GABRIEL CONSTANTINESCU:
3 RASPUNSURI PE LUNA
Incepand din numarul
trecut, d-l Gabriel Constantinescu, directorul Punctelor cardinale,
raspunde lunar la trei intrebari adresate de colaboratorii sau cititorii
revistei, pe teme politice si sociale de actualitate. Cei dornici sa formuleze intrebari
sunt invitati sa le trimita la Redactie, prin posta sau e-mail, pana la jumatatea
fiecarei luni. Intrebarile (anonime sau semnate, conform dorintei celor care le
formuleaza) trebuie sa fie clare, concise si de interes cat mai general. Din
fiecare lot lunar de intrebari, vor fi alese trei, primind raspuns in numarul
din luna imediat urmatoare. (Redactia)
1. Iese la rampa, cu tot mai mult tupeu, tandemul Vadim-Becali (“Doi crestini si patrioti/ vor scapa tara de hoti!”). Va amuza sau va intristeaza?
Lozinca tandemului C.V. Tudor si Gigi Becali, „Doi crestini si patrioti vor scapa tara de hoti!”, scoasa din contextul actualei scene politice romanesti, ar putea fi privita cu amuzament. Cum insa este utilizata in campania electorala purtata pentru obtinerea unor fotolii de europarlamentari, ea trebuie privita cu toata seriozitatea. Simplul fapt ca aceasta a fost formulata de sefii a doua partide politice (Partidul Romania Mare si Partidul Noua Generatie) care la scrutinul din noiembrie 2008 au fost la un pas de a atinge pragul electoral de 5%, iar candidatii lor de a intra in Parlamentul Romaniei, ne obliga sa privim acest „caz” ca pe unul cu adevarat ingrijorator.
In studiul intitulat Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului politic, sociologul Dimitrie Gusti, seful Scolii Sociologice de la Bucuresti, facea, la inceputul anilor ‘20 ai secolului trecut, o analiza a partidelor politice care pot aparea in democratie. In fapt, este vorba de doua tipuri de partide politice distincte: partidele de program si partidele oportuniste.
„Partidul de program – preciza sociologul roman – prin definitie se adreseaza judecatii cetatenilor, care, preocupati numai de problemele vitale ale natiunii, sunt chemati sa framante si sa discute ideile cuprinse in program; partidul de program vrea sa convinga; el urmareste impunerea anumitor idei numai prin persuasiune”.
In totala contradictie cu modul de a actiona al partidelor de program este modul de actiune al partidelor oportuniste. Daca „pentru un partid de program de doua ori doua fac patru, pentru un partid oportunist de doua ori doua fac cinci, fiindca partidul oportunist nu urmareste a convinge, ci succesul cu orice pret si prin orice mijloc” – precizeaza acelasi Dimitrie Gusti, care mai departe identifica „cinci metode pe care oportunistii le intrebuinteaza cu toata virtuozitatea pentru a-si impune vointa: 1. arta de a seduce, a te insinua si a place; 2. arta de a corupe; 3. arta de a calomnia, a minti si mistifica; 4. arta de a intriga si, in sfarsit, 5. arta de a teroriza. Cine stapaneste aceste cinci elemente ale propagandei oportuniste este un desavarsit artist, este perfectul om politic”.
Distinctia fundamentala intre cele doua tipuri de partide devine evidenta daca privim personalitatile care se gasesc in fruntea lor. In timp ce partidele de program sunt conduse de oameni politici in adevaratul inteles al cuvantului, partidele oportuniste au in fruntea lor agenti electorali, care nu se dau inapoi de la cele mai josnice procedee pentru a obtine voturile, menite sa le ofere posibilitatea de a dobandi accesul la guvernare (vazuta nu ca raspundere comunitara, ci ca afacere personala).
Pentru a intelege in mod concret deosebirile fundamentale dintre metodele folosite de cele doua tipuri de partide, mi-am aruncat privirea pe documentul fundamental al unui partid de program: Uniunea Crestin-Democrata din Germania. Este vorba despre un document de 70 de pagini prin care crestin-democratii germani se adreseaza corpului electoral, caruia ii solicita votul. Pe frontispiciul acestui program-document sunt formulate principiile in temeiul carora este alcatuit: „libertate, solidaritate, dreptate”. Comparati aceasta idee centrala cu lozinca „Doi crestini si patrioti vor scapa tara de hoti!” si se poate trage o prima concluzie cu privire la modul de a aborda politica al crestin-democratilor germani fata de „crestinii si patriotii” din Romania. In continuare, enumeram titlurile principalelor capitole din programul crestin democratilor germani: 1. Intelegerea persoanei umane; 2. Valorile fundamentale; 3. Evolutia persoanei umane (familia, educatia si cultura, munca si timpul liber, locuintele si spatiul locativ); 4. Economia sociala de piata; 5. Statul; 6. Germania in lume (politica germana, politica europeana, politica de securitate, politica fata de Rasarit si responsabilitatea mondiala). Pe tot intinsul acestui amplu document nici o nota critica, nemaivorbind de insulte si invective la adresa adversarilor politici. Un program care se impune pe temeiul principiilor de guvernare, nu pe baza denigrarii adversarilor politici.
Cu tristete trebuie sa constatam ca nici unul dintre partidele de pe scena politica romaneasca nu a fost capabil ca in cei 20 de ani de democratie postdecembrista sa formuleze un program coerent de guvernare, pe care sa-l multiplice in milioane de exemplare si sa-l difuzeze gratuit populatiei, pentru ca astfel cei care solicita voturile corpului electoral sa-si faca efectiv cunoscute ideile si proiectele.
Revenind la lozinca electorala a tandemului C.V. Tudor – Gigi Becali, trebuie sa constatam nu numai inconsistenta ei politica totala, ci si stupiditatea acesteia in raport cu scopul pe care ar trebui sa-l deserveasca. Orice om de bun-simt este obligat sa-si puna intrebarea: cum vor reusi cei doi prezumtivi europarlamentari sa scape tara de „hoti” in timp ce s-ar afla la Bruxelles sau Strasbourg?! Dar acesta este nivelul politicii romanesti in anul de gratie 2009, iar perspectivele de imbunatatire ale acestui nivel par nule.
2. Ce impresie va face implicarea Casei Regale in politica republicana? Exista o similitudine cu situatia din Bulgaria?
Cu aceeasi tristete trebuie sa remarcam faptul ca o minima doza de bun-simt s-ar fi cuveni sa tina deoparte pe fostul monarh al Romaniei – si, o data cu el, intreaga Casa Regala – de implicare in politica. Cat priveste o posibila similitudine intre situatia din Romania si cea din Bulgaria, referitoare la implicarea celor doua Case Regale in politica postcomunista, nu exista, dupa mine, nici un element care sa o justifice.
Pe scurt, cazul Simeon de Saxa Coburg-Gotha a avut urmatoarea evolutie: in 1943, regele Boris III abdica, succesiunea la tron revenindu-i fiului sau in varsta de sase ani, care este proclamat rege al Bulgariei sub numele de Simeon II, conducerea efectiva a statului revenind unei regente. Dupa ocuparea Bulgariei de catre Armata Rosie si instalarea regimului comunist condus de Gheorghi Dimitrov, monarhia este tolerata pana in 1946, cand tara este proclamata republica. Tanarul rege ia calea exilului, remarcabil fiind faptul ca in lungul rastimp de aproape o jumatate de veac si-a pastrat nealterata identitatea nationala si legaturile cu destinul poporului bulgar.
Preocupat de soarta poporului sau, in primavara anului 2001, dupa ce revenise in tara in urma caderii regimului comunist, fostul suveran al Bulgariei Simeon II de Saxa Coburg-Gotha intemeiaza Miscarea Nationala Simeon II, formatiune care, la numai doua luni dupa constituire, obtine o victorie categorica in alegerile legislative din iunie 2001, aproape 44% din voturi, in urma unei campanii electorale al carei obiectiv central a fost combaterea saraciei si coruptiei.
Nu tot astfel a fost evolutia ultimului monarh al Romaniei, care, dupa ce a predat tara „la cheie” Uniunii Sovietice si a coabitat cu regimul comunist pana cand nefirescul partener de guvernare l-a izgonit de pe tronul tarii. Ca si omologul sau bulgar, (ex)regele Mihai I a revenit in tara dupa prabusirea regimului comunist, dar nu cu gandul de a participa la redresarea morala si materiala a poporului roman, ci cu intentia nedisimulata de a-si recupera bunurile care apartinusera Casei Regale. Abia tarziu, dupa ce si-a vazut implinit acest obiectiv (cu ce pret insa?!), la instigarile cercurilor celor mai apropiate si mai interesate, si-a manifestat intentia de a participa activ la viata publica republicana. Cum varsta inaintata nu i-a permis sa se implice direct, l-a scos la bataie pe ginerele sau, intrat pe usa din dos in Casa Regala a Romaniei.
Este, deci, o deosebire fundamentala intre cazul Simeon II, „os domnesc” autentic, si cazul Radu Duda, „os de parvenit” si actor de profesie, care vrea sa-si joace rolul vietii lui nazuind la demnitatea de Presedinte al Romaniei. Doua cazuri fundamental diferite, care nu necesita comentarii in plus.
3. Cazul ierarhului Teodosie de la Constanta aduce o noua pata pe obrazul institutiei bisericesti. Credeti ca exista vreo legatura intre coruptia din Biserica si cea din viata politica?
Ar fi o greseala daca am scoate cazul Arhiepiscopului Teodosie din contextul situatiei Bisericii Ortodoxe Romane in anii comunismului si postcomunismului si l-am raporta numai la coruptia generalizata din Romania actuala. Fata de celelalte institutii asupra carora s-a revarsat furia devastatoare a regimurilor comuniste, Biserica constituie un caz distinct. Daca, dupa preluarea puterii de catre comunisti, vechea justitie a putut fi transformata in justitie comunista, scoala a putut fi transformata in instrument de educatie comunista, ba pana si armata, “marea muta”, a devenit “brat inarmat al Partidului Comunist”, cu Biserica nu s-a putut proceda la fel, transformand-o in “Biserica comunista”. Temeliile dogmatice traditionale si menirea ei determina ca Biserica sa nu poata nici macar presupune o cat de neinsemnata legatura cu un regim autodeclarat ateu. Aceasta totala incompabilitate s-a impus in procesul de bolsevizare a pravoslvnicei Rusii, cand, in totalitatea ei, Biserica rusa a fost desfiintata din temelii. Cum insa, in tendinta sa de expansiune mondiala, radicalismul anticrestin se impiedica de o lume in care crestinismul era adanc inradacinat, adeptii ideii de victorie mondiala a comunismului au fost nevoiti sa gaseasca modalitati de convietuire. Biserica a inteles insa capcana care i se intindea si a reactionat impotriva tentativelor de a fi subordonata puterii comuniste. O reactie care a imbracat forme diferite de manifestare in sanul popoarelor din “lagarul comunist”.
Problema relatiilor dintre regimurile comuniste totalitare si Biserica este tratata pe larg in capitolul intitulat “Cealalta Europa victima a comunismului” din ampla lucrare, cu caracter de rechizitoriu, intitulata Cartea neagra a comunismului. Acolo unde Biserica crestina isi avea conducerea suprema in afara spatiului totalitar (cazul Bisericii Catolice) s-a incercat constituirea de disidente fata de autoritatatea Vaticanului, tentative fara prea mult succes, pe cand in tarile ortodoxe cu Biserici locale subordonarea acestora fata de autoritatea comunista a fost mult usurata. Urmatoarele precizari din lucrarea mai sus citata sunt edificatoare: “Represiunea indreptata impotriva Bisericilor urmeaza un scenariu asemanator in toate tarile balcanice. In Romania lichidarea Bisericii greco-catolice (unite), a doua ca numar de credinciosi dupa Biserica Ortodoxa, s-a accentuat in toamna lui 1948; Biserica Ortodoxa a asistat muta la cursul evenimentelor, fiindca ierarhia ei s-a dat in general de partea regimului, ceea ce de altfel n-a impiedicat inchiderea a numeroase biserici si incarcerarea unora dintre preotii ei”.
Din pacate, insa, rezistenta din sanul Bisericii Ortodoxe Romane nu s-a bucurat de o mediatizare in lumea occidentala de proportiile celei facute persecutiilor asupra Bisericii Catolice. Este relevant faptul ca intaistatatorul B.O.R.care, in valtoarea evenimentelor anului 1948, a adoptat o atitudine ferm anticomunista, Patriarhul Nicodim, a fost asasinat. In acelasi timp, 22 de ierarhi ortodocsi care au refuzat colaboarea cu regimul comunist au fost depusi din scaun si izolati in manastiri, unde cei mai multi si-au sfarsit zilele. Nu mai putin activa a fost rezistenta manifestata de clerul de mir: aproape 2000 de preoti au fost arestati si condamnati la ani grei de temnita. Dintre acestia, 120 au fost asasinati in inchisori si lagare de munca fortata.
Aceasta presiune exercitata asupra slujitorilor Bisericii nu a ramas fara urmari. In capitolul intitulat “Regimul comunist si cultele religioase” din Raportul Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (prezentat de catre presedintele Basescu in Parlamentul Romaniei – 18 dec. 2006) e prezentata pe larg prigoana impotriva Bisericii crestine. Este intristator faptul ca aceasta presiune nu a ramas fara urmari. Astazi se stie ca unii ierarhi au acceptat colaborarea cu regimul comunist, dar nu se stie cati din randul preotimii au devenit informatori ai Securitatii. Romanul de rand a luat act de aceasta nefericita realitate si, fara sa se indeparteze de temeiurile credintei, a stigmatizat colaborarea comunisto-ortodoxa cu denumirea de: “Sovram-Patriarhie”. Un proces de degradare a valorilor crestine care nu va ramane fara o fireasca reactiune, de indata ce imprejurarile o vor permite. In publicatia Vestitorul Ortodoxiei din ianuarie 1990 e publicat raportul intitulat “Innoiri in Biserica ortodoxa”, din care citez: “In seara zilei de 9 ianuarie 1990 s-a constituit Grupul de Reflectie pentru Innoirea Bisericii, cu urmatoarea componenta: Arhim. Bartolomeu Anania, Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Protos. Conf. Dr. Daniel Ciobotea, Ierom. Iustin Marchis, Pr. Toader Crasmariu, Pictor Sorin Dumitrescu si Drd. Teodor Baconsky”. O initiativa necesara, menita sa readuca B.O.R. pe fagasul firestilor ei indatoriri, care insa nu a depasit stadiul de buna intentie. Constient de gravitatea faptului de a fi colaborat fara rezerve cu regimul comunist, Patriarhul Teoctist, crezand ca evenimentele din decembrie 1989 au fost o revolutie autentica si o renastere nationala, s-a retras la manastire. Cum insa asa-zisa revolutie fusese doar o lovitura de stat, comunistul Ion Iliescu, care aluat locul comunistului Nicolae Ceausescu, l-a convins pe Patriarhul Teoctist sa revina in scaun si lucrurile au ramas ca mai inainte.
Cazul I.P.S. Teodosie constituie o dovada concreta in acest sens, cu consecinte mult mai grave decat coruptia din institutiile laice. Aceasta frizeaza pacatul pe care Bisericile crestine il stigmatizeatza cu denumirea de simonie. In Catehismul Bisericii Catolice se precizeaza: “Simonia se defineste ca fiind cumpararea sau vinderea unor realitati spirituale. Lui Simon Magul, care voia sa cumpere puterea spirituala pe care o vedea lucrand in Apostoli, Petru ii raspunde: «Banii tai sa fie cu tine spre pierzare, caci ai socotit ca darul lui Dumnezeu se agoniseste cu bani» (Fapte 8, 20). El se conforma astfel cuvintelor lui Iisus: «In dar ati primit, in dar sa dati» (Matei 10, 8). Nu e cu putinta sa-ti insusesti bunuri spirituale si sa te comporti fata de ele ca un posesor sau un stapan, deoarece ele isi au izvorul in Dumnezeu. Ele nu pot fi primite decat in dar de la El. In afara de ofrandele fixate de autoritatea competenta, slujitorul sacru sa nu ceara nimic pentru administrarea sacramentelor, avand grija intotdeauna ca nevoiasii sa nu fie lipsiti de ajutorul sacramentelor din cauza saraciei lor. Autoritatea competenta fixeaza aceste «ofrande» in virtutea principiului ca poporul crestin trebuie sa se ingrijeasca de intretinerea slujitorilor Bisericii: «Vrednic este lucratorul de hrana Sa» (Matei10, 10)”.
Realitatea dureroasa face ca faptele unui inalt ierarh sa devina subiect pentru presa de scandal si sa fie nevoie ca personajul respectiv sa faca apel la avocati, la fel ca infractorii de rand, pentru a fi disculpat pentru fapte de coruptie. Cum acest nefericit caz afecteaza grav nu doar o persoana din ierarhia bisericeasca, ci submineaza credibitatea in caracterul sacrosant al Bisericii, raspunsul Sfantului Sinod al B. O. R. Ar trebui sa fie pe masura rolului sau in viata spirituala a poporului roman.