GABRIEL CONSTANTINESCU:
3 RASPUNSURI PE LUNA
1. La ultimele alegeri, cele
pentru Parlamentul European, absenteismul a batut toate recordurile. Cum
explicati acest fenomen? Ar trebui cetateanul sa voteze in orice conditii?
In democratiile consolidate din Occident absenteismul la consultarea corpului electoral este un fenomen obisnuit. In general, participarea la vot a cetatenilor se inscrie in jurul cifrei de 50%. Procentajul de la scrutinul pentru elegerea europarlamentarilor din 7 iunie 2009 din Romania – 27% – este insa un fenomen neobisnuit si ingrijorator. Ca urmare, cautarea cauzelor care au determinat electoratul roman sa boicoteze practic aceste alegeri se impune cu necesitate. Pentru obtinerea unei explicatii temeinice, cateva consideratii preliminare sunt utile.
In tarile cu regim comunist prezenta la vot era de 100% (!), ceea ce ar fi putut lasa sa se inteleaga inaltul grad de constiinta civica a cetatenilor. Cat priveste rezultatele, ele se apropiau, fara exceptie, la cifra de 99,9%. Bineinteles ca atat nivelul participarii la vot cat si rezultatele obtinute de partidele comuniste erau minciuni grosolane, care nu mai impresionau pe nimeni. Cu totul altfel se petrec lucrurile in lumea libera. Stabilitatea institutiilor, garantata de competenta si profesionalismul conducatorilor, este unanim recunoscuta, incat nimanui nu-i trece prin minte gandul ca o data cu schimbarea partidului de guvernamant ar trebui sa se produca si schimbarea conducatorilor acestor institutii. In mentalitatea politica specifica democratiilor occidentale este de neimaginat ca alternanta partidelor politice la guvernare sa aduca dupa sine inlocuirea directorilor de licee sau de spitale, a celorlalti conducatori aflati in fruntea institutiilor publice. Competenta si profesionalismul domina si depaseste deosebirile de doctrina politica. In aceste tari competitia politica se poarta intre idei, doctrine si programe. Ea nu este subordonata, ca la noi, unor interese meschine, in care succesul atrage dupa sine avantaje si castiguri materiale nejustificate. Privind lucrurile dintr-o perspectiva ideala, tabelele de valori care guverneaza societatea fac o distinctie clara intre valorile-scop si valorile-mijloc. In timp ce valoarea morala, valoarea teoretica si valoarea estetica, binele, adevarul si frumosul sunt scopuri, valorile politica si economica sunt mijloace al caror rost este sa creeze conditii pentru ca valorile-scop sa se realizeze. Bineinteles ca acest deziderat ideal tine mai degraba de societatile utopice pe care si le doresc filosofii. Dar o componenta semnificativa a acestei idealitati nu lipseste intr-o democratie autentica. Dupa aflarea rezultatului scrutinului, conducatorii partidelor invinse il felicita pe cel al partidului victorios si, ca o preocupare in vederea viitorului scrutin, au loc analize si studii, cautandu-se cauzele esecului, pentru a se corecta programele respinse de corpul electoral. Nimeni nu-si imagineaza furia patologica cu care invinsii se dezlantuie asupra invingatorilor. Insultele, invectivele, acuzatiile de frauda electorala si dezvaluirea unor acte de coruptie fictiva sunt de neimaginat in democratiile adevarate.
Cu totul altfel se petrec lucrurile in pseudo-democratiile din tari cum este Romania. Cu privire la ceea ce concep oamenii politici din aceste state ca fiind democratia, observatia facuta de Alexandru Paleologu este un adevar, din pacate, de necontestat: „In timp ce in Romania de dinainte de decembrie 1989 exista un singur partid comunist, in Romania postdecembrista singura schimbare care s-a produs a fost aparitia mai multor partide comuniste”. Pluralismul politic, care a luat si la noi locul partidului unic, nu a insemnat si o schimbare a mentalitatii sau naravurilor clasei politice. Criteriul de apreciere a celor implicati in activitatea politica nu este valoarea si profesionalismul, ci obedienta fata de conducerea partidului respectiv. In locul calitatii de membru de partid, conditie sine qua non care asigura sansele promovarii in comunism, a fost asezat in postcomunism clientelismul politic.
Abuzurile si negarea valorii autentice nici macar nu mai sunt tinute sub control, cum se petreceau lucrurile in comunism. Daca activistii de partid din anii regimului comunist furau bunuri cu portbagajul automobilelor, in conditiile (pseudo)pluralismului politic de esenta comunista abuzurile si coruptia nu mai au limite: se devalizeaza si falimenteaza banci, se nationalizeaza pentru uz personal intregi ramuri ale industriei, isi fac aparitia latifundiari care inainte de instaurarea regimului comunist nu au posedat nici o palma de pamant. Exemple de felul cum se manifesta acest rudiment de democratie instaurat in Romania postdecembrista se pot da la nesfarsit. Confruntata cu aceste realitati, Romania adevarata a reactionat viguros. Faptul ca 73% din corpul electoral a refuzat sa participe la simulacrul de democratie este un lucru imbucurator. Pentru moment, masivul absenteism de la 7 iunie 2009, care a fost o palma pe obrazul gros al clasei politice in totalitatea ei, reprezinta o dovada elocventa ca o natiune intreaga nu poate fi manipulata la nesfarsit. Este indoielnic insa ca cei care se intituleaza reprezentantii natiunii, senatorii si deputatii care fac zid de protectie in jurul coruptilor din propriile randuri, au inteles semnificatia corectiei care le-a fost aplicata de catre majoritatea covarsitoare a romanilor.
Privind prin lupa obiectivitatii rezultatele reale ale scrutinului pentru europarlamentare, rezultate pe care Biroul Electoral Central le-a escamotat printr-o complicitate condamnabila cu partidele politice, ajungem la cu totul alte concluzii decat cele oficiale. Pretentia partidului condus de cuplul Vanghelie-Geoana de a fi castigat alegerile cu un procentaj de 30% este o minciuna sfruntata. In realitate, Partidul Comunist care de-a lungul timpului si-a schimbat in repetate randuri denumirea, devenind in cele din urma Partidul Social Democrat, intr-o aritmetica corecta, a obtinut doar 8% din totalul voturilor romanilor cu drept de pronuntare prin urna. Adica voturile celor care si-au vandut constiinta (daca o au cumva) pentru doi mici si un pahar cu bere oferite de impostorii care, prin falsificarea rezultatelor reale, ridica pretentia de a reprezenta Romania in structurile europene. Aceeasi corectie, din respect pentru adevar, trebuie aplicata si cardasiei dintre C. V. Tudor si Gigi Becali, care se impauneaza cu scorul de peste8 procente, cand in realitate doar 2% din corpul electoral le-a acordat increderea.
In pofida minciunilor si complicitatii prin care s-au prezentat rezultatele scrutinului europarlamentar, este putin probabil ca actualele partide politice sa traga concluziile ce se impun din boicotul aplicat de electoratul roman. Cu toata mizeria morala in care se complace actuala clasa politica, tara nu poate fi lipsita de guvernare. Ca urmare, s-ar putea ca boicotarea alegerilor sa nu fie solutia cea mai potrivita. In locul ei, poate ar fi fost mai nimerit ca, in speranta unei viitoare insanatosiri a climatului politic, romanii sa se fi prezentat la urne si sa voteze raul cel mai mic.
2. Ca vesnic militant socialist, oare tovarasul Iliescu considera (ca si in adolescenta) lumpen-proletariatul (curvele si hotii) ca o baza a luptei de clasa, aceasta explicand atitudinile similare de promovare si coabitare cu aceste categorii sociale? (Virgil Popescu, Bucuresti)
Intrebarii formulate de d-l Virgil Popescu din Bucuresti, inainte de a contura un raspuns, ne ingaduim sa-i aducem doua corecturi. Prima se refera la pozitia pe care Ion Iliescu o detine la ora actuala in ierarhia partidului mostenitor si continuator al traditiilor si ideologiei comuniste. In pragul varstei de 80 de ani, Ion Iliescu a incetat sa mai fie conducatorul de fapt al recrudescentei comuniste. Locul lui a fost luat de „prostanacul” Geoana si de „cel care este” prototipul evoluat al lumpenproletariatului de-a lungul celor peste sase decenii de guvernare comunista. Cea de-a doua corectura se refera la rolul jucat de lumpenproletariat – concept marxist prin care se defineste segmentul social din capitalism alcatuit din drojdia societatii, persoane declasate si lipsite de moralitate, infractori, prostituate si vagabonzi, in opozitie cu proletariatul real, alcatuit din muncitori constienti de datoria lor de a actiona energic si decisiv in vederea instaurarii unei noi ordini politico-sociale. Cu aceasta intelegere a ceea ce inseamna de fapt lumpenproletariat, trebuie sa subliniem ca in evolutia comunismului in Romania aceasta categorie sociala a fost doar una dintre componentele care i-au asigurat succesul.
Pentru natiunea romana comunismul nu a fost o componenta politica autohtona. Initial, cei care au incercat sa-l implanteze in peisajul politic romanesc au fost alogeni. Celor care se indoiesc de valabilitatea acestei afirmatii le recomandam sa citeasca cu atentie studiul-document elaborat de politologul Vladimir Tismaneanu si intitulat Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc. Asa, de pilda, aflam din aceasta lucrare ca la Congresul IV al P. C. din Romania, tinut la Harbov (U. R. S. S.) in 1928, reprezentantii erau Elek Koblos, Sasa Gherea, Berger Aladar, Jasz Deszo, Victor Tordai si Leon Lichtblau (!). Iar lucrurile nu se opresc aici. La cel de-al V-lea Congres al P. C. R. (Moscova, 3-24 dec. 1931), in noul Comitet Central sunt inclusi noi activisti precum Bela Brainer, Elena Filipovici, Nicolae Goldberger, Emil Halitchi, Eugen Jacobovici, Sanda Nicolschi (Seiva Averbuch) etc., in fruntea partidului, ca secretar general, fiind „ales” Alexander Danielink Stefanski (Gorn). Un alt document, care accentueaza prezenta alogenilor in aparatul represiv cel mai important pe care s-a bazat puterea P. C. R., lucrarea generalului de divizie in retragere Neagu Cosma, intitulata Securitatea, Politia politica, dosare, informatori, este edificatoare. Personajele care au organizat si condus represiunea si teroarea in anii de consolidare a regimului sunt: Iulian Sorin, Duldberger Mizu (Dulgheru Mihail), Aritonovici Samuel (Antoniu Sami), Mathuscevici Nathan (Andreescu Matusei), Razvan Sergiu, Ceaslovski, Ficher Simon, Neidman Gingal, Rusu Mircea, Davidovici Leon (Muresan), Franco Sandu, Lenabel Barbu, Micle Tedy, Mahler William, Negru Nicu, Segal Luiza, Hasu Estera, Gersohn Clara, Haber Estera, Vincler Viorica, Mateescu Ella, Orenstein, Breban Iosif, Patriciu, Grumberg Marcel (Gruia Manea), Breiner Sigi, Breiner Iosif, Barany Elemer, Cosma Meer etc., etc. Dupa ce aceste sinistre personaje si-au incheiat misiunea nefasta si criminala, care a afectat nu numai pe cei peste un milion de romani care au trecut prin anchetele si tortura Securitatii, ci a lovit cu bestialitate in intreaga populatie neconvertita la comunism, majoritatea au emigrat in Israel sau in Statele Unite. De altfel, Ana Pauker nu a facut nici un secret din faptul ca numarul celor care au inceput „lupta cea mare” pentru transformarea Romaniei intr-o anexa a Uniunii Sovietice nu a depasit cifra de 800 de membri de partid, cei mai multi fiind veniti in tara cu furgoanele armatelor sovietice.
Acesta este momentul in care comunistii au recurs la lumpenproletariatul autohton, pentru a-si ingrosa randurile. In sprijinul acestei afirmatii, convingator este exemplul furnizat de colonelul de Securitate Filip Teodorescu in lucrarea intitulata Un risc asumat: „... am cunoscut nemijlocit pe unii dintre cei care au fost cooptati in «Securitate». In coplesitoare majoritate fara studii, nici chiar liceale, abia reuseau sa tina in mana un stilou. Un asemenea «securist» era vecin de cartier si il cunosteam bine. De profesie era pietrar. Adica repara strazile pavate cu pietre de rau. [...] Un altul, tigan din mahalaua vecina, cand ajungea acasa isi scotea cizmele si uniforma si iesea la poarta descult, pastrand pe cap numai chipiul cu calota albastra, gandind probabil, in primitivismul sau, ca astfel isi pastreaza autoritatea fata de vecini. Acestia faceau parte din categoria «ofiteri pe puncte». La armata situatia era identica”. Supravietuitorii acelei perioade isi amintesc de personajele dubioase, cele mai multe recrutate din drojdia societatii romanesti, care au devenit peste noapte conducatori de institutii, directori ai intreprinderilor nationalizate, presedinti de colhozuri (dupa colectivizarea agriculturii) si chiar inlocuitori ai magistratilor de profesie din instante, sub denumirea de „asesori populari”.
Dar cel mai rusinos spectacol oferit in anii de consolidare a regimului comunist a fost cel in care protagonisti in rolurile principale au fost varfurile intelectualitatii. Aceasta dezertare, cu arme si bagaje, de pe pozitiile culturii autentice spre randurile comunistilor, este concludent prezentata si analizata de catre politologul Ghita Ionescu, profesor la Universitatea Manchester, in lucrarea intitulata Comunismul in Romania. Cine vrea sa cunoasca mai in profunzime acest nefericit proces trebuie sa-si asume osteneala de a citi cu atentie si lucrarea intitulata Antologia rusinii dupa Virgil Ierunca, editata de tinerii cercetatori Nicolae Merisan si Dan Talos.
In contextul procesului transformarii Romaniei dintr-o monarhie constitutionala intr-o anexa a U. R. S. S., Ion Iliescu a fost atat un beneficiar al noii ordini sociale, cat si unul dintre stalpii din a doua generatie de conducatori comunisti. Contributia sa este integral prezentata in documentarul-dictionar editat de Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii si intitulat Membrii C.C. al P.C.R., 1945-1989, din care citam: „ILIESCU, ION (n. 3 mart. 1930, Oltenita, jud. Calarasi): Membru supleant al C. C. al P .C. R. (23 iul. 1965-12 aug. 1969); membru al C. C. al P. C. R. (12 aug. 1969-22 nov. 1984); membru supleant al Comitetului Executiv al C. C. al P. C. R (12 aug. 1969-28 nov. 1974) si al Comitetului Politic Executiv al C. C. al P. C. R. (28 nov. 1974-23 nov. 1979); membru al Secretariatului C. C. al P. C. R. (11 febr. – 15 iul. 1971). Studii: studii primare in Oltenita si Bucuresti; studii gimnaziale si liceale in Bucuresti (Industrial-Polizu, „Spiru Haret” si „Sf. Sava”); Facultatea de Hidrotehnica, Institutul Politehnic Bucuresti (1950); Institutul de Energetica din Moscova, specializarea Gospodarirea apelor si ecologie (1950-1954). Profesia de baza: inginer energetician. Activitate si functii: membru al U. T. C. din aug. 1944; voluntar in brigada de munca „Vasile Roaita” in Albania, pe santierul national al cailor ferate (1947); membru al C. C. al U. T. M. (din 21 mart. 1949); secretar al Comitetului unional al studentilor si aspirantilor romani aflati la studii in U. R. S. S. (din 1950); membru de partid din 1953; membru al Biroului C. C. al U. T. M. (mart. 1954-28 mart. 1960); reprezentant al U. T. M. la Uniunea Internationala a Studentilor – Praga (din iun. 1956); presedinte al comitetului de organizare al Asociatiilor studentesti din R. P. R. (din 15 aug. 1956); secretar al C. C. al U. T. M. (1956-28 mart. 1960); presedinte al U. A. S. R. (din 1960); adjunct al sefului Sectiei Propaganda si Agitatie a C. C. al P. M. R. (1960-1962); sef al Sectiei invatamant si sanatate din Directia de Propaganda si Cultura a C. C. al P. M. R. (1962-31 mart. 1965); sef al Sectiei Propaganda si Agitatie a C.C. al P.M.R. (din 31 mart. 1965); prim-secretar al C. C. al U. T. C. si ministru pentru Problemele Tineretului (9 dec. 1967-20 mart. 1971); membru al Academiei de Stiinte Sociale si Politice (1970); secretar pentru probleme de propaganda al Comitetului judetean de partid si vicepresedinte al Consiliului judetean Timis (1971-1974); membru supleant al Consiliului de Stat (din 29 nov. 1974); prim-secretar al Comitetului judetean de partid si presedinte al Comitetului executiv al Consiliului popular al judetului Iasi (9 nov. 1974-21 aug. 1979); membru al Consiliului de Stat (2 apr. 1979-20 mart. 1980); presedinte al Consiliului de Stat (2 apr. 1979-20 mart. 1980); presedinte al Consiliului National al Apelor (28 aug. 1979-17 mart. 1984); director al Editurii Tehnice (mart. 1984-22 dec. 1989); deputat M.A.N., ales in circ. Elect. „Ilie Pintilie”, Bucuresti (1957-1961), nr. 22 Huedin, jud. Cluj (1965-1969), nr. 3 Oltenita, jud. Ilfov (1969-1973), nr. 6 Pascani, jud. Iasi (1975-1980) si nr. 2 Odobesti, jud. Vrancea (1980-1985). Distinctii: Ordinul „23 August” clasa a IV-a; „Ordinul Muncii” clasa a III-a; Ordinul „Steaua Republicii Populare Romane” clasa a V-a; „Medalia Muncii”; Medalia „In cinstea incheierii colectivizarii agriculturii”; Medalia „23 August” (1964); Ordinul „Tudor Vladimirescu” clasa a III-a (1966); Medalia „A XX-a aniversare a eliberarii patriei” (1969).
Mai e nevoie de comentarii?
3. Credeti ca exista o presa centrala cu adevarat libera in Romania?
Pentru ca raspunsul cu privire la libertatea presei centrale in Romania sa fie convingator, voi incepe prin precizarea continutului a trei concepte care garanteaza un raspuns cu adevarat credibil: „libertatea presei”, „cenzura” si „delictul de opinie”.
In acest scop, am facut apel la lucrarea Dictionar politic. Institutiile democratiei si cultura civica, de Sergiu Tamas, aparuta la Editura Academiei Romane in 1993.
Libertatea presei consta in libertatea de a publica si difuza publicatiile fara restrictii. Libertatea presei este esentiala intr-o societate libera, dar exercitarea acestei libertati trebuie sa evite abuzul care se refera la defaimare, obscenitati, incitare la crima, nesupunere fata de tribunal, incitare la razvratire, publicare de secrete guvernamentale. Probleme majore sunt legate de cenzura cartilor si filmelor, intrucat dificultatea consta nu numai in asigurarea libertatii presei, dar si intr-o judecare corecta a incalcarilor, de ordin legal si moral. Declaratia Drepturilor Omului din 1789 subliniaza ca „toti cetatenii pot vorbi, scrie, imprima liber, insa responsabil”.
Masura abuziva prin care libertatea presei este ingradita poarta denumirea de cenzura, pe care aceeasi lucrare o defineste astfel: „Putere data unei autoritati sau persoane de a exercita un control preventiv asupra corespondentei, publicatiilor, filmelor, spectacolelor, de a interzice sau suprima aparitia unor publicatii in numele protejarii anumitor valori morale, filozofice, politice sau religioase. Voltaire numea cenzorii «vamesi ai gandirii»”.
Cel de-al treilea concept in acest context este delictul de opinie, pe care dictionarul mentionat mai sus il defineste astfel: „Concept folosit in anumite procese politice avand un caracter antidemocratic, intrucat submineaza libertatea de expresie. Din punct de vedere juridic, o persoana nu poate fi culpabila de a avea o opinie, ci doar responsabila pe plan uman. Cel ce exprima o opinie in public isi asuma un risc, astfel el trebuie sa fie mai respectat decat cel ce nu-si asuma nici un risc prin tacere”.
Exemplul clasic de incalcare a libertatii presei il constituie institutia denumita Index Librorum Prohibitorum – un catalog al cartilor neagreate de catolicism si intocmit de chiar Sf. Scaun. Aceasta institutie a fost infiintata in 1559, de catre papa Paul IV, si confirmata de Conciliul de la Trento (1564). Cat priveste delictul de opinie, cazul clasic il constituie condamnarea lui Socrate, in anul 339 i. Hr. El a fost silit sa bea cupa cu otrava pentru invinuirea ca ar fi propovaduit zeitati noi si ar fi sedus tineretul. Moartea lui eroica a fost cel mai puternic argument pentru adevarurile in care credea si dovada tariei de a le face cunoscute. Daca insa condamnarea filosofului grec a constituit un caz izolat, incriminarea opiniilor diferite de cele ale puterii politice in regimurile comuniste a atins proportii de veritabil genocid. In Romania comunista au fost create legi speciale care condamnau la ani grei de temnita orice tentativa de critica indreptatita a ideologiei marxist-leniniste. Represiunea pentru aceasta categorie de delicte era cu atat mai brutala cu cat se exercita asupra unei populatii care se bucurase pana atunci de respectarea libertatii de expresie prevazuta explicit in Constitutiile Romaniei moderne! Atat Constitutia din 1866, cat si cea din 1923 prevedeau cu claritate in Titlul II (1866)/Capitolul II (1923) – Despre drepturile romanilor, la art. 25 (C.1866) si art. 22 (C. 1923), aceasta libertate cetateneasca fundamentala. Reproducem articolul 25 din Titlul II al Constitutiei din 1866: „Constitutiunea garanteaza tuturor libertatea de a comunica si publica ideile si opiniile lor prin grai, prin scris si prin presa, fiecare fiind raspunzator de abuzul acestor libertati in cazurile determinate de codicele penal, care in nici un caz nu va putea restrange dreptul in sine. Nici o lege exceptionala nu se va putea infiinta in aceasta materie. Nici cenzura, nici o alta masura preventiva pentru aparitiunea, vinderea sau distributiunea oricarei publicatiuni nu se va putea infiinta. Nu este nevoie de autorizatiunea prealabila a nici unei autoritati pentru aparitiunea oricarei publicatiuni. Nici o cautiune nu se va cere de la ziaristi, scriitori, editori, tipografi si litografi. Nici un ziar sau publicatiune nu va putea fi suspendat sau suprimat”.
In succesivele Constitutii (1948, 1952, 1965) din Romania comunista este stipulat de asemenea principiul libertatii presei. O minciuna sfruntata, destinata efortului propagandistic menit sa asigure in ochii strainatatii occidentale legitimitatea unui regim ilegal si criminal. Aparenta cadere a regimului comunist, in decembrie 1989, a fost insotita de masuri menite sa legitimeze noua putere, care in fond succeda, prin indivizi si mentalitati, vechiului regim. Dupa cum „tovarasii” s-au travestit in „domni” democrati, tot astfel si numerosul detasament de ziaristi care au servit propaganda regimului comunist s-a metamorfozat peste noapte in slujitori ai presei libere. In realitate, insa, asa cum in trecutul comunist servisera patronului unic (PCR), in perioada postdecembrista si-au cautat (si au gasit!) noi patroni, de data aceasta functionand dupa principiul: „Cine comanda, plateste”.
Dupa cum „democratia originala” instaurata de bolsevicul Ion Iliescu a pastrat naravurile si mentalitatea vechiului regim, tot astfel in categoria ziaristilor postdecembristi nu s-a produs un autentic reviriment democratic. Asa se explica faptul ca atat in presa scrisa, cat mai ales in cea audio-vizuala nu se vehiculeaza, cel mai adesea, idei, ci interese. Pentru a evita criticile justificate cu privire la modul in care si-au dobandit averile, oligarhia postdecembrista si-a cladit adevarate trusturi de presa care sa-i asigure stabilitatea economico-financiara si impunitatea juridica. Rolul simbriasilor – care abunda indeosebi in presa centrala – este de-a dreptul dezgustator. Figuri ca Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu, Sorin Rosca Stanescu etc., dar si cei care incearca sa apara drept obiectivi si echidistanti – Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu sau Emil Hurezeanu –, sunt emblematice pentru actuala degradare a profesiunii de jurnalist. In timp ce aceasta categorie de manipulatori (nu formatori!) de opinie, angajati pe bani grei de oligarhi ca Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vantu si Dinu Patriciu, se lafaie in voie slujindu-si stapanii, atat in gazete, cat mai ales pe ecranele posturilor de televiziune din categoria „Antenelor” lui Dan Voiculescu sau „Realitatilor” lui Sorin Ovidiu Vantu, slujitori merituosi ai adevarului prin profesiunea de ziarist, ca Traian Ungureanu, Mircea Cartarescu, Rodica Culcer, Andreea Pora, Tia Serbanescu, Mircea Mihaies sau Dan Stanca, trebuie sa se multumeasca cu spatiul tipografic restrans care le este oferit pentru a-si expune punctele de vedere, adesea incomode. Ca urmare, raspunsul la intrebarea, daca „exista o presa centrala cu adevarat libera in Romania”, raspunsul este categoric NU!