OCTAVIAN PALER

Luni 7 mai 2007, in urma unui stop cardiac, a incetat din viata, in varsta de 81 de ani neimpliniti, scriitorul Octavian Paler, “batranul reactionar”, adversarul cel mai neimpacat al tuturor presedintilor postdecembristi ai Romaniei (inclusiv al lui Emil Constantinescu, pe care-l sustinuse initial), comentator incomod al tarelor vietii noastre publice, fie in editorialele sale aproape zilnice, fie in numeroasele sale aparitii televizate. In ultimii ani facuse o adevarata psihoza anti-Basescu si probabil ca ar fi fost foarte neconsolat de rezultatul recentului referendum.

Octavian Paler s-a nascut pe 2 iulie 1926 in satul Lisa, nu departe de Fagaras, intr-o familie de tarani instariti (dar nu destul de instariti pentru a fi asimilati mai tarziu „chiaburimii”, scriitorul putind face caz, la o adica, de „originea sanatoasa” pe care o avea si pe care nu s-ar putea spune ca n-a valorificat-o in context). In 1937 a fost admis ca bursier la Colegiul National „Spiru Haret” din Bucuresti, dar ultimul an de liceu il va face la Colegiul National „Radu Negru” din Fagaras (unde fusese nevoit sa se transfere in urma unei altercatii cu directorul de la Bucuresti, prof. George Serban, altminteri unchiul sau dinspre mama). Bacalaureatul si-l va lua la Sibiu, in 1945, dupa care, reintors in Capitala, va urma simultan cursurile Facultatii de Litere si Filosofie si pe cele ale Facultatii de Drept. Dupa terminarea studiilor universitare (1949), functioneaza ca redactor la emisiunile culturale ale Radiodifuziunii Romane, in perioada de maxima ideologizare stalinista (1949-1964), apoi – ca bun profesionist, dar si ca unealta maleabila a intereselor propagandistice ale partidului unic – este avansat director al Televiziunii Romane (1965-1968) si vice-presedinte al Radiodifuziunii (1968-1970). Din 1970 pana in 1983 se mentine ca redactor-sef la Romania libera (dupa 1990 va reveni ca director onorific al ziarului) si ajunge, fara sa se incurce in scrupule, membru supleant al C. C. al P. C. R. (1974-1978) si deputat in Marea Adunare Nationala (1978-1982). In ultimii ani ai lui Ceausescu, cariera sa cunoaste o anumita eclipsa, pe care unii au crezut c-o pot numi „disidenta”.

In anii ‘80 era deja un scriitor consacrat (debutase in Luceafarul, in 1958, cu poezia „Ulciorul”, dar se va impune treptat mai ales ca prozator si eseist), dupa ce in 1978 primise Premiul Academiei R. S. R., iar in 1980 Premiul Uniunii Scriitorilor. Mitologii subiective (1975), Apararea lui Galilei (1978), Scrisori imaginare (1979), Caminante (1980), Polemici cordiale (1983), Viata ca o corida (1987) sunt citeva dintre titlurile sale de succes din „epoca de aur” (sintagma pe care, zice-se, chiar el ar fi lansat-o), scrise cu mana sigura si cu un anumit patos al ideilor, fara prea mult balast ideologic.

Dupa evenimentele din decembrie ‘89, s-a numarat printre fondatorii Grupului pentru Dialog Social (G. D. S.), si-a consolidat faima ca editorialist la Romania libera, Ziua, Cotidianul, dar si ca „moralist” si „comentator” al scenei politice si culturale in talk-show-uri TV (in ultimii ani, mai ales la Antena 3). Dupa ce fusese, pana spre 60 de ani, un servitor si profitor notoriu al regimului comunist, multi au primit cu circumspectie noul sau discurs „de dreapta”, minimal crestin (structural, era mai degraba un epicureic) si prudent nationalist (in fronda de bun-simt cu „europenii de nicaieri”), dar ferm anticomunist, cu accente critice radicale, intr-o nota de patetism sfatos si dezabuzat, marcat de o serie de idiosincrazii conjuncturale mai mult decat de un set de principii majore. Nimeni n-a incondeiat poate cu mai multa asprime noua clasa politica romaneasca si retelele mafiote ale zilei, degenerarea morala a societatii romanesti si abuzurile sau stangaciile curente ale unui „europenism” decerebrat. O parte din aceasta galceava cu vremurile se regaseste si in volumele lui mai recente (aproape toate cu tiraje de best-seller-uri), de la Don Quijote in Est (1994) la Intre crasma si biserica (2003).

Oricum l-am judeca pentru trecutul lui antedecembrist, trebuie sa recunoastem ca dupa 1989 a avut aproape constant o pozitie onesta si ca viata publica romaneasca ar fi aratat cu totul altfel daca majoritatea fostilor servanti ai comunismului ar fi urmat un drum asemanator. Rectitudinea si curajul unei senectuti onorabile au rascumparat in mare masura, alaturi de indiscutabilul sau talent literar, „pacatele tineretii” (care, in paranteza fie spus, au fost mult mai mici decat ale altora, ce au avut indecenta de a i se erija dupa moarte in fosti prieteni apropiati, ca de pilda sinistrul Adrian Paunescu). Un singur moment de slabiciune a marcat, poate, acest traseu postdecembrist: acceptarea decoratiei date de Ion Iliescu (Ordinul National Steaua Romaniei), caruia n-a avut taria sa-i spuna, ca bunaoara regretatul Radu Chesaru (atunci cand i s-a oferit certificatul de revolutionar): „Nu dau mana cu criminalii!”...

Ordinul National Steaua Romaniei, in grad de Cavaler, i-a conferit dreptul postum la onoruri militare (de care n-a putut avea parte, spre exemplu, consateanul sau legendar Ion Gavrila Ogoranu, marele luptator anticomunist din munti, pe care el unul, cel putin in ultimii ani, a stiut sa-l pretuiasca dupa cuviinta). A fost inmormantat la Cimitirul “Sfanta Vineri” din Bucuresti, miercuri 9 mai, fiind petrecut pe ultimul drum de unicul sau fiu (stabilit de mai multi ani in strainatate) si de citeva sute de prieteni si admiratori. Dumnezeu sa-l ierte.

Razvan CODRESCU

PUIU ATANASIU

            S-a dus dintre noi una din cele mai curate constiinte din cate se vor fi perindat pe acest pamant framantat cu sange, lacrimi si sudoare. Destinul i-a harazit o viata si de urcusuri pline de lumina, dar si de prabusiri pana la ultima limita a suportabilitatii omenesti. Din care insa intotdeauna a reusit sa se ridice intreg si neintinat. A trecut fara sa cedeze si fara cel mai mic compromis prin tot lantul de inimaginabile torturi, dar si de perfide ispite ale Inchizitiei rosii, devenind astfel un reper moral pentru toti cei ce l-au cunoscut si pretuit.

            A venit pe lume acum 92 de ani (2 martie 1915), in Focsani. Invatatura, inceputa in orasul natal (scoala primara si liceul), a continuat-o la Universitatea din Bucuresti, de unde si-a luat licenta in Drept. In scurtele perioade de liniste din viata lui, a exercitat alternativ, cu talent si probitate, profesiunile de avocat si de magistrat. Dar evenimentul hotarator al vietii sale a fost intrarea in Miscarea Legionara. Nu terminase liceul cand s-a inscris intr-o Fratie de Cruce. Pentru spiritul lui organizatoric, activ si tenace, a fost pretuit in Miscare, in a carei ierarhie a urcat treptat pana la gradul de comandant, astfel incat in scurta guvernare legionara (6 septembrie 1940 – 21 ianuarie 1941) a fost numit prefect chiar in orasul sau natal. Ca ofiter de rezerva, a fost concentrat pe zona, iar apoi, in vara fierbinte a anului 1941, trimis pe front cu Regimentul 8 Artilerie.

In batalia Stalingrad-Cotul Donului, la 25 noiembrie 1942, cade prizonier la rusi. Cu aceasta data in viata lui Puiu Atanasiu se deschide un nou capitol. Va expermenta pe propria-i piele intreaga serie a urgiilor biblice (foamea, setea, gerul, molima, teroarea, muncile silnice, istovirea etc.) din care este urzita viata de zi de zi a prizonierului in URSS, culminand cu cea mai pervesra si mai periculoasa dintre ele: propaganda politica, sprijinita de toate mijloacele de constrangere. In fata acestor incalificabile incercari de anexare si a libertatii noastre interioare, ofiterimea romana, in mare majoritate, s-a situat pe pozitii de refuz categoric si de rezistenta. Aici Puiu Atanasiu a avut un rol considerabil. Astfel la Susdal, la sedinta de constituire a asa-zisei Divizii de voluntari „Tudor Vladimirescu” („T. V.” – adica „tradatori si vanduti”, cum le spuneam noi), a luat cuvantul, calificand aceasta actiune drept tradare si indicand din Codul Penal sanctiunea corespunzatoare: pedeapsa cu moartea. Interventia lui a dat peste cap sedinta. Toti cei solicitati s-au imprastiat si nimeni de acolo n-a mai semnat „cererea de inscriere”.  Trecut pe lista proscrisilor, avea sa fie angajat intr-un periplu prin Siberia, pe la diferite lagare de pedeapsa (strafnoi laghera), oprindu-se in final la Karaganda, unde avea sa-l intalneasca pe cpt. Nicolae Popescu-Tudor, cel care la Oranki, la o sedinta asemanatoare, daduse peste cap proiectele Anei Pauker.

            In ce ma priveste l-am cunoscut pe Puiu in lagarul de la Mihailovo (situat in regiunea de nord a Volgai). Dupa ce am colindat impreuna cateva lagare, printre care si Odessa (unde am stat aproape 2 ani), tot impreuna ne-am si repatriat (pe la Sighet, in decembrie 1950), dupa o ratacire de aproape 9 ani. De acolo, impreuna cu alti numerosi prizonieri romani si cu deportati sasi, sositi inaintea noastra, am fost transportati la Bragadiru, langa Bucuresti, de unde, pret de o jumatate de an, s-au repatriat cu taraita majoritatea celor inchisi. La 17 iulie 1951 am iesit si eu pe poarta lagarului, lasand in spatele ei, spre marea mea durere, inca 22 de fosti prizonieri, intre care si Puiu Atanasiu. In seara aceleiasi zile au fost transportati la Canalul Dunare-Marea Neagra, unde, fara nici o sentinta judecatoreasca, dezbracati de haina militara si imbracati in zeghea vargata de detinuti, au fost pusi la munca silnica, fiind eliberati abia in 1954.

La iesirea din lagar, Puiu Atanasiu o cunoaste pe Dr. Voichita Morosanu, cu care se casatoreste. Marginalizat si multa vreme fara lucru, este pana la urma repartizat de Oficiul Bratelor de Munca pe post de vanzator intr-o tutungerie din plin centrul Capitalei, aflata sub supravegherea Securitatii. Intr-o noapte din februarie 1958, toti fostii prizonieri care intrasera intamplator in tutungerie ca sa-si cumpere un pachet de tigari au fost arestati, in frunte cu Atanasiu si familia lui, sub invinuirea de „complot impotriva statului social-democrat”, ceea ce insemna pedeapsa cu moartea. Ancheta a fost de o salbaticie fara precedent.  Sentinta a fost „condamnarea la moarte”, schimbata ulterior in „munca silnica pe viata”, detentia durand pana la decretul de gratiere din 1964 (la iesirea din puscarie, cumula 18 ani si 3 luni de privare de libertate, inclusiv prizonieratul). Si-a castigat apoi painea ca economist la diferite intreprinderi, pana in 1975, cand s-a pensionat.

Evenimentele din 1989 l-au facut sa explodeze. Ia parte la toate miscarile si manifestarile de protest. Impreuna cu alti camarazi, infiinteaza Asociatia Fostilor Detinuti Politici si Uniunea Veteranilor de Razboi, punand ceva mai tarziu si bazele unui partid intitulat „Pentru Patrie”, de care se ocupa intens.

In 2005 tovarasa lui de viata, de lupta si de suferinta, Voichita, avea sa inchida ochii. Puiu Atanasiu se izoleaza in locuinta sa si rupe complet legatura cu lumea exterioara, ca anul acesta sa inchida si el ochii, la 2 mai, fiind inmormantat la Cimitirul „Tudor Vladimirescu” din Capitala. Odihneasca-te Cel de Sus in Imparatia Sa, pe tine, alergator de cursa lunga si campion al suferintei!

Radu MARCULESCU