EMINESCU N-A MURIT

Prostul crede ca Eminescu a murit, ca mama-sa si ca tata-sau*.

La un om viu esti curios sa stii mai ales cum traieste. La un om mort esti curios sa stii mai ales cum a murit.

In cazul lui Eminescu: va fi murit el din cauze naturale sau va fi fost ucis? Daca va fi murit din cauze naturale, cum se crede indeobste, va fi fost inima sau „infectia luetica”? Iar daca va fi fost ucis, se va fi facut aceasta cu sau fara premeditare? Daca nu-l va fi ucis un nebun cu piatra, nu cumva il vor fi ucis doctorii printr-un tratament nepotrivit? Dar daca l-au ucis doctorii, ar fi prea banal s-o fi facut din indolenta sau nepricepere (mal praxis).

Prostul e inclinat aprioric spre ipoteza conspirationista, pe care-o preface repede in certitudine, cu o asumare aproape personala. Incomod ideologic si incoruptibil moral, Eminescu trebuia eliminat cu orice pret, mai ales pentru nationalismul sau epidemic. Folosindu-si complicii din spitale, l-or fi eliminat liberalii, masonii, ovreii, agentii imperiali (taristi sau papistasi, ca toti ar fi avut motive)? Prostul nu-ti ascunde ca prefera, de departe, ca pe o sinteza malefica universala, explicatia „razbunarii iudeo-masonice”, desigur cu bataie mai lunga: neamul romanesc. Cei care au umblat si umbla cu obstinatie sa ne scoata din istorie, aceia ni l-au matrasit si pe Eminescu (asa cum ne-au matrasit, se stie, toti cirmuitorii si luminatorii „vizionari”, de la Mihai Viteazul pina la... Nicolae Ceausescu).

Pentru prost, Eminescu nu e destul de mare ca sa nu fi murit, dar e destul de mare ca sa nu fi putut muri de o moarte obisnuita sau accidentala. Pentru el, cazul Eminescu se reduce pina la urma la aceasta dimensiune senzationalista a mortii. Doua lucruri i se par prostului esentiale: ca Eminescu e mort si ca n-a murit de moarte buna.

Ca Eminescu ar putea fi viu, prostului nici macar nu-i trece prin cap. Prostul nu poate intelege ca Eminescu – si oamenii de talia lui Eminescu, vrednici sa stea, zicea Noica, la cina cea de taina a culturii europene – se afla mai presus de moarte. Eminescu n-a murit, ci doar s-a retras in eternitate, cu viata pe moarte calcind, ca reper veghetor nu doar pina azi, ci pina la capatul vremurilor – perpetuu izvor spiritual de traire si constiinta romaneasca. Viata noastra fara de moarte si „constiinta noastra mai buna”.

Contrar parerii prostului, e inesential cind si cum s-a retras Eminescu in eternitatea lui (si a neamului). A-l trata ca pe un „mort” si a rima cu voluptate in circumstantele (reale sau inchipuite) ale „mortii” lui reprezinta simptomul supremei neintelegeri. Cecitatea mai ucigasa decit toate conspiratiile istoriei.

Ar fi mult mai interesant si mai profitabil sa li se puna in evidenta noilor generatii in ce fel si in ce masura este Eminescu viu. Sa ne adincim nu in anecdotica senzationalista a mortii lui in-esentiale, ci in miracolul inepuizabil al ne-mortii lui esentiale. Cum se face ca Eminescu ne e – sau macar ne poate fi – mereu prezent si mereu aproape, ca nu se lasa asasinat nici prin impietate si nici prin pietate, ca e in stare sa sfideze la fiecare pas, cu o sclipire de gind sau cu un zvon de vers, proverbiala „uitare romaneasca”?

Nu, in Eminescu nu avem de razbunat un mare mort, ci de asumat si de valorificat creator, prin buna cuminecare, un dainuitor harismatic, un principiu de nemurire. Nu recursul la moartea lui, ci aceasta eterna actualitate a sa, impletita firesc „in viul vietii”, constituie temeiul si indreptatirea eminescianitatii, eminescianismului, eminescologiei. Cultural vorbind, Eminescu e viata, iar viata lui e lumina noastra, pe care intunericul nu poate s-o inghita.

Fata de prostimea adulatoare si obsedata patetic de scenariul mortii lui, adversarii declarati si inversunati ai lui Eminescu, romani si neromani, se intimpla sa fie in felul lor mai lucizi si mai realisti: ei stiu bine ca Eminescu nu e mort, ca Eminescu traieste, ca Eminescu e chiar mai viu decit viata, si de aceea incearca disperat sa-l ucida macar in sufletele noastre, sa ne pustiasca de prezenta lui indaratnica. Nu impotriva unor presupusi ucigasi de odinioara s-ar cadea sa vitupereze cei ce se vor astazi „cruciati” ai romanismului si eminescianismului, ci mai abitir impotriva acestor ucigasi curenti, mult mai parsivi si mai primejdiosi „in durata lunga a istoriei”. Prostul percepe insa realitatea anapoda si-si consuma invariabil gloantele tragind acolo unde nu trebuie.

Pe adevaratul Eminescu nu ni l-a ucis nimeni, dar sint destui care se chinuiesc sa-l ucida pina azi si care-si freaca miinile de satisfactie sa ne vada tratindu-l de bunavoie ca pe un mort, sau luptindu-ne ipotetic cu nalucile trecutului si neglijind provocarile insidioase ale prezentului...

Dar pina la urma, crestineste, il intelegi si pe prost. Ce sa faca el cu un Eminescu viu, care obliga la efort intelectual si la asumare creatoare, la dezmarginirea nationalului in universal si intruchiparea universalului in national?! Pe prost nu-l tin bracinarii sa co-existe cu Eminescu, ci doar sa-i post-existe vindicativ, intr-o sterilitate oparita si agramat vociferanta, cu care atrage atentia altor prosti de teapa lui si induce iluzia unei implicari justitiare, ba chiar mai face si cite-un ban (caci senzationalismul ieftin se vinde bine in tara celor „prosti, dar multi”).

Asa cum un om destept n-are ce face cu un Eminescu mort, tot asa prostul n-are ce face cu un Eminescu viu. Dar Eminescu este cu atit mai mare si mai viu cu cit si-anticipat nu o data aceasta posteritate jenanta si reuseste sa dainuiasca in paralel cu ea, in asteptarea mesianica a unei romanesti „minti de pe urma” – care s-ar putea sa nu ne mai vina deloc, sau sa ne vina mult prea tirziu... Dar daca nimic altceva nu va mai ramine din noi, va ramine negresit Eminescu cel viu, marturisind de unul singur – la judecata din urma a neamurilor, cum ii placea lui Noica sa spuna – ca Dumnezeu a pus saminta buna atunci cind ne-a menit sa fim „un strat de cultura la gurile Dunarii”.

Nu, Eminescu n-a murit si nu va muri niciodata. Dar noi ne dovedim tot mai incapabili sa-i onoram nemurirea. Si neputind trai „pe limba lui”**, preferam sa-l decretam mort „pe limba noastra”*** si sa facem din el adevaratul „cadavru din debara” al intempestivei prostii epigonice. Al prostiei care nici macar nu doare. Si despre care ajungi sa nu mai stii daca este cauza, efect sau doar conditie favorizanta a ticalosiei voioase in care ne traim traiul si ne mincam malaiul, la portile manelizate ale Orientului.

Razvan CODRESCU   

Note:

* Ce-i drept, a existat maiveac si un neam(t) prost care credea ca Insusi Dumnezeu a murit, iar aceasta prostie dolofana i s-a socotit lui ca... desteptaciune!

** Sa citesti, sa meditezi, sa visezi, sa creezi, sa jertfesti, sa respiri cultura prin toti porii tai, dar sa nu pierzi sensul genuin al vietii, sa ai fascinatia perfectiunii si a universalului, sa obtii „sunetul secund” al limbii tale si sa ridici cuvintele pina la Cuvint.

*** Sa parazitezi pe spinari ilustre, sa pacalesti contextul, sa-ti drapezi putinatatea, sa obtii efecte ieftine, sa cuceresti vulgul si sa-i impartasesti deliciile grobiene, sa cobori Logosul la logoree si chipul divin la mastile Bestiariului.