CELE DOUA ROMANII (XIII)
Cine vrea cu adevarat sa dobandeasca o temeinica intelegere a dramaticelor framantari prin care trece Romania zilelor noastre – dezbinarea ireconciliabila a natiunii in cele doua Romanii: Romania adevarata si Romania comunista – trebuie sa-si indrepte privirile spre radacina raului. Mai exact, spre fatidica data de 23 august 1944, cand oamenii politici ai timpului, cu o criminala inconstienta, au deschis larg zavoarele care pana atunci protejasera tara de invazia bolsevica si neamul de cea mai cumplita primejdie care i-a amenintat vreodata fiinta: comunismul.
Participarea Romaniei alaturi de Germania national-socialista la razboiul impotriva Uniunii Sovietice a fost o necesitate istorica, dictata de interesele vitale ale natiunii. Urmatoarele repere indreptatesc aceasta afirmatie.
Pe 23 august 1939 e semnat la Moscova tratatul de neagresiune sovieto-german (Pactul Molotov-Ribbentrop), insotit de un protocol aditional secret privind zonele de interese ale celor doi semnatari, de la Marea Baltica la Marea Neagra. La art. 3 protocolul stipula: “In privinta sud-estului Europei, din partea sovietica e mentionat interesul pentru Basarabia. Partea germana declara totalul dezinteres politic pentru aceste regiuni”.
Pe 1 septembrie 1939, Germania invadeaza Polonia. “Cand a izbucnit razboiul – scrie Florin Constantiniu in capitolul «Romania si cel de-al doilea razboi mondial» din lucrarea sa O istorie sincera a poporului roman –, Romania nu putea fi decat neutra. Alianta sa cu Polonia nu era erga omnes (fata de toti), ea functiona numai in cazul unui atac sovietic. La 4 septembrie, a doua zi dupa ce, prin declaratia de razboi a Marii Britanii si Frantei adresata Germaniei, conflictul se generalizase, un comunicat al guvernului roman reafirma dorinta Romaniei de «a pastra mai departe atitudinea pasnica de pana acum, urmarind buna intelegere cu toti vecinii»”.
“Se cunostea la Bucuresti continutul acordului Ribbentrop-Molotov? – se intreaba retoric Pamfil Seicaru in eseul sau Politica aistorica publicat in 1972 la Madrid – Inclinam sa credem ca nu, altfel nu ne putem explica anumite manifestari spectaculoase ale regelui Carol al II-lea, care conform Constitutiei din Februarie 1938, conducea politica externa si interna. In Decembrie 1939, regele s-a dus la Chisinau. Nu a fost o primire oficiala cu tot ce se poate regisa antr-un regim de dictatura. A fost literalmente o explozie de devotament a maselor taranesti, care vebisera din toate colturile Basarabiei, la locul unde regele urma sa-si sina discursul. Poate acel entuziasm spontan, acel atasament popular, care lua in manifestari forme aproape mistice, au contribuit sa dea discursului regelui un accent de hotarare care a culminat in lozinca, avertisment dat Rusiei sovietice «nici o brazda de pamant romanesc nu vom ceda»”.
Si tot in decembrie 1939, probabil cunoscand prevederile secrete ale Pactului Molotov-Ribbentrop, Marea Britanie facea cunoscut Romaniei ca garantiile ei nu pot fi extinse si pentru frontiera cu Uniunea Sovietica!
In aprilie 1940, evenimentele de pe teatrul de operatii din Vest au pus capat “razboiului ciudat”, transformandu-l intr-un razboi fierbinte. Pe 9 aprilie are loc ocuparea Danemarcei, urmata imediat de atacarea si cucerirea Norvegiei intr-un blitzkrieg.
La 10 mai 1940, nesocotind atatutul de neutralitate al acestor tari, trupele germane invadeaza si cuceresc Olanda, Belgia si Luxemburgul, dupa care se napustesc asupra armatelor franceze si engleze. Ofensiva impotriva aliatilor s-a desfasurat tot in stil de razboi-fulger si la 22 iunie Franta se recunostea invinsa si cerea Germaniei incheierea unui armistitiu. Cat priveste ramasitele fortelor armate engleze, acestea se vor salva cu greu, traversand Canalul Manecii.
In iunie 1940, inevitabilul se produce: Veaceslav Molotov, comisarul poporului pentru Afaceri Externe, il convoaca pe ministrul plenipotentiar al Romaniei la Moscova si ii prezinta “nota ultimativa” prin care Uniunea Sovietica cerea Romaniei cedarea Basarabiei si nordului Bucovinei (ulterior cerand si cedarea Tinutului Hertei), sub amenintarea ca, in caz de refuz, va recurge la forta. In aceasta situatie, Carol ia hotararea sa convoace un Consiliu de Coroana. O concesie facuta spiritului democratiei, in flagranta contradictie cu postura sa de rege autocrat, care pana la aceasta situatie de criza nu impartasea dreptul de a lua decizii decit cu tiitoarea sa Elena Lupescu. Comentand acest gest, bibliograful sau, Paul D. Quinlan, scrie in Regele playboy. Carol al II-lea de Romania: “Carol a incercat cu lasitate sa se ascunda in spatele deciziei Consiliului de Coroana, pretinzand ca el ar fi dorit sa lupte, dar ca majoritatea membrilor au votat impotriva unei hotarari eroice”.
“La acest Consiliu de Coroana – relateaza Pamfil Seicaru in Istoria Partidelor National, Taranesc si National-Taranesc – Constantin Argetoianu a pus intrebarea: «Care este situatia armatei?». Generalul Tenescu, seful Statului Major, ofiter de o ireprosabila corectitudine si inalta valoare profesionala, a raspuns: «Avem munitie numai pentru 15 zile si aviatie mai mult decat insuficienta». La care N. Iorga a izbucnit: «Unde-s banii de pe timbrul de aviatie, Sire?». A urmat o adevarata catilinara, iar regele nu a articulat un singur cuvant. Pentru a se intelege intrebarea lui N. Iorga este bine sa amintesc ca, spre a se evita sa se dea alta destinatie veniturilor provenite din timbrele aviatiei, s-a prevazut in lege ca administrarea acestui fond sa fie incredintata regelui, cel mai indicat sa aiba grija de dotarea armatei cu o aviatie puternica. Dictatura regala isi primea condamnarea prin rezultate: cedarea Basarabiei din iunie 1940”.
Regele Carol al Ii-lea a supravietuit politic cutremurului provocat de cedarile teritoriale de la mijlocul anului 1940, cu toate ca responsabilitatea pierderii Basarabiei, nordului Bucovinei si Tinutului Herta ii revenea lui si numai lui. Acest dezastru national era rezultatul celor 10 ani de domnie, de-a lungul carora intreaga guvernare, atat in politica interna, cat si in politica externa, a fost total subordonata intereselor sale si ale camarilei din jurul tronului. Dar ceasul judecatii depline nu sosise inca.
Pe 28 august 1940, guvernul Romaniei era incunostiintat de la Berlin ca ministrul de Externe roman era asteptat la Viena pentru a doua zi, 29 august, in vederea reglementarii diferendului ungaro-roman. Un comunicat laconic, fara nici o alta precizare. Intrucat comunicatul german avea un voalat caracter imperativ, regele convoaca la Palat pe prim-ministrul I. Gigurtu, pe ministrul de Externe M. Manoilescu si pe expertul in relatiile romano- maghiare Valer Pop, ultimii doi urmand sa plece la Viena chiar in seara aceea. A doua zi, 29 august, lucrurile s-au lamurit. Dupa masa, la ora 17, s-a produs drama care incheia bilantil celor 10 ani de minciuna, imoralitate, jefuirea avutiei nationale si crime odioase, pe care si-a cladit Carol “sangeroasa domnie”. La Viena, s-a pus in vedere lui Manoilescu ca pana la miezul noptii Romania trebuia sa raspunda daca accepta “Arbitrajul” ministrilor de Externe ai Germaniei si Italiei. In fapt, Romania fusese supusa unui Dictat! Ministrul de Externe roman nu fusese invitat la Viena pentru tratative, ci doar ca sa i se aduca la cunostinta cum hotarase Hitler sa imparta Transilvania intre Romania si Ungaria.
Ca si in cazul Basarabiei, Carol a incercat sa se ascunda in spatele Consiliului de Coroana. De data aceasta a fost insa un Consiliu sui generis. Au fost convocati numai oamenii de incredere ai regelui. Au lipsit numele grele de pe scena politica a momentului, ca de pilda Iuliu Maniu, Nicolae Iorga sau Gh. I. Bratianu. Dupa discutii infierbantate – Constantin I. C. Bratianu s-a opus cu vehementa acceptarii ultimatului –, in zorii zilei de 30 august s-a redactat Comunicatul prin care guvernul Romaniei declara ca accepta “Arbitrajul” puterilor Axei. Documentul a fost transmis telefonic delegatiei romane la Viena.
De data aceasta, indignarea natiunii a luat forme violente. Multimi de oameni, Romania adevarata, manifestau fara retineri impotriva regelui tradator de tara si impotriva camarilei din jurul sau, incat a fost nevoie de interventia garzii Palatului pentru a-l proteza de furia populara. Urmand sfatul consilierilor sai, dar mai ales presat de amploarea manifestatiilor organizate de Miscarea Legionara in toate orasele tarii, Carol se hotaraste la solutia cu generalul Ion Antonescu (aflat pana atunci cu domiciliu fortat la Manastirea Bistrita), in speranta ca isi va pastra astfel Tronul. O solutie agreata din toate partile. Desi nu fusese niciodata filogerman, Berlinul il considera omul providential, capabil sa aduca pacea in Romania. In plus, colabora indeaproape cu Iuliu Maniu si Constantin Bratianu si era simpatizat de legionari. Dar tara dorea mai mult decat un nou prim-ministru: dorea abdicarea regelui tradator!
Fermitatea oamenilor politici, in frunte cu Iuliu Maniu si Constantin Bratianu, in cererea lor ca regele sa abdice, precum si manifestatiile conduse de legionari, care cereau capul regelui si al amantei sale, considerati principalii vinovati pentru dezastrul tarii, l-au obligat pe Ion Antonescu sa actioneze in spiritul vointei exprimate unanim de natiune. “In seara zilei de 5 septembrie, la numai 18 ore dupa ce Carol semnase decretul prin care-i atribuia lui Antonescu depline puteri – relateaza Paul D. Quinlan in lucrarea citata mai sus –, aghiotantul sau de incredere, colonelul Elefterescu, a sosit la Palat cu un mesaj prin care i se cerea sa abdice pentru binele tarii. Daca regele ar fi refuzat, avertiza Antonescu, n-ar fi putut sa-i asigure securitatea personala”. Avertismentul si-a atins scopul. In dimineata de 6 septembrie 1940, Carol semna actul de abdicare in favoarea fiului sau, Mihai. Urmariti de oprobriul intregii natiuni, a doua zi, Carol si Elena Lupescu, insotiti de o mica suita, paraseau Romania. Se incheia astfel cel mai urat si trist capitol din istoria noastra recenta.
“De aici inainte – scrie Generalul Platon Chirnoaga in Istoria politica si militara a razboiului Romaniei contra Rusiei sovietice – Romania a mers alaturi de Germania. Sub permanenta presiune a poftelor rusesti, complet rupta de aliatii ei din Occident – care, la randul lor, nici ei nu aveau nici o posibilitate de interventie – si situata intre cele doua mari puteri, care in curand aveau sa se infrunte pe campul de batalie, nu ne-a ramas alta solutie decat sa urmam politica germana fata de Rusia”. In acest context politic european, dupa jefuirea teritoriului ei, in vara anului 1940, “Romania – precizeaza autorul citat mai sus – a mers dupa singura solutie care era posibila pentru dansa, adica alaturi de Germania contra Rusiei sovietice”. Telurile urmarite de cei doi aliati – Germania si Romania – in campania antisovietica nu au fost insa identice. „A existat o deosebire fundamentala – afirma in continuare generalul Chirnoaga – intre scopurile de razboi urmarite de Germania si cele urmarite de Romania. Germania a cautat o extindere teritoriala in dauna altor popoare, in timp ce Romania voia sa reintre in drepturile ei suverane asupra teritoriilor rapite de Rusia sovietica cu un an mai inainte. Germania a facut un razboi de cucerire, iar Romania un razboi de aparare”.
In zorii zilei de 22 iunie 1941, romanii luau cunostiinta de “Ordinul catre Armata” al Generalului I. Antonescu: “Ostasi, va ordon: Treceti Prutul! Zdrobiti vrajmasul din Rasasrit si Miaza-Noapte. Dezrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii vostri cotropiti. Reimpliniti in trupul tarii glia strabuna a Basarabilor si codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile voastre…”
Multora din concetatenii nostri, nascuti si crescuti in Romania comunista, cu sufletele schilodite de un regim ateu, care a urmarit cu perseverenta diabolica pierderea identitatii noastre nationale, s-ar putea ca “Ordinul” generalului Ion Antonescu sa para patetic si teatral. Iar daca tinem seama de faptul ca in cei 18 ani de “tranzitie spre democratie” la golul lasat in sufletele romanilor prin pierderea memoriei trecutului s-a adaugat infestarea cu noxele morale care bantuie Occidentul, intelegem dezabuzarea, blazarea si chiar dezinteresul total fata de valorile nationale. Pentru cei care insa au trait acele momente inaltatoare, cuvintele “Va ordon: Treceti Prutul!” au insemnat o descatusare, o purificare de murdaria umilintelor si injosirilor pe care le traisera in urma sfartecarii trupului tarii. In dangatul clopotelor bisericilor, romanii – Romania adevarata – au ingenuncheat si s-au rugat fierbinte pentru izbanda si pentru cei care infruntau hoardele bolsevice, pentru reintregirea tarii.
Dar au existat si voci critice la adresa angajarii Romaniei in razboiul impotriva Uniunii Sovietice. Pe de o parte, cele care au condamnat categoric participarea la acest razboi: “Nu este razboiul nostru!”. Pe de alta parte, cele care au acceptat doar o participare limitata: “Numai pana la Nistru. Dincolo de Nistru, nu!”. Disputele pe aceasta tema, incepute atunci, continua pana in zilele noastre. Aflati in mijlocul lor, am ales sa-i dam dreptate lui Pamfil Seicaru, unul dintre putinele spirite lucide, care a avut taria sa priveasca adevarul in fata si sa-l rosteasca fara retineri:
“Razboiul Romaniei contra Rusiei sovietice (ca sa razboiul Finlandei) a fost dictat de vointa noastra de existenta. Am fost norocosi. Hitler si toata politica provocatoare a Germaniei national-socialiste au impiedicat Occidentul sa vada Rusia sovietica si garnizoanele ei ideologice instalate in toate tarile, pregatindu-se metodic pentru lupta finala. Astazi razboiul dus de Romania contra capcaunului din nesfarsitele stepe isi afla o totala ratificare. Fiecare mormant romanesc care jaloneaza drumul trupelor noastre de la Prut pana la Caucaz si Volga marturiseste dreptatea cauzei noastre. Acei care in octombrie 1946 [referire la Conferinta de Pace de la Paris, la care Romania era declarata stat agresor – n. n,] pledau culpabilitatea Romaniei, abia in 1951 [inceputul razboiului rece – n. n.] au descoperit pericolul rusesc. Era si timpul sa se ajusteze cand democratiile Occidentului, temandu-si propria lor existenta, au dat noul cuvant de ordine.
Daca razboiul a fost o patetica verificare a potentialului moral si material al natiunii, in acelasi timp a fost si o penibila verificare a incapacitatii democratiei romane, care a angajat destinul poporului roman in graba cu care s-a precipitat sa impuna tarii, printr-o indrazneata mistificare, capitularea.
Democratia finlandeza a stiut sa termine un razboi nenorocos, limitand dezastrele unei infrangeri.
Ce s-a salvat prin lovitura de Stat de la 23 august? Vieti omenesti? Cine are curajul sa faca inventarul vietilor omenesti suprimate de trupele rusesti numai in primele doua luni dupa capitulare? Bunuri materiale? Bunuri spirituale? Ce s-a salvat prin «gloriosul act de eliberare?».
Generalul Weygand a rostit un cuvant teribil pentru a caracteriza exuberanta cu care Laval se bucura de armistitiu: «se tavaleste ca un caine in propria murdarie». Cum ar trebui sa fie calificat nestapanitul entuziasm al oamenilor politici, exponenti ai democratiei romane, manifestata dupa izbucnirea loviturii de Stat din 23 august 1944?
Si dupa?… Cu ce frenezie au fost batjocorite sacrificiile unei armate eroice! Cu ce indrazneala unica s-a rasturnat tabla de valori epice, preamarindu-se actele de spionaj in favoarea unor puteri straine, dandu-se oricarei actiuni tradatoare un titlu de recunostiinta nationala si etichetand ca criminali de razboi pe cei care participasera la lupta impotriva Rusiei sovietice; iata ce defineste continutul ideologic al asa-zisei democratii romane. La nici un popor istoria nu a inregistrat un caz similar de orgie a renegarii nationale. Nu numai ca s-a predat armata Rusiei sovietice, 170000 de ostasi oteliti in trei ani si doua luni de razboi, dar s-au surpat rezistentele morale ale natiei prin violenta cu care partidele democrate au pledat culpabilitatea Romaniei, in speranta ca-si vor asigura titluri la recunostinta invingatorilor. Primele luni de colaborare cu ocupantul au fost decisive: Moscova verifica valoarea politica a clasei conducatoare”.
Pentru a nu se pierde in negura uitarii, sa reamintim faptele in temeiul carora, la 23 august 1944, s-a inceput cladirea edificiului Romaniei comuniste.
La mijlocul lui 1944, Armata tarii lupta eroic pe frontul Moldovei, straduindu-se din rasputeri sa stavileasca puhoiul bolsevic, oferind astfel guvernului legitim al Romaniei, cel condus de maresalul Antonescu, conditiile incheierii unui armistitiu onorabil, cu Ostirea intacta, cu ostasul roman cu arma in mana, nu o rusinoasa capitulare neconditionata. Dar nu tot la fel se gandea in clica din jurul Regelui Mihai si a Reginei-mama, Elena, care se simteau frustrati de faptul ca tara era guvernata conform principiului statuat de Conducatorul Statului la preluarea guvernarii, in septembrie 1940: “Regelui toate onorurile, mie insa toata puterea”. Stimulati de camarila, atat regele, cat mai ales regina-mama nu se mai multumeau doar cu “toate onorurile”. Doreau si “toata puterea”, chiar daca implinirea acestui deziderat – inlaturarea maresalului Ion Antonescu de la conducerea tarii – se facea sacrificand interesele natiunii. Si, din pacate, acestui complot urzit in tainitele Palatului Regal li s-a alaturat un numar dureros de mare de generali si ofiteri superiori din tara si de pe front, care – sa nu uitam – in septembrie 1940 depusesera juramant de credinta Conducatorului Statului!
Concomitent cu complotul organizat de Palat, are loc si o actiune politica patronata de Iuliu Maniu si tolerata de organele de Siguranta ale Statului, in urma unei dispozitii a Maresalului. “La 20 iunie – scrie Florin Constantiniu in lucrarea citata – s-a constituit Blocul National-Democratic, expresie a conlucrarii PNT, PNL, PSD si PCR in vederea inlaturarii regimului antonescian si a desprinderii Romaniei de Germania. Maniu considera ca acordul sau cu Bratianu reprezinta «principala forta politica, iar celelalte forte democratice de stanga trebuie sa se alature acestei forte». Pentru liderul national-taranesc, intelegerea cu PCR era un fel de tratament homeopatic destinat sa fereasca societatea romaneasca de comunizare”.
Cum insa nici convorbirile pentru iesirea din razboi purtate direct de Fred Nanu, ministrul Romaniei la Stokholm, cu Alexandra Kolontai, reprezentanta Uniunii Sovietice in capitala Suediei, nu s-au dovedit mai productive decat negocierile de la Ankara si Cairo; conspiratorii de la Palat, in stransa legatura cu agentii sovietici aflati in tara, au trecut de la faza intentiilor la faza actiunii. “In timp ce E. Bodnaras, fost ofiter roman, dezertor in URSS si revenit in tara ca principal agent sovietic in Romania – scrie acelasi Fl. Constantiniu – dirija din umbra, potrivit directivelor sovietice, activitatea PCR, L. Patrascanu – fata umana a comunismului in Romania – purta negocieri cu reprezentantii Regelui si cu liderii partidelor politice. Graba lor de a actiona pentru rasturnarea regimului, dar mai ales a fortei aflate in spatele lor – URSS – au facut ca in unele imprejurari cei doi reprezentanti ai PCR sa se bucure de intaietate, in totala opozitie cu insemnatatea partidului lor pe esicherul politic romanesc. Astfel, la prima consfatuire privind pregatirea loviturii de stat, desfasurata in prezenta regelui si cu participarea generalilor C. Sanatescu, Gh. Mihail, C. Vasiliu-Rascanu si A. Aldea, precum si cei doi apropiati sfatuitori ai suveranului, I. Mocsony-Starcea si Gr. Niculescu-Buzesti, singurii reprezentanti ai unui partid politic au fost Patrascanu si Bodnaras”.
In dimineata zilei de 20 august, dupa o puternica pregatire de artilerie, fortele armate sovietice dezlantuie o masiva ofensiva pe frontul Moldovei. Confruntati cu aceasta situatie, conducatorii complotului impotriva maresalului Antonescu, regele, Maniu si ceilalti conducatori de partide politice, precum si generalii participanti la aceasta actiune, hotarasc anuntarea iesirii Romaniei din alianta cu Germania pentru 26 august. “Dar pe 23 august – relateaza istoricii Gh. Buzatu si Stela Cheotea in documentatul studiu Si a fost 23 august – complotistii au luat cunostiinta de hotararea lui Antonescu, ca dupa terminarea Consiliului de Ministri de la Snagov, ori a doua zi, sa se deplaseze pe front. Plecarea maresalului din Capitala facea inoperanta aplicarea variantei optime a planului de actiune stabilit deja – chemarea si arestarea lui Ion Antonescu la Palatul Regal din Bucuresti. Tot in prima parte a zilei de 23 august, istoricul Gh. Bratianu, mandatar al opozitiei, s-a prezentat la Snagov si, intr-o scurta pauza a sedintei guvernului, s-a inteles cu cei doi Antonesti [Maresalul si Mihai Antonescu, ministrul de Externe – n. n.] in privinta conducerii tratativelor pentru semnarea armistitiului cu Natiunile Unite. Mai mult decat atat, cei doi Antonetti avura initiativa sa solicite regelui Mihai audiente separate la Palat pentru dupa-amiaza respectiva. Prilejul ce s-a ivit, combinat cu temerea ca, plecand pe front, maresalul se sustragea arestarii in incinta Palatului Regal, i-a determinat pe complotisti sa decida pe data trecerea neintarziata la actiune”.
“In aceasta zi – relateaza generalul Chirnoaga evenimentele care au avut loc in tragica zi de 23 august 1944, ziua in care Romania si-a pierdut independenta si poporul roman libertatile fundamentale – Maresalul a cerut audienta Regelui pentru orele 26, iar Mihai Antonescu pentru orele 15.30. Regele i-a primit pe amandoi dupa ora 16, fiind asistat de generalul C. Sanatescu, seful casei militare si loctiitor in functia de maresal al Palatului. Maresalul Antonescu a expus situatia grava de pe front si masurile luate in acord cu generalul Friesner, comandantul grupului de armate romano-german din Moldova si Basarabia, pentru ca sa opreasca inaintarea rusa pe linia Carpati, pozitia fortificata Focsani-Galati si Dunarea de Jos. Era de parere ca un armistitiu va trebui sa fie incheiat pe baza conditiilor deja acceptate de guvernul rus, insa numai de pe pozitia pe care rusii vor fi opriti si cu incunostiintarea lui Hitler. L-a informat pe Rege despre dispozitiile luate pentru continuarea discutiilor de la Stockholm si despre comunicarea facuta guvernului german prin ministrul Clodius. El considera ca daca se va da trupelor germane libertatea sa se retraga in ordine in timp de doua saptamani, guvernul german trebuia sa fie instiintat ca sa-si ia masurile pentru executarea acestei conditii; bineinteles cunoscand si partea cealalta, dupa care Romania era datoare sa intervina cu armele in cazul ca Germania ar fi refuzat sa-si retraga trupele. Discutia s-a terminat dupa ora 17, cand Regele a trecut in biroul alaturat, unde se aflau generalul Aldea, I. Mocsony-Starcea, Niculescu-Buzesti si Mircea Ioanitiu. Dupa o scurta convorbire cu acestia, Regele a revenit si a comunicat Maresalului Antonescu ca guvernul lui a fost concediat, apoi, dand ordin sa fie arestat, a parasit biroul. Arestarea a fost executata la un semn al colonelului Emilian Ionescu, adjutant regal, de catre maiorul Dumitrescu Anton, ajutorul de comandant al batalionului de garda.
Aceasta audienta reprezinta momentul crucial al istoriei razboiului nostru cu Rusia. Aici s-a frant incordarea de mai bine de trei ani, prin care poporul roman a cautat sa-si salveze independenta luptand in contra Rusiei si a trecut total de cealalta parte alaturi de rusi, fara nici un fel de garantie scrisa – nici din partea acestora, nici din partea aliatilor lor occidentali.
Si, ca infernalul act de tradare nationala sa fie total, “in noaptea de 23/24 august, maresalul Antonescu a fost predat fostului locotenent roman Bodnaras, dezertor din armata romana la rusi. Acesta venise de cateva luni pe sub ascuns in tara si traia sub nume fals in apropiere de Bucuresti. Era agent rus si se gasea in legatura cu Palatul Regal”.
Gabriel CONSTANTINESCU