-mi pare rau, doar ca regret ca am dat prilej la comentarii din cele mai felurite si, majoritatea, destul de negative. Ar fi trebuit sa calculez foarte bine gestul care l-am facut atunci, dar a fost un gest spontan si, sa zic asa, o comuniune in Hristos pe care am simtit-o, alaturi de ceilalti crestini, pentru ca sunt cu adevarat crestini si ei. Nu ne desparte in fond nimic decat pe plan jurisdictional – acceptarea primatului papal, pe care, sigur, noi o privim cu alti ochi si din alt punct de vedere* –, dar incolo nu este nici un fel de deosebire intre noi, ne asemanam si ne indentificam din toate punctele de vedere.

Radu Preda: Am vorbit si eu cu cativa prieteni timisoreni, artisti, oameni ai Bisericii, chiar si teologi, unul dintre ei chiar preot, care au inteles – si inteleg marturia pe care ati depus-o aici, in fata noastra – ca a fost un gest personal, a fost, daca vreti, o “comotie” a unei persoane care, in mijlocul unei comunitati rugatoare, practic nu a putut refuza invitatia de a duce pana la ultima consecinta aceasta stare de comuniune. Va inteleg foarte bine, din punct de vedere psihologic, daca vreti. Insa intrebarea este urmatoarea: dvs. erati acolo ca Mitropolit al Banatului. Practic reprezentati Biserica locala. Cum le veti raspunde timisorenilor sau banatenilor, si prin extrapolare, nu fantezista, ci foarte reala, ortodocsilor, nu numai romani (stirea aceasta a facut deja inconjurul lumii panortodoxe), cum veti raspunde astfel incat sa ia partea buna, daca exista una, din acest gest, astfel incat sa evitam, pe cat posibil, ca acest capitol al dvs. sa ramana de fapt o sminteala. In ce masura aveti la indemana criteriile teologice incat sa faceti distinctia intre un gest personal, constructiv, profetic, il numim cum vreti, si, pe de alta parte, o sminteala care, pana la urma urmei, stiti ce ne costa, Inalt Prea Sfintite? Ne costa o polarizare inutila in interiorul Bisericii intre ecumenisti si traditionalisti. Daca presa pana acuma miza pe o polarizare, de obicei miza prosteste, din lipsa de cunostinte, din graba, din superficialitate, iata ca acum eu, ca teolog si om al Cetatii, vad ca practic nu mai am raspunsuri. Intr-adevar, avem de a face cu o polarizare in Biserica. Deci cum raspundeti la acest tip nu de lectura negativa, ci realmente de receptare?

Nicolae Corneanu: Ca raspuns la aceasta intrebare, as vrea sa va relatez ca, fara a fi fost provocat, Duminica urmatoare, in Catedrala noastra Mitropolitana, la sfarsitul Sfintei Liturghii, m-am adresat credinciosilor, relatandu-le cele ce s-au intamplat. Nimeni nu mi-a cerut o explicatie, dar pentru ca am aflat eu de comentariile care se faceau, sa zic asa, in afara, m-am adresat credinciosilor, relatandu-le ceea ce s-a intamplat. Si va marturisesc ca reactia crediniciosilor – catedrala a fost plina – a fost o reactie pozitiva, in sensul ca numai ca nu m-au aplaudat. Eu i-am rugat sa nu faca nici un astfel de gest, dar incepusera sa aplaude. Si le-am spus ca ii rog ca in Biserica sa nu faca asa ceva! Dar reactia lor a fost pozitiva. Si daca imi permiteti, exista un sentiment de fratietate – acuma, la ora actuala, i se zice ecumenism, eu ii zic de fratietate – care l-au simtit mereu, tot timpul, credinciosii din zona in care imi desfasor eu activitatea, ca sa nu zic din Banat, si au fost, permiteti-mi sa spun, incantati de gestul meu. Am primit si reactii in scris, am fost vizitat de credinciosi care toti mi-au adresat cuvinte de apreciere. Asta a fost reactia credinciosilor, pentru ca m-ati intrebat de pozitia lor.

Radu Preda: Si credinciosii care vor continua sa va intrebe cum vedeti pastoral situatia? Pentru acei credinciosi care vad in asta o sminteala, cum le raspundeti acelora? Nu celor care, sa zicem asa, sunt fani ai intercomuniunii, ci celor care au nelamuriri teologice? Pentru ca inteleg ca dvs aveti o viziune foarte coerenta – o inteleg, fara sa o pot accepta, bineinteles, in integralitatea ei –, dar ce le raspundeti acestora, pastoral? Ii puteti sfatui pe credinciosii dvs. sa mearga la orice biserica, nu conteaza la care, pentru ca oricum Euharistia este peste tot aceeasi? Pastoral, ca pastor, ca Mitropolit al locului…

Nicolae Corneanu: … nici nu le voi interzice, dar exista acest sentiment de comuniune intre credinciosii pe care eu ii pastoresc, sentiment care l-am imprumutat si eu de la ei, care ni l-am comunicat unii altora de ani de zile, si acest sentiment il au si ei. N-am avut, sa zic asa, nici un cuvant de repros din partea nimanui, ci dimpotriva, cand unii dintre cei care au urmarit presa sau care au mai aflat cate ceva din comentariile care s-au facut, au venit la mine sa imi spuna: „Va laudam, va apreciem pentru tot ceea ce ati facut, va admiram!”, am ramas, va marturisesc, foarte emotionat de reactia aceasta a credinciosilor. [...]

Razvan Bucuroiu: Multumim foarte mult, IPS Voastra. Acestea au fost cele cateva intrebari pe care ziaristii si cei prezenti voiau sa vi le adreseze… Eu as vrea sa va mai intreb un lucru, daca ingaduiti...

Nicolae Corneanu: Va rog…

Razvan Bucuroiu: Va asumati pana la capat toate consecintele acestui gest? Si in plan personal, si…

Nicolae Corneanu: Evident ca da! N-am incotro, l-am facut si nu pot sa-l reneg. E o realitate pe care o recunosc si... daca va fi sa trag niste consecinte negative, cu voia lui Dumnezeu, le voi trage acele consecinte...

DIN INTERVENTIA LUI RAZVAN CODRESCU

„Asa pastor, asa turma!”

Din punctul meu de vedere, dincolo de perplexitatea pe care am marturisit-o aici cu totii, se profileaza o evidenta, mai ales dupa ce am ascultat si ceea ce a avut de spus Inaltul de la Timisoara: anume faptul ca este intelept aici sa nu judecam un om, o persoana, ci sa judecam o situatie care s-a ivit, un precedent care s-a creat si care trebuie impiedicat sa recidiveze. Prin urmare, presa trebuie sa inteleaga miza teologica a acestei situatii, pentru ca lumea la noi (si am constatat lucrul acesta mai ales in multimea dezbaterilor de pe internet, in care problema se disipeaza si se bagatelizeaza intr-un mod aproape insuportabil) este din in ce in ce mai putin catehizata, din ce in ce mai dezbisericita, si nu mai pricepe care este greutatea mistica a Sfintei Euharistii, centralitatea ei in viata credinciosului, tratand-o ca pe o afacere pe care fiecare o poate aborda in mod particular si careia ii da conotatii… simbolice. Auzi, cica „a facut si el un gest simbolic”! Pai ce, faci gesturi simbolice cu Sfanta Euharistie?! Deci oamenii nu mai au dimensiunea mistica a faptelor si din cauza aceasta discutia nici nu se mai poate duce…

Pe de alta parte, sunt destul de intristat sa constat „naivitatea” unui anumit tip de argumentatie, care se regaseste si de o parte, si de cealalta. De pilda, in acest comunicat al greco-catolicilor, care in mod evident s-au eschivat pentru ca nu au ce sa spuna. Neputand sa-i tina partea, dar totusi convenindu-le gestul pe care l-a savarsit Inaltul Nicolae, cauta cel putin sa taca, spre a nu fi siliti sa-l dezaprobe. Dupa parerea mea, aici este vorba nu de prudenta, ci de lasitate – pe care, din pacate, greco-catolicii au mai dovedit-o si altadata, cautand sa o ascunda sub anumite declaratii de „principialitate”. Iar lucrul care m-a indignat cel mai mult in acest comunicat este finalul lui, in care se spune, imi dati voie sa citez, ca „Biserica Romana Unita cu Roma Greco-Catolica, pentru cazuri particulare motivate de intemeiate dispozitii sufletesti – cine decide daca o dispozitie sufleteasca e intemeiata sau e neintemeiata? Straniu! – respecta libertatea si dorinta personala a fratilor ortodocsi de a se impartasi la Sfintele Liturghii greco-catolice”. Nici o problema din punctul lor de vedere daca se duce ortodoxul si se impartaseste la ei! Cinstit era sa spuna daca au aceeasi pozitie si atunci cand un greco-catolic sau romano-catolic ar veni sa se impartaseasca la ortodocsi. Daca nu exista aceasta reciprocitate, inseamna ca, de fapt, argumentul este parsiv.

Asa cum parsiv mi se pare, pe de alta parte, acest mod in care incearca sa se apere dupa ce a comis gafa respectiva – si ramane ca Sinodul sa cerceteze din ce motive, din ce ratiuni – Inaltul Nicolae. Si asta imi aduce aminte de o placa pe care am mai auzit-o dupa ‘90: „Stiti, vremurile au fost grele si n-am putut sa nu cedez [referinta la cei 40 de ani de colaborare cu Securitatea], dar ma caiesc in inima mea...”. Domnule, adopti felul asta plangacios, iti recunosti copilareste chestia asta si cauti sa ne duci de nas ca pe niste copii prosti! Ba mai mult, invoci – si asta este lucrul cel mai grav! – asentimentul unei turme pe care tu o pastoresti si care te aplauda pentru ceea ce ai facut! Pai e grav, oameni buni, nu mai e un gest personal! Asa pastor, asa turma!!!

Aici trebuie sa constientizam foarte bine ca suntem in fata unei situatii extrem de grave si sa evitam sa o bagatelizam, in orice forma de discurs.

DIN CONCLUZIILE LUI RADU PREDA

„Curentul emo a intrat si in Biserica!”

De unde provine sau in ce consta exact caracterul provocator pentru unii si profetic pentru altii al gestului comis de Mitropolitul Nicolae? De ce un astfel de gest a avut ecouri atat de diferite? Altfel spus, cum este posibil ca Mitropolitul Nicolae sa fie deopotriva un tradator al Ortodoxiei si un (potential) martir al unitatii in Hristos? Ei bine, caracterul paradoxal provine tocmai din suprapunerea nefericita a doua logici: a celei teologice propriu-zise si a celei mediatice. Nedeclarat, argumentul canonic a intrat in conflict cu argumentul emotional, sobrietatea responsabilitatii eclesiale fiind inlocuita cu populismul entuziast. De aici si reactiile. In timp ce unii (cu precadere ortodocsi) vad consecintele canonice, altii (cu precadere greco-catolici, dar si ortodocsi mai putin catehizati) percep adierea unui suflu nou. In timp ce unii vad periclitata identitatea confesionala, altii o pun intre paranteze. In timp ce unii invoca randuiala liturgica si disciplina eclesiologica, altii aplauda rebeliunea sacramentala si o citesc in cheie ecumenica. Pe aceasta confuzie fundamentala isi bazeaza si Mitropolitul Nicolae apologia gestului sau: a facut pasul (emotional) catre fratii despartiti, fara ca prin aceasta sa isi paraseasca (teologic) propria Biserica. Or, tocmai acest tip de gandire este cel mai discutabil si, la rigoare, condamnabil pentru o inalta fata bisericeasca, indiferent de confesiune. In plus, o astfel de amestecare de planuri este cea mai periculoasa si mai contraproductiva pentru dialogul inter-confesional.

            Din punct de vedere teologic, raportul actual dintre Ortodoxie si Catolicism este dominat de dialogul inceput in 1979 si continuat in ciuda blocajelor provocate fie de chestiunea uniatismului post-comunist, fie de razboiul din Balcanii de Vest, fie de disensiunile inter-ortodoxe. Este vorba de un drum parcurs cu tenacitate de ambele Biserici si prin asumarea tuturor riscurilor. Acest dialog a fost facut posibil prin nuantarea la Conciliul Vatican II (1959-1965) a exclusivismului eclesiologic romano-catolic (Lumen gentium 8), adica prin renuntarea la pretentia de a fi unica Biserica a lui Hristos si recunoasterea Ortodoxiei ca fiind cea mai veche si mai apropiata de traditia apostolica Biserica a lumii crestine (Unitatis redintegratio 14-18). In plus, legat de existenta Bisericilor greco-catolice sau catolice orientale, acelasi Conciliu preciza statutul provizoriu al acestora (Orientalium Ecclesiarum 30), fapt reconfirmat de catre Documentul de la Balamand (1993) prin respingerea comuna a uniatismului ca metoda de refacere a unitatii. Pentru a nu exista nici o confuzie, stabilirea caracterului tranzitoriu al Bisericilor catolice orientale nu este sinonima cu desfiintarea lor. Vatican II opereaza doar o prima si importanta ajustare a sensului dat acestor comunitati rupte din trupul Ortodoxiei prin metode nu mereu adecvate, adica le pune intr-un context eclesiologic marcat de data aceasta nu de concurenta, ci de dorinta comuniunii. Este motivul pentru care, mai ales dupa 1990, Roma tot insista pe necesitatea ca Bisericile greco-catolice renascute dupa perioada persecutiei comuniste, in Romania sau Ucraina de pilda, sa isi asume datele Conciliului, sa isi revizuiasca atitudinea teologica si pastorala fata de ortodocsi.

            Faza actuala a dialogului ortodoxo-catolic este una deosebit de sensibila. Documentul comun de la Ravenna (2007), cel mai recent produs al Comisiei mixte, trateaza consecintele ecleziologice si canonice ale naturii sacramentale a Bisericii, punand accentul pe importanta intelegerii corecte a comuniunii ecleziale, pe practica sinodalitatii si a autoritatii ca slujire. Adica abordeaza tocmai acele teme absente in pozitia Mitropolitului Nicolae si in cea a ignorantilor sai admiratori.

In ceea ce priveste communicatio in sacris, adica recunoasterea reciproca a Sfintelor Taine si impartasirea intre Biserici, atat partea catolica, cat si cea ortodoxa sunt rezervate. Vatican II recomanda atentie sporita, astfel incat datele Traditiei sa nu fie ignorate si nici dorinta de unitate sa se manifeste in detrimentul respectului fata de tezaurul de credinta si viata al celorlalte Biserici (Unitatis redintegratio 15-16). Administrarea sacramentelor altor crestini decat catolici se face doar in cazuri extreme, de boala sau iminenta moarte, sau doar daca acestia o cer in mod spontan si au o dispozitie buna, definitia acestei „dispozitii” fiind inca ambigua (Codex Iuris Canonici 844, 3; Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium 671, 3). Ortodoxia este si mai limpede la acest capitol. Cum dimensiunea liturgica este expresia nemijlocita a credintei, participarea la comuniunea sacramentala nu poate fi reala si cu adevarat ziditoare de unitate decat ca rezultat al comuniunii dogmatice. Cu alte cuvinte, comuniunea liturgica este incununarea comuniunii de credinta, elementul vizibil al unitatii profunde. Altminteri, avem de-a face nu cu un gest de unitate, ci cu unul de sincretism. Acesta este sensul canoanelor Sinoadelor Ecumenice si Locale care interzic inter-comuniunea cu schismaticii si/sau ereticii si care reglementeaza atitudinea fata de cei cazuti din credinta si reveniti ulterior in sanul Bisericii (can. 45 apostolic; can. 62 apostolic; can. 8, 10 si 11 Niceea I; can. 4 si 5 Constantinopol I; can. 1-5 Efes; can. 1 Cartagina; can. 4 si 5 Antiohia etc.).

            Aceste prevederi arata un singur lucru: nici Ortodoxia si nici Catolicismul nu sunt dornice de o unitate doar la suprafata, de ochii lumii. Tocmai pentru ca unitatea Bisericii nu este sinonima cu fuziunea corporatiilor economice, dar nici cu aliantele de state, ci reprezinta aducerea diversitatilor culturale naturale la cel mai inalt numitor spiritual comun posibil, Iisus Hristos, orice alta forma de concordie minora este in fapt o caricatura a unitatii. Este motivul pentru care un gest precum cel al Mitropolitului Nicolae este la rigoare anti-ecumenic, adica in dezacord fundamental cu ceea ce cele doua emisfere ale Crestinismului apostolic inteleg prin unitate. Mai mult, prin astfel de actiuni unilaterale, rupte de vointa sinodala, se alimenteaza imaginea si ideea vedetismului eclesial in detrimentul constiintei sobornicesti, cea care, in ultima instanta, este temelia si garantia unitatii de credinta, atat in Rasarit, cat si in Apus. Plasandu-se intre Ortodoxie si Catolicism, Mitropolitul Banatului nu este acum in comuniune deplina nici cu una si nici cu cealalta Biserica, credinta lui fiind, din punct de vedere canonic si dogmatic, incerta pentru ambele parti. [...]

Ce va urma in B.O.R.? Judecata si decizia Sinodului. Fara a anticipa, cert este insa un lucru: orice poate fi explicat, nuantat si contextualizat, dar numai ortodoxia Mitropolitului Nicolae nu. Pe aceasta trebuie sa i-o repereze cineva.

Pe 6 iunie, la Manastirea Neamt, s-a reunit Sinodul Permanent al B.O.R., in care Mitropolitul Nicolae Corneanu a relatat „cu regret” cele petrecute (conform laconicului comunicat al Biroului de Presa al Patriarhiei), urmand ca Sf. Sinod sa discute in plen aceasta chestiune si sa adopte masuri corespunzatoare la sedinta sa regulara din luna iulie. De felul in care Sf. Sinod va sti sa gestioneze acest caz depind, pe termen lung, atat increderea credinciosilor ortodocsi romani in proprii lor ierarhi, cat si imaginea Bisericii Ortodoxe Romane in ansamblul lumii ortodoxe. Deocamdata, singurul inalt ierarh al B.O.R. care a exprimat public o pozitie ferma a fost I. P. S. Bartolomeu Anania („Unirea cu catolicii nu poate fi anticipata emblematic prin exhibitionismul unui mitropolit ortodox, care, la adanci batraneti, a ajuns sa creada ca Euharistia este egala, primavara, cu borsul de urzici” – cf. Adevarul din 16 iunie 2008), ce a si propus de altfel, in Sinodul Permanent, caterisirea arhiereului de la Timisoara (ca si a celui de la Oradea – P. S. Sofronie Drincec –, care a savarsit de Boboteaza acestui an o fapta la fel de incompatibila cu toate canoanelele Ortodoxiei, co-liturghisind cu greco-catolicii).  

* Intr-un interviu acordat ziaristului Ion Longin Popescu (cf. Formula AS, nr. 611, din 2004), Mitropolitul Nicolae Corneanu “profetiza” mult mai transant si in aceasta problema: “Va veni o vreme in care si romanii il vor recunoaste pe Papa drept cap al Bisericii, ca o concluzie a unitatii crestinismului”! E o proba de naiva cecitate sa se judece gestul ierarhului de la Timisoara ca unul izolat si spontan: el este doar ultima consecinta a unui lung traseu de gesturi si declaratii favorabile heterodoxiei, incepand cu cedarea neconditionata a lacasurilor revendicate de greco-catolicii din eparhia sa, la inceputul anilor ’90, si mergand, mai recent, pana la profanarea spatiului sacru ortodox prin punerea Catedralei Mitropolitane din Timisoara la dispozitia unor obscure ritualuri de tip masonic. Si toate acestea fara a mai aduce aminte si de constanta sa colaborare – remunerata! – cu Securitatea de dinainte de 1989, inceputa chiar in 1948 (anul in care „fratii” lui greco-catolici primeau lovitura de gratie din partea noului regim), concretizata si in numeroase caterisiri de preoti ortodocsi la porunca Partidului Comunist (mai ales dupa „scandalul” Calciu, de la sfarsitul anilor ’70)... Propriul lui trecut ii deconspira teatrul „fratietatii” si al „blandetii” batranesti pe care-l joaca acum, cu incercarea indigna de a-si face copartasa turma credinciosilor si de a da unei sminteli personale aparenta de curent public local! (Nota Redactiei)