CATEVA LAMURIRI REFERITOARE LA “CAZUL CORNEANU”

Intr-un recent text intitulat “12 mirari despre «cazul Corneanu»” si publicat pe un site greco-catolic, dl Cristian Badilita lanseaza 12 capete de acuzare impotriva BOR si a ceea ce alege sa denumeasca “neghiobimea ortodoxista”. Cum, printre altele, dl Badilita se plange ca a primit, ca urmare a sustinerii pe care i-a acordat-o Inalt Prea Sfintitului Corneanu, doar “apostrofari murdare”, lipsite de o “minima argumentatie, logica, teologica, istorica”, voi incerca in cele ce urmeaza sa-i satisfac foamea de argumente.

1. La punctul 3) al textului domniei-sale, dl Cristian Badilita scrie ca “neghiobimea ortodoxa” face “confuzia intre romano-catolici si greco-catolici. Daca e sa luam lucrurile la bani marunti, atunci trebuie spus ca intre greco-catolici si ortodocsi nu exista nici o diferenta de ordin ritual si dogmatic. Singurul element care-i «desparte» este recunoasterea, de catre greco-catolici, a Papei de la Roma ca ierarh suprem. Asadar toate «discutiile» privitoare la filioque si celelalte «erezii» catolice... n-au obiect”.   

Mi-e teama ca aici dl Badilita greseste, intre ortodocsi si greco-catolici existand diferente si de ritual, si de dogma. La 1697-1700, greco-catolicii, alaturi de recunoasterea Papei de la Roma ca ierarh suprem, au acceptat de asemenea validitatea Crezului cu adaosul filioque, precum si existenta purgatoriului. Din punct de vedere ritual, au acceptat impartasirea cu azima. Pe parcurs, au acceptat, de vreme ce se afla in “comuniune cu Papa”, si hotararile conciliilor Vatican I si II (cu unele exceptii, referitoare la liturghia vernaculara, de exemplu). In plus, exista ordine si congregatii conventuale greco-catolice, precum Compania Fiicelor de Caritate Sfantul Vincentiu de Paul, Surorile Minime ale Reginei Purgatoriului si altele, straine de sfintii si duhul monahismului ortodox.

Exista asadar, inca de la 1700, diferente de dogma si ritual intre cele doua Biserici. Mai mult decat atat, distanta dintre ele s-a marit in timp, astfel incat intre catolicii de rit oriental si ortodocsi exista astazi o vestigiala asemanare de rit si o uriasa deosebire dogmatico-liturgica.

2. Pentru a ramane in sfera lui filioque, trebuie sa mai precizez ca, la punctul 9) al textului sau, dl Badilita se declara dezgustat de “ignoranta crasa” a teologilor ortodocsi care isi dau cu parerea in privinta lui filioque desi “nu cunosc o boaba din istoria acestei «erezii» (acceptata fara probleme de Constantinopol pana in secolul XI; recititi-l pe bizantinul Blemydes, ca sa vedeti «ce parere are» ortodoxia!)”.

Mi-e teama ca si aici dl Badilita greseste. In primul rand, filioque nu a fost acceptat “fara probleme” in Bizant pana in secolul XI. Marea si definitiva lucrare a lui Fotie despre Mistagogia Sfantului Duh e din secolul IX. Crezul niceo-constantinopolitan e din secolul IV. Insertia adaosului filioque in versiunea latina a Crezului niceo-constantinopolitan s-a operat in sinoade apusene locale din secolele VI-VII, fara ecou in Bizant, si a fost transformat in subiect de disputa intre Apus si Rasarit de catre franci, in secolul VIII. Asadar, reactia bizantinilor a fost destul de rapida dupa standardele vremii, survenind nu in secolul XI, la vremea schismei, ci in secolul IX.

Apoi, Blemydes nu da marturie despre cum accepta Ortodoxia filioque pana in secolul XI de vreme ce el a scris in secolul XIII, in contextul complicatelor negocieri politico-teologice intre Bizant si Roma care au urmat cuceririi Bizantului de catre cruciati in 1204, negocieri in cursul carora imparatii bizantini erau dispusi sa faca unele concesii Apusului.

In ciuda a ceea ce pare sa sugereze dl Badilita, Blemydes respinge explicit in scrierile sale formula filioque. Pentru Blemydes, ca si pentru restul Ortodoxiei patristice, Sfantul Duh purcede doar de la Tatal, fara “cauzalitatea mediana” a Fiului. Toate aceste chestiuni, precum si intelesul patristic al formulei per Filium folosite de Blemydes, sunt lamurite in Nicephore Blemydes, Oeuvres Theologiques, Paris, CERF, 2007, vol. I.

3. Dl Badilita scrie ca in randurile celor care se opun “infratirii” cu Roma se afla “insi care se vede limpede ca n-au avut niciodata in viata lor curiozitatea sa studieze dogma in textul original”. Se poate. Dar, dupa cum o dovedesc erorile din textul dlui Badilita, nu e de ajuns sa ai “curiozitatea” de a citi dogma in original, trebuie sa mai si intelegi ceva din ceea ce citesti. Daca dl Badilita voia doar sa-i injure pe ortodocsii neinregimentati “ecumenic” nu cred ca avea nevoie sa-si ia doctoratul la Sorbona, putea ramane si mai aproape de matca.

Nu inteleg cum poate fi dl Badilita un avocat credibil al “unirii” cu Roma de vreme ce nici macar nu cunoaste istoria si dogmele Bisericii cu care ne vrea “uniti”. Ma mir ca, necatehizat (greco-)catolic cum pare, dlui Badilita i se ingaduie sa se impartaseasca la catolici. Dar probabil catolicii, ca si masonii, nu mai sunt ce erau pe vremuri...

4. Cat despre “infratire”, orice “infratire” in afara Adevarului e doar o cardasie. O mafie. Si mafie avem deja in Romania. E mafia vechilor securisti si a noilor europeni ecumenisti. E mafia parintilor nomenclaturisti si a fiilor globalisti. E mafia care vrea sa ne faca sa credem ca daca nu vrem sa fim cu Roma suntem sau trebuie sa fim cu Moscova. E mafia intelectualilor societatii civile si mafia “elitei” care ne sfatuieste sa renuntam la adevaruri de credinta din ratiuni politice. Azi ne “intovarasim” cu “fratii catolici” in Uniunea Europeana, maine cu “fratii musulmani” in Uniunea Mediteraneeana, si tot asa.

Daca nu s-a facut mare lucru in BOR in ultimii 20 de ani nu e din cauza lipsei de dialog ecumenic. Ci e din cauza a prea mult dialog ecumenic si a lipsei de principii ferme. Din acest punct de vedere, fapta IPS Corneanu nu imi apare drept profetica, ci drept o alta “smecherie”, o alta “invarteala” politico-teologica, prin nimic diferita de alte “smenuri” bizantino-UEuropene din ultimii 20 de ani. Cat despre “termopanizare”, e doar un semn al aggiornamento-ului, si nicidecum al fundamentalismului, ortodox. Unirea cu Roma, dupa cum ne-o sugereaza uriasele torturi si discuri de beton ale catedralelor catolice cu altar dezorientat inspirate de eclesiologia Conciliului Vatican II, nu ne va popula tara cu fresce de Giotto, ci cu  farfurii zburatoare. Care farfurii sunt menite probabil a emite in eter mesajul de pace si prietenie al Papei catre “fratii” extraterestri.

5. Daca vrea sa mentina dialogul ecumenic intergalactic, l-as sfatui pe Papa sa nu-l includa pe dl Badilita in vreo delegatie. Nu de alta, dar cica, spre deosebire de romanii ortodocsi, omuletii verzi nu suporta sa li se reproseze ca nu stiu greaca veche si, cand aud de Sorbona, pun mana pe lasere.

Mircea PLATON

INTRE “CAZUL CORNEANU” SI “CAZUL BADILITA”

D-l Mircea Platon a fost ingaduitor (sau n-a avut vreme), atacind doar o mica parte din enormitatile celor “12 mirari despre «cazul Corneanu»” ale d-lui Badilita.  

Tin sa adaug aici observatia ca “mirarea” cea mai naiva (sau cea mai prefacuta) a d-lui Badilita nici macar nu este una de ordin teologic, ci reclama judecata bunului simt.

Dumnealui e mirat cum de lumea poate sa creada ca un ierarh cu vechime de aproape 50 de ani nu stie ce face, sau se hotaraste sa tradeze peste noapte o ortodoxie pe care atita vreme ar fi slujit-o in mod exemplar. Si cum de lumea uita cit s-a dovedit el de cinstit si de curajos, spre deosebire de altii, cind si-a recunoscut spasit colaborationismul cu Securitatea, inca de la inceputul anilor ‘90.

E aici un argument sentimental-demagogic pe care sper ca d-l Badilita il foloseste in macar partiala necunostinta de cauza (pentru ca altminteri ar insemna ca este de aceeasi teapa imunda cu personajul pe care crede ca-l apara). Ei bine, in cazul ierarhului invechit in rele de la Timisoara, nimic nu s-a intimplat peste noapte si nimic nu este cu totul nou. El nu s-a hotarit brusc “sa tradeze”, nici n-a cazut victima propriei senectuti, nici n-a trait vreun moment de gratie vizionara, ci a fost toata viata un delator si un oportunist, dovedit de-acum chiar cu documentele pe masa.

Cine este viitorul “sfint ecumenic” pe care-l exalta si-l apara ridicol
patrologul antipatristic Cristian Badilita?

Este omul care inca din 1948 (adica exact din anul cind Biserica greco-catolica primea lovitura de gratie din partea noului regim ateist!) a colaborat regulat cu Siguranta/Securitatea comunista pina in 1989, deci peste 40 de ani, nu oricum, ci fiind platit gras pe state (o parte din documentatie a fost deja facuta publica de CNSAS).

Este omul care nu s-a dat inapoi, dupa ce a devenit ierarh (1961; la Timisoara din 1962), sa cateriseasca preoti la porunca Partidului sau Securitatii, mai ales dintre “calcistii” de la sfirsitul anilor ‘70 si inceputul anilor ‘80 (cazul grupului Negoita).

Este omul care, in rasparul intregului Sinod al propriei sale Biserici, a restituit neconditionat greco-catolicilor lacasurile de cult revendicate din eparhia sa.

Este omul care, sacrificind senin teologia ideologiei, a practicat ostentativ cel mai radical discurs ecumenic din cadrul ierarhiei B.O.R., favorizind constant partea greco-catolica sau diferitele grupari protestante si neoprotestante.

Este omul care a inchis tot timpul ochii la apartenenta declarata public a unor preoti din eparhia sa la lojile masonice (cazul preotului E. J., bunaoara, intervievat maian in revista Cuvint masonic, unde declara ca nu vede nici o incompatibilitate intre crestinism si masonerie si ca si-a inaltat biserica pe banii “fratiorilor”), in cele din urma incuviintind si profanarea spatiului sacru al Catedralei din Timisoara prin niste ritualuri heterodoxe de tip masonic (pe care oricine le poate viziona pe internet).

Este omul care prin 1998, mingiindu-si premiul de excelenta acordat pentru promovarea de la amvon a „valorilor democratice si umaniste”, la o masa rotunda a Grupului pentru Dialog Social (locomotiva antiortodoxismului si laicismului intelectual postdecembrist), declara ca “nu intelege” ce-au ortodocsii lui cu prozelitismul sectar, cu homosexualii sau cu promotorii avortului liber (afirmatiile sale stupefiante pot fi gasite in arhiva revistei 22).

Este omul care acum citiva ani a declarat senin intr-un interviu (cf. Formula AS, nr. 611 din 2004) ca pina la urma si romanii ortodocsi vor trebui sa-l recunoasca pe Papa drept cap al Bisericii, ca o „consecinta” sine qua non a unitatii crestinismului.

Nu, nu-i nici o mirare ca este si omul care s-a impartasit mai nou cu catolicii, mai intii mintind public ca n-ar fi facut-o (cf. Cotidianul din 27 mai 2008), apoi recunoscind (telefonic, la dezbaterea A.Z.E.C. din 4 iunie 2008) ca da, “e perfect adevarat”, dar “sincer” nu regreta. Gestul sau “simbolic”, de asa-zisa “fratietate”, nu este, asadar, decit incununarea senila a unui lung traseu al tradarilor si minciunilor de tot felul.

Cit despre asa-zisa recunoastere si cainta din 1990, sa fim seriosi! A fost mai mult o manevra smechera, de captatio benevolentiae, decit un act efectiv de marturisire si de cainta. Caci a marturisit doar vag o colaborare conjuncturala, facind mai degraba pe victima („Am accep­tat – n-am protestat – sa se trimita o telegrama prin care parintele Calciu era facut «legionar» care trebuia sa fie condamnat de un «regim democrat». Nu am motive prea multe de a ma lauda cu ce a fost inainte de de­cembrie ‘89. Decembrie ‘89 pentru mine a fost ca un fel de purgatoriu...”), dar nu a recunoscut nici pe departe ce si cit a facut. E – mutatis mutandis – ca si cind d-l Badilita ar declara intr-o buna zi, cu titlu de pocainta publica (asa cum se practica in zorii crestinismului), ca nu i-a fost intru totul fidel sotiei sale. Lumea s-ar gindi: s-o fi incurcat si el o data cu vreo frantuzoaica, sau poate numai s-o fi uitat cu pofta la nevasta altuia, cind de fapt “infidelitatea” sa ar fi insemnat un lung sir de acte de incest, de pedofilie si de zoofilie (regulind, sa zicem, “capra vecinului”). Cam acesta e si raportul intre ceea ce a declarat si ceea ce a facut ierarhul de pe Bega.

Iata adevaratul portret al “sfintului ecumenic” al d-lui Badilita!

Razvan CODRESCU