VATICANUL INTRE TEOLOGIE SI S. F.

Sub ultimii doi papi, Vaticanul pare sa aiba o adevarata obsesie „fraternala”: daca pentru raposatul Ioan Paul II evreii erau „fratii nostri mai mari” (i nostri fratelli maggiori), pentru iezuitul argentinian José Gabriel Funes, astronomul si consilierul lui Benedict XVI, se poate vorbi despre... „fratele nostru extraterestru”: Per dirla con san Francesco, se consideriamo le creature terrene come “fratello” e “sorella”, perché non potremmo parlare anche di un “fratello extraterrestre”? Farebbe parte comunque della creazione... (in L’Osservatore Romano, 13 mai 2008; in traducere: “Parafrazindu-l pe Sf. Francisc, daca socotim fapturile terestre ca «frate» sau «sora», de ce n-am putea vorbi si de un «frate extraterestru»? Ar face si el parte din creatie...”)!

Ceea ce uimeste la iezuitul din tara tango-ului este nesimtirea teologica (pentru ca n-o pot numi altfel) a intregului discurs. Caci “extraterestrul” este produsul imaginativ al unei pseudo-mitologii laicizate, altoite pe paradigma scientismului evolutionist, pluralist si relativist al modernitatii. Chiar daca pozitivismul radical al inceputurilor s-a mai imblinzit treptat, lasind loc si unor chinuite dezvoltari metafizice (gen Teilhard de Chardin), acest gen de “stiinta” nu e mai putin rezultatul unei gindiri anti-traditionaliste si anti-teologice, in care rationalismul si empirismul se intilnesc de regula sub palaria mai larga a materialismului ateu. Or, nu poti, ca om al credintei, sa invoci senin reperele si conceptele acestui alt fel de gindire, in virtutea nici unei forme de aggiornamento, si cu atit mai putin sa tirasti in asemenea elucubratii numele unui sfint al Bisericii tale (in cazul de fata Francisc din Assisi).

A accepta fie si numai simpla supozitie a existentei unor “civilizatii extraterestre”, a ideii ca “nu sintem singuri in Univers”, inseamna implicit sa contesti intreaga Revelatie divina, unicitatea Creatiei si centralitatea omului in sinul ei, iconomia mintuirii prin Iisus Hristos si perspectiva eshatologica a crestinismului, negindu-L pe Dumnezeu sau prefacindu-L intr-un “Mare Anonim” fanfaron, care se joaca de-a creatia si de-a intruparea, mintindu-ne fatis sau doar prin omisiune, cu fapta si cu cuvintul. Hotarit lucru, daca Dumnezeu ne-ar fi ascuns cu atita grija ca ar mai fi creat si alte lumi materiale, mai mult sau mai putin paralele cu a noastra, n-ar mai fi Dumnezeul in Care credem si pe Care-L marturisim, ci doar un Demiurg viclean si oscilant, care s-ar si amuza sa (mai) fie crezut pe Cuvint...

Crestineste vorbind, singurele “extraterestritati” experiate mistic si documentate revelational sint Dumnezeu/Sfinta Treime, creatia nevazuta (regnul ingerilor, incluzindu-i si pe cei cazuti) si sufletele mortilor. In reprezentarea crestina a lumii, extraterestrii fanteziei moderne nu-si afla nici locul, nici ratiunea de a fi.

Deunazi, cineva imi semnala ca unul dintre putinii sfinti ai Ortodoxiei care au atins acest subiect, marele invatat si induhovnicit rus Teofan Zavoritul (sec. 19), intr-o scrisoare nepublicata la vremea ei, nu excludea posibilitatea sa mai existe si alte fiinte in univers. „Cu uimire – raspundea sfintul intrebarilor proaste ale unor intelectuali ai vremii lui – sint gata sa va spun un cuvint-doua pentru a va inlatura nedumeririle. Sinteti convinsi ca toate corpurile ceresti sint locuite de fiinte rationale si ca aceste fiinte rationale sint ca si noi, in ce priveste inclinarea spre rau (de ce sa nu spunem: cazuti), ca au nevoie de solutii pentru mintuire si ca solutia si pentru ei este una: impresionanta realizare a mortii si a Invierii Domnului Hristos. Din aceste ginduri rezulta urmatoarea nedumerire: cum a putut Domnul Iisus Hristos sa fie pentru ei Mintuitor? Chiar a putut El sa Se intrupeze in fiecare din aceste lumi, sa patimeasca si sa moara? Incapacitatea de a clarifica aceasta intrebare ingrijoreaza si face sa sovaie credinta voastra in iconomia mintuirii noastre. Faptul ca aceste ginduri va fac sa sovaiti este numai din vina voastra si nu din insusirea gindurilor. Aceste ginduri – lant de fantezii – nu prezinta nimic din ce e absolut sigur, pe cind iconomia mintuirii este un lucru pe deplin sigur. Se poate oare ingadui ca de acest adevar sa ne indoim prin niste pareri iluzorii?!”. Dupa ce fixeaza astfel cadrul problemei, sfintul isi ingaduie „sa se joace” inauntrul supozitiei lor (vechi procedeu retoric), simulind acordul („Sa admitem ca exista locuitori rationali pe alte lumi...”) numai pentru a arata ca, chiar si de ar fi asa, tot nu ne-ar fi de nici un folos. Concluzia (singura care conteaza) este insa mai mult decit clara: „Si nu uitati ca toate acestea sint doar prezumtii, de care nu numai ca s-ar putea, ci chiar trebuie sa ne lipsim” (sublinierile imi apartin). In loc sa refuze discutia, sau sa caute argumente teologice subtile (nepotrivite unui auditoriu nededat cu teologia), el reduce problema la derizoriul ei ipotetic, inducind cu blindete ideea ca e absurd sa-ti pierzi vremea cu astfel de „dari cu presupusul” (viciu predilect al modernitatii).

Pana a concluziona radical – cu un Seraphim Rose, de pilda – ca “extraterestrii” nu pot fi decit intruchipari demoniace, menite sa-l sminteasca pe omul dezdumnezeit, e de ajuns sa-i identificam ca fabulatii puerile ale imaginarului laic, simptomatic mai apropiate de demonic decit de angelic, ireductibile la vreun element concret al realitatii sau macar la vreo sugestie cit de vaga a descoperirii (apokalypsis, revelatio) dumnezeiesti. A incerca sa le faci loc in discursul religios, chiar si numai tangential, este cel putin o forma de iresponsabilitate, incompatibila cu atributiile si cu pretentiile spirituale si intelectuale ale Vaticanului.

Daca un papa de altitudinea teologica a neamtului Ratzinger tolereaza fara nici o reactie asemenea enormitati colportate chiar in anturajul sau, atunci orice suspiciuni sau idiosincrazii fata de romano-catolicismul actual devin de inteles si chiar de dorit.

Razvan CODRESCU