ION GAVRILA OGORANU S-A FRANT FARA SA SE INDOIASCA

Nu prea inalt, dar foarte indesat, cu miscari sigure si iuti, in ciuda anilor ce-i albeau in plete, iscodind lumea cu ochi albastru-razatori, de o siretenie fara rautate, ca unul indelung vanat si niciodata prins, tinandu-si capul sus si pieptul inainte, nu cu ocosenie, ci cu un fel de maiestate fireasca, amestec de voievod si de haiduc ratacit prin vaviloane – ION GAVRILA OGORANU (1 ianuarie 1923 – 1 mai 2006) era demult o legenda vie a rectitudinii si a darzeniei romanesti de altadata. Mi-l amintesc umbland, acum vreo douasprezece veri, prin Paris ca prin Muntii Fagarasului, drept fara ostentatie, cu pas razbit, ca un patriarh rasarit din uitare. Trecatorii, deveniti parca deodata sfiosi, ii fereau calea de departe, cercetandu-l cu un fel de admiratie muta si reverentioasa, ca si cand l-ar fi recunoscut fara sa-l cunoasca, nu dupa nume, ci dupa soi, asa cum simte jigania la om... (Trupul supt de cancer din coparseul de la Galtiu – ultima lui imagine pe rabojul acestei lumi – n-a fost decat o gluma proasta a firii stricacioase, si pe care memoria refuza s-o retina…)

            Luptator in rezistenta armata din munti impotriva comunismului (1948-1955), a supravietuit ascuns timp de peste 20 de ani, scapandu-le mereu haitasilor printre degete. Povestea autentica a rezistentei din Muntii Fagarasului a scris-o, cu vocatie de marturisitor, in cele patru volume aparute pana maian si intitulate Brazii se frang, dar nu se indoiesc. Memorialistul cruciadei anticomuniste din munti a avut si pana de “povestas”, lasandu-ne doua minunate volume de proza scurta: Intamplari din lumea lui Dumnezeu (1998) si Amintiri din copilarie (2001), precum si un roman istorico-alegoric (Iuda).

O masuta modesta, cu fotografia si cartile sale, a strajuit in biserica, dinaintea sicriului, unde au facut de veghe tineri imbracati in straie nationale. Decedat pe 1 mai, dupa o lunga suferinta, a fost inmormantat joi, 4 mai, in cimitirul satului Galtiu (com. Santimbru, jud. Alba). Dumnezeu sa-l odihneasca. (R. C.)

La 1 mai 2006, inima celui ce a fost Ion Gavrila Ogoranu a incetat sa mai bata. Dupa ce mi-a mai trecut durerea, si dupa ce am fost extrem de dezamagit fata de reactia politicienilor si a ziaristilor din tara, cu teama si emotie „am indraznit” sa astern pe hartie impresiile si propria-mi evocare despre acest munte al demnitatii si integritatii crestine si romanesti in lupta impotriva comunismului. Asa cum din generatie in generatie ni s-a spus si ni s-a vorbit despre Avram Iancu, despre Iancu Jianu si despre multi alti haiduci de pe meleagurile noastre natale, tot astfel va trebui de acum inainte sa vorbim si sa transmitem din generatie in generatie „haiducia” petrecuta pe melegurile tarii noastre dupa instalarea regimului bolsvevic in Romania.

Pe Ion Gavrila Ogoranu l-am intalnit pentru prima data in decembrie ‘89. Nu mai stiu exact daca a fost ziua de 23 sau 24 decembrie, dar in mod sigur a fost a doua sau a treia zi dupa fuga tiranului. In acele zile, traite cu maxima intensitate si sperante de libertate, la numai 17 ani cat aveam pe atunci, n-am reusit sa retin totul asa cum a fost, ceas cu ceas si minut cu minut. Emotiile, fericirea, oboseala acumulata in urma mai multor nopti nedormite, faptul ca atunci evenimentele se derulau cu o rapiditate uimitoare, plus deziluzia si zapaceala din acele zile in care nu se stia in ce directie o ia tara, toate acestea m-au facut sa nu mai retin o seama de amanunte. Dupa ce petrecusem noaptea de 22 spre 23 in fata Primariei din Craiova, si dupa ce se facuse apelul ca „televiziunea trebuie aparata”, in zorii zilei de 23 decembrie am plecat cu trenul spre Bucuresti. Era seara, in jurul orei 17 sau 18. Incepuse sa se intunece iar noi stiam ca „teroristii” trag mai mult noaptea. In jurul televiziunii circula zvonul ca institutia ar fi fost aparata de nimeni altul decat de Sergiu Nicolaescu, „marele actor si regizor”. Tineam mortis sa ajung langa poarta si sa-l vad si eu pe cel care, asa cum credeam atunci, „facuse dovada de vitejie in lupta impotriva mercenarilor”. Dupa ce m-am fofilat prin multime, cu adevarat am ajuns langa poarta. Numai ca, spre surprinderea si dezamagirea mea, „marele actor” plecase. Totusi, l-am asteptat mai multe ore, sperand sa apara. Acolo, la poarta, a aparut la un moment dat „un domn” care vorbea despre lupta armata din munti, care mentiona lupta anticomunista din Muntii Fagarasului. Mai tarziu, dupa ce auzisem si descoperisem mai multe despre el, si dupa ce l-am intalnit prin intermediul Asociatiei Fostilor Detinuti Politici, mi-am dat seama ca fusese chiar Ion Gavrila Ogoranu.

Asa l-am intalnit pentru prima data. Dupa ce aflasem mai multe despre legenda vietii lui, l-am reintalnit chiar si in orasul meu natal, la Craiova, in august 1992, cand venise la inmormantarea lui Nicolae Calinescu, autorul cutremuratoarei carti Sisteme si procese de brainwashing in Romania comunista. In acele momente inca nu-i aparusera cartile, asa ca-i cunosteam povestea glorioasa mai mult din auzite, de pe la fostii detinuti politici si de pe la unii dintre camarazii sai. (Cartile sale au inceput  sa apara dupa 1993, la Timisoara.) Deceptionat de rezultatele alegerilor din noiembrie 1992, mi-am luat lumea-n cap si-am plecat unde am vazut cu ochii. In 1996, impreuna cu sotia, ne-am dus la Galtiu, sa-l vedem si sa-l reintalnim pe Badia Gavrila. Cred ca Badia a apreciat vizita venita tocmai din Canada. Ne aducem aminte mereu reactia Doamnei Ana Gavrila, cand ne-a vazut la poarta dumnealor: „O, Doamne! Ce tineri sunt!”. In acel moment sotia avea 21 de ani, iar eu 24. Tot in aceeasi vacanta l-am revazut pe Badia peste doua saptamani, la Targsor. Niciodata n-am uitat si nu voi iuta bucuria si satisfactia lui atunci cand m-a vazut. Deschizandu-si bratele, m-a imbratisat si sarutat cu toata dragostea, zicandu-mi : „Uite pe prietenul meu din Canada!”. A fost cea mai emotionanta si impresionanta imbratisare din viata mea. In acea zi de 10 august 1996 a fost pentru ultima data cand l-am vazut pe Badia Gavrila. Din acel moment, si pana astazi, am tot sperat sa-l mai vad macar o singura data, dar n-am mai reusit...

Astazi, cand am dublat varsta pe care o aveam in decembrie ‘89, cand mai toate visele noastre de atunci s-au stins unul cate unul, si cand m-am mai inteleptit nitel in ale anticomunismului, durerea nedreptatii este si mai mare. Tragedia cea mare (si toate tragediile personale traite in Muntii Fagarasului si in zona din jur, intre anii 1948 si 1957) continua si astazi. Nelegiuirile si injustitiile comise atunci domina si acum. Televiziunea, Cinematografia, Parlamentul, Presedintia, Patriarhia, Universitatile etc., intreaga noastra societate romaneasca, mai cu totii se fac ca nu vad si nu aud nimic. Cu totii se comporta ca si cum nimic nu s-a intamplat. Singurul lucru care mai lipseste (daca nu cumva au si facut-o) este sa ne zica „oficialitatile” in gura mare : „Ei si?! Ce ne pasa noua c-a murit un bandit?! Ce ne priveste pe noi rezistenta armata din munti?!”. Tragic, dar adevarat: asta-i atitudinea oficiala, formulata sau nu, a autoritatilor din Romania.

Pentru ca traiesc in ceea ce numesc unii „lumea libera”, nu pot sa nu admir efortul si insistentele poporului evreu pentru rememorarea holocaustului, amintindu-ne de fiecare data de „rezistenta impotriva nazismului”, de suferintele si necazurile victimelor din timpul razboiului. Ei stiu sa foloseasca absolut toate mijloacele care le stau la indemana: arta, cinematografia, programele si manualele scolare, muzeele, supravietuitorii etc., absolut orice pentru a pastra vie istoria si tragedia lor, pe fondul tragediei generale a celui de-al doilea razboi mondial. Ca Occidentul face aceasta mereu, nu-i rau. Ce-i rau si nedrept este faptul ca despre victimele si martirii comunismului nu se spune o vorba, ca despre rezistenta impotriva holocaustului rosu nu se mai vorbeste pe nicaieri. Opozitia anticomunista n-a dat numai victime, a dat si martiri, ba chiar sfinti.

Faptul ca „lumea libera” a ignorat si continua sa ignore tragedia popoarelor aflate sub dominatia comunista nu ma mai mira de-acum. Ca tarii noastre nu i se acorda atentie decat atunci cand se intampla ceva zenzational, mi se pare aproape firesc si m-am obisnuit cu atitudinea „oamenilor liberi”. Chiar si Stéphane Courtois, co-autorul si coordonatorul monumentalei opere Le livre noir du communisme. Crimes, terreur, répression, chiar si el a ignorat lupta armata impotriva comunismului din Carpatii romanesti. In cele peste opt sute de pagini dedicate represiunii comuniste, doar ici si colo se pomeneste despre Romania, iar aluziile facute sunt practic nesemnificative fata de adevarata intransigenta cu care elita neamului nostru s-a opus ideologiei moscovite.

Aceasta nepasare, aceasta lipsa de atentie si de informare, este cu atat mai tragica cu cat ea are loc chiar si la noi acasa. In tara mea draga si iubita, Badia Gavrila, muntele rezistentei anticomuniste, a fost si este inca ignorat. Marginalizat de absolut toate regimurile politice de dupa decembrie ‘89, nepopularizat de nici un om politic cu influenta, el a murit si a fost ingropat asa cum a trait, adica „in liniste”, fara ca autoritatile laice si religioase sa vina si sa se inchine in fata celui care a salvat si mentinut vie demnitatea romaneasca si crestineasca, in cele mai grele clipe ale istoriei noastre.

Din cate stiu (si pretind ca sunt informat destul de bine), singura mare si frumoasa realizare cinematografica, sau de alt tip, realizata despre Romania comunista si iesita „la vedere” in Vest, a fost si este filmul regizorului Nicolae Margineanu „Binecuvantata fii, inchisoare!”. In rest, nimic. Or, daca cineastii nostri sau „maharii” industriei cinematografice ar dori sa reproduca personaje cu caracter demn si apte de toata stima si admiratia, nu au decat sa citeasca marturiile lui Gavrila, sa le inteleaga asa cum trebuie si sa redea pe pelicula intreaga istorie tragica traita eroic de Badia Gavrila si toti ai lui. Un astfel destin de legenda nu ti-e dat sa intalnesti la tot pasul.

Condamnat de patru ori la moarte, “Mosul” (cum ii spuneau vechii camarazi) a iesit din toate infruntarile cu Securitatea, haituit si cautat de potera comunista timp de aproape treizeci de ani. Dumnezeu a binevoit intru el si l-a tinut in viata, ca sa ne marturiseasca noua, „generatiei ‘89”, dar si generatiilor urmatoare, despre cum se poate trai si muri pentru Tara si Credinta. Salvat si insotit din 1957 de Doamna Ana Sabadus, Badia Gavrila a avut parte si de o dragoste deplina, sincera, curata, neconditionata, platita cu multa suferinta si multe lacrimi. El, cel mai brav si cel mai viteaz barbat al tarii, a fost ascuns si salvat de o femeie, de o adevarata fiinta gata de orice sacrificiu pentru a-si salva omul drag. O astfel de iubire ca a lor, o astfel de dragoste ascunsa si pusa-n pericol la fiecare pas, ce-ar fi putut sa se termine chiar si in fata plutonului de executie, o asa poveste de dragoste ca a Badiei si Doamnei Ana Gavrila, nici in filmele si-n romanele cele mai reusite nu gasesti. De i-ar fi prins Securitatea, iubirea lor era o adevarata sinucidere. Cruda si nedreapta situatie politica si sociala a Romanei comuniste a depasit, si in aceasta privinta, orice fel de „scenariu hollywoodian”.

Despre oameni simpli, sinceri, cinstiti si curati ca ei, adevarate repere morale ale patriei eterne, despre unii ca ei ar trebui sa se vorbeasca pe marea scena a Romaniei de astazi, ci nu despre cozile de topor care ne-au distrus istoria si memoria cu otrava lor de lichele naimite. Scenariile si filmele regizate de Sergiu Nicolaescu, adevarat doctrinar al P.C.R. cu morga de artist, ucigas de suflete al mai multor generatii de romani, autorul si creatorul acelor fantezii anti-romanesti in care ni se aratau „dusmanii poporului” ca fiind cei mai cruzi si cei mai nemilosi oameni de pe fata pamantului, unul ca el este si astazi „bine vazut” si popularizat; iar lugrubele sale mistificari cinematografice inca mai otravesc si astazi sufletele unor tineri romani nevinovati. Si ce este si mai paradoxal si aproape de necrezut este faptul ca, desi marturiile si dovezile scoase de Badia Gavrila si de atatia altii, istorici sau traitori ai istoriei,  au dovedit si dovedesc adevarul adevarat, cu toate astea tot „mercenarii lui Nicolaescu” sunt la putere, se fac cunoscuti si au credibilitate in fata publicului larg. Faptul ca a facut toul la comanda si ordinul comunistilor este fara echivoc. C-a facut-o in trecut, sub vechiul regim, l-am mai putea intelege si ierta. Dar ca el – si atatia alti lachei ai comunismului – inca mai insista cu aceeasi placa, cu aceeasi ideologie si propaganda, asta mi se pare fioros si extrem de ingrijorator. Fara nici un dubiu: Romania „inca” nu s-a vindecat de comunism. In cativa ani vom atinge termenul sinistru prevazut de Silviu Brucan:  20 de ani! Daca atunci n-am crezut o iota din spusele sale cinice, acum, la peste 16 ani de la prezicerea sa, ma vad obligat sa-i dau dreptate. Ba chiar ma intreb daca nu cumva, Doamne-fereste, se va fi inselat si “oracolul din Damaroia”, iar termenul risca sa se prelungeasca indefinit...

Desi in tot acest interval am avut si presedinti pretins „democrati”, incercand sa ne convinga ca s-ar fi curatat de orice fel de comunism, cu toate astea si Emil Constantinescu, si Traian Basescu s-au facut ca ploua in ceea ce priveste adevarata lupta anticomunista. In ‘96, cand cu „victoria” Conventiei si a lui Emil Constantinescu, nici nu ma gandeam ca Badia Gavrila nu va fi primit de presedinte si decorat cu medalii si titluri nationale, asa cum ar fi meritat. Am asteptat zi de zi acest moment, dar in zadar: indiferenta si abjectia noului politicianism mai ca le egaleaza pe cele ale comunismului si neocomunismului.

Dezamagirea in ceea ce priveste atitudinea oficialitatilor fata de luptatorii din munti nu a venit insa numai din partea politicienilor, ci, din pacate, si din partea „fetelor bisericesti”. Desi s-au facut mai multe parastase si comemorari la monumentul de la Sambata de Sus (ridicat cu atata stradanie din partea lui Ion Gavrila), oficialitatile Bisericii Ortodoxe Romane niciodata n-au trimis un inalt ierarh sa se inchine in fata celor care s-au jertfit si au murit in apararea Crucii, a Crestinatatii noastre milenare. Cum nici la moartea Doamnei Elizabeta Rizea, un alt simbol de jertfa si credinta pe altarul tarii. Daca politicienii ii evita pe „banditi”, nu ma mira prea tare. In schimb, faptul ca Biserica isi neglijeaza si ignora martirii si sfintii, asta mi se pare revoltator si de-a dreptul strigator la Cer.

Dar indiferent de impietatea noastra, fapt ramane ca acolo, pe culmile muntilor, Badia Gavrila si-a invins toti adversarii si a rascumparat in fata lui Dumnnezeu ceva din demnitatea noastra de popor crestin si european. Iar luptatorii cazuti in Muntii Fagarasului, si pe tot cuprinsul tarii, au biruit asemenea Mantuitorului, „cu moartea pre moarte calcand”. Si daca oamenii uita, atunci pietrele vor striga!

Marian COSTACHE

(Montréal, Canada,

10 mai 2006)