CLAUDIU TARZIU INTREABA,

RAZVAN CODRESCU RASPUNDE

Sinteti crestin „nascut” sau „facut”? Ati fost crescut in duhul Ortodoxiei, intr-o familie de oameni credinciosi, sau vi s-a intimplat sa descoperiti drumul spre Biserica mai tirziu?

M-am nascut din parinti botezati ortodox, dar instrainati de Biserica, in contextul propagandei ateiste a noului regim comunist. In familie, singura persoana bisericoasa de care-mi amintesc era bunica dinspre tata, la modul simplu, taranesc. Ma amuzam ca repeta la tot pasul: „Doamne, pupu-ti talpile!”. Dar daca nu erau prea dusi pe la biserica, ai mei nu erau nici atei convinsi, ci aveau un bun-simt care-i impiedica sa fie cu adevarat ireverentiosi fata de cele sfinte. Am fost botezat dupa rinduiala, dar educatie religioasa n-am primit. Pe la 13-14 ani scriam, in versuri, tirade impotriva lui Dumnezeu, invocind binefacerile stiintei, cum fusesem invatat la scoala. Mimam cumva necredinta, dar n-as fi bagat mina in foc pentru vreo convingere ateista. Apoi, cind am iesit din mahalaua copilariei si am inceput sa citesc mai mult, am constatat ca oameni seriosi vad lucrurile altfel, am capatat constiinta manipularii ideologice si m-am revoltat interior. Am cochetat intii cu orientalismele, mai ales sub influenta lui Eminescu (pe care-l citeam si-l invatasem in mare parte pe dinafara, inca de pe la 6-7 ani, chiar daca nu-l pricepeam intru totul), dar si a „mitului” Eliade (care pe atunci era cel mai realizat roman in viata). Dumnezeu mi-a scos in cale citiva oameni care m-au influentat si m-au orientat decisiv, raspunzind asteptarilor mele mai adinci: scriitorul Marcel Petrisor (care era pe atunci profesor la „Iulia Hasdeu” si tinea un cenaclu literar pentru elevi, atipic si aproape subversiv), doamna Eugenia Popovici (distinsa si inimoasa bibliotecara de la acelasi liceu), iar ceva mai tirziu inegalabilul Petre Tutea. Pe la 16-17 ani eram deja un crestin-ortodox convins, faceam proiecte de poeme, catehisme si manifeste crestine, ii descoperisem fascinat pe marii nostri interbelici, dar si pe Dante, Ioan al Crucii, Cervantes (via Unamuno), Dostoievski... Marea mea bucurie a fost ca, incetul cu incetul, am reusit s-o intorc la credinta si pe mama...

Devenirea mea interioara ma face sa fiu foarte indatorat religios culturii. De aceea ma simt mihnit de cite ori constat un anume divort intre religie si cultura in lumea noastra ortodoxa de azi. Stiu ca exista o cultura care poate sminti, dar exista si una care poarta spre Dumnezeu si de ale carei servicii religia nu se poate lipsi nepagubita. Religia si cultura nu trebuie confundate, dar nici puse in raport de excluziune reciproca. De altfel, la o privire atenta, deculturalizarea merge astazi mina in mina fie cu desbisericirea, fie cu habotnicia obtuza si belicoasa. Altfel spus, lipsa culturii poarta, de regula, spre una sau alta din cele doua fundaturi simetrice ale vietii spirituale.

Va amintiti o intimplare din trecutul dvs. care sa va fi facut sa credeti ca ati trait o minune, ca a fost mina lui Dumnezeu deasupra dvs.?

O anume discretie ma impiedica sa relatez episoade concrete, uneori foarte intime, dar marturisesc ca eu unul am simtit tot timpul mina lui Dumnezeu asupra mea – cind pazindu-ma mingiietoare, cind plesnindu-ma ca sa ma trezesc. Simteam cumva lucrul acesta chiar si inainte sa ma limpezesc in credinta. Dumnezeu a fost cu mine in mult mai mare masura decit m-am invrednicit eu sa fiu cu El.

Cine v-a influentat cel mai mult evolutia spirituala?

Nimic nu mi se pare mai presus de citirea si recitirea textelor sfinte, mai ales a Evangheliilor si Epistolelor apostolice. In afara de cei pe care i-am pomenit deja, ma simt dator sa-i mentionez, dintre cei in carne si oase, pe parintele Gheorghe Calciu, pe parintele Athanase Negoita, pe parintele Constantin Galeriu. Livreste, sint foarte indatorat literaturii patristice, pe de o parte, si interbelicilor nostri, pe de alta parte. Pe parintele Dumitru Staniloae n-am avut ocazia sa-l vad decit o singura data fata catre fata, binisor inainte de 1989 (cind a avut bunatatea sa-mi daruiasca primele volume din Filocalie, care-mi lipseau si erau de negasit pe atunci), dar cartile lui, inclusiv cele din tinerete, mi-au fost din capul locului referentiale. I-am citit avid si cu folos, adesea in traduceri dactilografiate care circulau „pe sub mina”, si pe marii rusi din exil, de la Soloviov si Berdiaev la Evdokimov si Soljenitin. Vreau sa adaug, totusi, ca am avut mult de invatat si de la autori nu neaparat religiosi (Blaga, Eliade, Noica), sau de la un „minor” harismatic ca Saint-Exupéry...

Iubirea are mai multe trepte; careia simtiti ca i-ati acordat mai mult din timpul vietii dvs. de pina acum? Si de ce? Ati vrea sa schimbati ceva?

            Rasaritenele iubiri ale mele le-am divulgat liric intr-un volum de versuri chiar astfel intitulat. Am investit iubire si-n trecut, si-n prezent, si-n vazute, si-n nevazute, si nu regret nimic decit faptul ca n-am investit inca si mai mult si ca n-am ajuns sa iubesc intotdeauna neconditionat... Macar am invatat, insa, ca adevarata iubire e cea fara jumatati de masura si fara reciprocitate necesara. E o stare de gratie a fiintei noastre la care ajungem foarte rar in absenta sfinteniei...

Ce a predominat in intarirea dvs. in credinta: cunoasterea livresca, modelele vii sau cunoasterea prin traire?

Toate si-au avut timpul si rostul lor. Trairea ramine insa esentiala... „Ci traieste, chinueste/ Si de toate patimeste,/ S-ai s-auzi cum iarba creste...”

Sinteti foarte aproape de a implini o virsta rotunda, 50 de ani [interviul a fost luat cu doua saptamini inainte de aniversare]. Cum il simtiti pe ortodoxul din dvs.? Ce va doriti pentru urmatorii 50 de ani?

            La 50 de ani simt ca ortodoxul din mine este limpezit, dar insuficient valorificat. Ma dojenesc ca sint mai putin decit stiu sau decit as putea. Si, desigur, infinit mai putin decit ar trebui... Dincolo de orice orgoliu, ma simt, ca sa zic asa, mai putin „exemplar” decit mi-ar placea sa fiu... Nu stiu citi ani mi-o mai da Dumnezeu de aici inainte, dar ma rog sa mai am puterea de a spori duhovniceste si de a duce la bun sfirsit citeva lucruri pe care le-am inceput, cum ar fi, de pilda, noua versiune romaneasca a Divinei Comedii, sau coagularea unei noi sensibilitati de dreapta in atit de ne-dreapta noastra lume romaneasca...

Toata poezia dvs. e strabatuta de un fior mistic. De ce ati simtit nevoia sa-L faceti prezent pe Dumnezeu pina si in poemele de dragoste?

N-am „simtit nevoia” sa-L fac prezent pe Dumnezeu, cit pur si simplu am exprimat experienta imperfecta, dar vie a unei prezente transfiguratoare. Neconectat intr-un fel sau altul la „dragostea care nu se trece”, mi se pare ca eros-ul risca sa fie doar risipa in interval. Crestineste vorbind, cum am aratat pe larg in Teologia sexelor, ar trebui evitata o confuzia curenta intre sex si sexualitate. Sexul tine de structura ontologica a o­mu­­lui (“barbat si femeie i-a facut pe ei”), avind de­sigur nu numai implicatii materiale, ci si profund spi­rituale, in vreme ce sexualitatea, in intelesul ei biologic, este doar o intrebuintare derivata si con­juncturala a sexului, necesara in prezenta pacatului, dar ne-necesara in absenta lui. Sexul exista inaintea sexu­alitatii si subzista abo­lirii ei. Istoria sexualitatii nu-i decit intervalul indefinit din­tre sexul fara sexualitate al conditiei originare (caracterizate prin castitatea “in­ge­­reasca”, prin goli­ciunea cea fara de rusine) si sexul fara sexualitate al Imparatiei finale (“Ca la inviere nici nu se insoara, nici nu se marita, ci sint ca ingerii lui Dumnezeu in cer”).

Are legatura dragostea dvs. pentru limba veche romanesca, pe care o cultivati asiduu in carti, in articole si in poezie, cu sentimentul religios, sau e motivata de altceva?

            Sigur ca are si sentimentul religios, in sensul apartenentei la o veche traditie bisericeasca, ponderea lui, dar miracolul limbii romane, care pe mine m-a fascinat dintotdeauna, nu se reduce la „limba vechilor cazanii”, ci este infinit mai complex. Eu cred ca limba romana este cea mai mare si mai indiscutabila realizare istorica a neamului romanesc. Pacat ca astazi bogatia si simtul limbii se pierd galopant, noile generatii abia trecind de o mie de cuvinte uzuale... Iar poezia – care de aceea se si citeste din ce in ce mai putin – este in primul rand aventura extatica si initiatica a limbii, mladiere a cuvintelor care se cer dupa Cuvint.

Eu unul v-am cunoscut pe vremea cind erati mai ales un promotor al Dreptei politice, al unei Drepte principiale si nu partinice. In ultimii ani, dupa ce ati publicat Cartea indreptarilor, ati evitat discursul politic sau analiza politica, axindu-va mai ales pe o viziune ortodoxa asupra lumii. De ce?

Am incercat, alaturi de alti citiva, ce s-a putut in primul deceniu de dupa prabusirea comunismului, pe de o parte ca recuperare a traditiilor si valorilor de dreapta, pe de alta parte ca reconstructie a dreptei in actualitate. Mare lucru nu s-a legat, poate si din pricina confuziei vremurilor, poate si din pricina insuficientei noastre vrednicii. Dar ce s-a legat in Romania postcomunista?! Numai retelele mafiote, numai complicitatile impure... Eu, de la revista Puncte cardinale (ce si-a inceput lungul traseu in 1991) la revista Generatia dreptei (reaparuta sporadic, in serie noua, prin 2001), si de la volumul Spiritul dreptei (1996) pina la volumul Cartea indreptarilor (2004), am cam spus ce avusesem de spus in aceasta privinta. Poate cind lucrurile se vor mai coace (daca se vor mai coace vreodata), se va gasi oarecare folos si in eseurile sau articolele mele cu tenta politica... Trebuie insa precizat ca eu n-am crezut niciodata in primatul sau in autonomia politicului. Experienta m-a invatat multe sau mi-a confirmat intuitiile initiale. Astazi mi-e inca mai limpede decit imi era ieri ca exista o ierarhie a prioritatilor in recuperarea axiologica a esentialului pierdut: planul de baza ramine cel religios sau moral-spiritual, apoi vine cel cultural, iar numai la urma – si numai in virtutea celor predecente – vine planul politic, in sensul greu, neconjunctural si neideologic al cuvintului: acela de participare principiala, responsabila si jertfelnica la viata istorica a cetatii (polis). Fara asezare spirituala, fara rectitudine morala, fara deschidere culturala nici un proiect politic nu e cu adevarat viabil si placut lui Dumnezeu. De aceea noi nu avem astazi „clasa politica”, ci doar niste aventurieri ieftini si profitori ai unor pseudo-politici clientelare; de aceea nu avem politica, ci doar politicianism.

Se pare ca vremea unei noi drepte autentice n-a venit inca, dar noi trebuie sa gasim intelepciunea si rabdarea de a lucra, fie si „marginal”, la temeiurile ei religioase si culturale, ca sa aiba pe ce sta, in eventualitatea ca vremea ii va veni totusi. Si chiar daca nu i-ar mai veni niciodata, lucrarea religioasa sau culturala ramin foloase in sine, de un ordin mai inalt si mai durabil.            

L-ati tradus in mod stralucit, dupa cum spun specialistii, pe Dante, l-ati tradus pe Sf. Ioan al Crucii. O preocupare pentru operele unor catolici care a stirnit banuieli in tabara radical ortodoxa. Cum ati inceput aceste traduceri si care a fost miza dvs. personala in acest demers?

Mi i-am asumat artistic, nu confesional. Si m-am straduit sa dovedesc o data in plus – nu stiu daca am si reusit – ca limba romana nu e mai prejos de rafinamentele lor artistice sau spirituale. Si ca Ortodoxia stie sa talmaceasca valorile pe limba ei, fara prejudecati sau complexe. Eu sint pentru o Ortodoxie deschisa si senioriala, capabila sa comunice fara sa se perverteasca. Aceasta n-are nici o legatura cu pseudo-ecumenismele contemporane, care nu sint decit simple compromisuri si manevre ideologice.

Ca intelectual ortodox, ca om implicat activ intr-o incercare de resurectie moral-spirituala a romanilor, cum vedeti viata religioasa de la noi? Si care credeti ca sint pacatele cele mai grave de care sufera administratia bisericeasca, dar si turma credinciosilor?

As zice ca viata noastra religioasa are si mari virtuti (care intrec media duhovniceasca a Apusului, dar si a altor tari ortodoxe megiese), dar si mari defecte, resimtindu-se inca puternic de sechelele comunismului. Institutional, mi se pare ca Biserica nationala n-a reusit o primenire semnificativa, iar la nivelul „turmei” Ortodoxia statistica nu se acopera cu Ortodoxia reala. E mult de lucrat la comunicarea vie dintre pastori si turma, precum si dintre credinta si intelectualitate. Exista o anume eflorescenta a vietii minastiresti, dar si temerea – exprimata inca de un Arsenie Boca, mai ales cu titlu de avertisment – ca si in domeniul acesta ceea ce cistiga in extensiune risca sa piarda in intensitate... Cred ca stam pe o traditie extraordinara, fara sa ne ridicam decit sporadic la inaltimea ei. Avem, in orice caz, ca mostenire istorica, mult mai mult decit reusim sa transpunem in viata... Dar nu sint eu cel mai in masura sa judec si admit ca s-ar putea sa ma insel in unele privinte. Nu mi-as dori nimic mai mult decit ca realitatile sa ma contrazica.

Mai ales in ultima vreme am vazut in spatiul ortodox tot felul de manifestari frizind protestantismul, dar si nebunia in numele lui Hristos. Cum trebuie sa fie un crestin ortodox?

            Smerit, treaz, masurat, rugator, comuniant, exigent cu sine si indulgent cu fratii, pesimist in perspectiva veacului si optimist in perspectiva eternitatii. Alunecarile, fie ele protestantizante sau misticoide, n-au sorti intr-o ortodoxie sanatoasa. Daca apar, si mai ales daca tind sa se inmulteasca, raspunderea o purtam intr-un fel cu totii, chiar daca in grade diferite. Ortodoxia sufera in noi si raul irupe pe unde apuca, asa, ca dintr-un organism debilitat...

O serie de evenimente din viata noastra bisericeasca au provocat o despartire a apelor si ne-am trezit cu totii in situatia de a opta sau de a ne situa, pur si simplu, intr-o „tabara” sau alta, desi unii dintre noi am vrut sa raminem doar de partea lui Hristos. Ma refer la cazul IPS Nicolae al Banatului si la dezbaterea privind introducerea pasapoartelor biometrice. Dvs. ati fost unul dintre cei care ati suferit atacuri grave din partea unora dintre cei pe care-i considerati prieteni sau macar din aceeasi Biserica. E bine, e rau? De ce credeti ca s-au petrecut lucrurile asa si ca nu sintem in stare sa discutam pe un subiect decit cu cutitul pe masa? Ce-i de facut pentru ca astfel de rupturi sa nu mai aiba loc?

Ar trebui, cred eu, mai multa fermitate la nivelul de sus si mai multa smerenie la nivelul de jos, un plus de educatie, dar si de autoeducatie, un discernamint mai atent intre mizele religioase si mizele ideologice. Faptul ca eu am suferit atacuri abjecte e mai putin important. Mult mai grav este ca astfel de lucruri, indiferent de “expeditori” si de “destinatari”, afecteaza imaginea insasi a Ortodoxiei. Am mai spus-o si altadata: noi avem un talent pagubos de a ne infatisa lumii mai primitivi si mai rai decit sintem. Si pe urma ne miram de cit de aspru ajung sa ne judece altii!

Din nefericire, trebuie spus ca institutia Bisericii a gestionat inabil – si chiar neparinteste – mai toate tensiunile recente, ajungind mai degraba sa le sporeasca decit sa le dezamorseze. Imi pun toata nadejdea in Dumnezeu si ma incapatinez in continuare sa ma astept la mai mult si la mai bine din partea cirmuitorilor vremelnici ai Bisericii mele. Si caut sa-mi repet cit mai des in constiinta mea, cu parintele Calciu, ca ierarhii trec, dar Biserica ramine...  

De foarte multi ani sustineti canonizarea sfintilor din inchisori. Ati cunoscut vreo persoana pe care ati putea sa o incadrati la “sfintii inchisorilor”? In ce imprejurari? Ce ati invatat?

Mi-a fost dat sa cunosc o droaie de oameni extraordinari printre fostii detinuti politici, ca sa nu mai vorbesc despre cei de care stiu doar din marturiile cutremuratoare ale altora. Am invatat de la ei ca se pot birui vremurile in spirit si ca sintem un neam mai mare decit parem. Nu-s eu indrituit sa ma pronunt cine a fost sfint sau nu, in sensul precis al canonizarii bisericesti. Ma gindesc insa ca atunci cind, in alte arii ortodoxe trecute prin comunism, s-au gasit cu sutele sfinti recunoscuti oficial ca atare, nu se poate sa nu fi fost unii si prin temnitele romanesti... Cred ca un prim pas cumpanit si binevoitor ar fi sa se includa deocamdata in calendarul bisericesc o zi de cinstire globala si nenominala a martirilor Crucii din vremea prigoanei comuniste, care la noi a fost mai cumplita chiar decit in alte parti. Apoi sa se urmeze razbit cercetarea dosarelor de canonizare individuale, dar fara balastul prejudecatilor ideologice. Suferinta si moartea pentru Hristos transcend orice ideologii politice sau conditionari sociale. Iar mai marii Bisericii ar trebui sa se patrunda si sa se calauzeasca cei dintii de acest adevar literalmente crucial. Altminteri, vorba parintelui Iustin Parvu, “si de aceea ne bate Dumnezeu, ca nu stim sa ne cinstim martirii”.

In actualul context intern si international, mai credeti intr-o schimbare la fata a Romaniei pe temeiuri crestine?

            Aici nadejdea prisoseste asupra credintei si incerc sa nu uit – cum, din pacate, ni se cam intimpla adesea – ca peste socotelile noastre omenesti exista bunul Dumnezeu, la Care toate sint cu putinta.

(Intr-o varianta prescurtata, din motive de spatiu, acest interviu a aparut in revista Formula AS, anul XIX, nr. 871, mai 2009, p. 26, sub rubrica “Spiritualitate: Dialoguri in pridvor”)