INCEPEREA REEDUCARII DE LA AIUD:
CAZUL NICHIFOR CRAINIC
In legatura
cu Nichifor Crainic, despre care colonelul Craciun spune ca l-a castigat de
partea sa foarte usor, fie-mi permisa o paranteza. Marele om de cultura
(teolog, filosof si poet) a fost un ins controversat, ar spune unii; eu insa as
spune mai degraba ca a fost un om chinuit. Sufletul lui era, in acea perioada
critica, taramul de lupta dintre Bine si Rau. Si fizic, el avea o conformatie
ciudata. Cineva care l-a vazut odata la baie spunea ca, de la brau in jos,
Nichifor Crainic avea o conformatie de satir. Asa se explica comportamentul sau,
oarecum aberant, din perioada de detentie. Un exemplu: pe la inceputul anilor
’50, deci in primii ani de detentie, cand oamenii mai erau chinuiti si de alte
instincte decat de foame, el se afla in Zarca, intr-o celula cu cunoscutul
filosof si profesor Ion Petrovici, cu o inalta fata bisericeasca si cu amiralul
Macelaru. Ca in fiecare celula, si ei isi treceau timpul cu diferite activitati
– in cazul lor, mai ales intelectuale. Povesteau, „puneau tara la cale”,
conferentiau (fiecare pe teme din specialitatea lui), se dedau la „barfe”
vinovate sau nevinovate etc. Duminica, in special, dupa o scurta slujba oficiata
de inaltul prelat, conferentia Crainic. Intr-o astfel de conferinta, el a tinut
restransului sau auditoriu o lectie de mistica ortodoxa. A vorbit atat de
frumos si de convingator incat l-a impresionat profund pana si pe profesorul
Ion Popovici, care se considera „liber cugetator”. Dupa ce si-a terminat
expunerea, Crainic s-a trantit pe pat si, intinzandu-se „lasciv”, scoase un fel
de muget, spunand, spre stupefactia celor din jur: „Ce m-as f...!”. Camarazii lui de celula au ramas interzisi! Nu puteau intelege cum poate cineva
sa fie atat de vulgar doar la cateva minute dupa ce vorbise atat de inaltator!
Oameni bine crescuti, s-au facut insa ca nu au auzit, si nu au comentat
incidentul in nici un fel, pentru a nu crea animozitati sau poate pentru a nu
fi considerati ipocriti. Acesta era Nichifor Crainic. De altfel, se spune
despre el ca si in libertate, in vremurile lui bune, era destul de slobod la
gura.
Una dintre marile lui „neputinte” era si foamea. Nichifor Crainic suferea cumplit de foame. Si in libertate el fusese un gurmand, asa ca, in foamea Aiudului de la sfarsitul anilor ’50 ai secolului trecut, el era dispus sa se batjocoreasca pe sine sau chiar sa-L renege pe Dumnezeu pentru un „blid de terci”. De altfel, el isi recunoaste aceasta „neputinta” intr-o marturisitoare poezie intitulata chiar „Foamea”. Iata cum suna prima strofa din aceasta poezie: „In tara turmelor si-a painii/ Visez o mana de ciuperci!/ Lasati-ma in rand cu cainii/ La raiul unui blid de terci!”. Cunoscandu-i neputinta, unii dintre „caralii” se amuzau punandu-l sa joace ca ursul sau sa conteste existenta lui Dumnezeu in schimbul unei portii consistente de mancare. Cand il intilneau prin curte (acest lucru se petrecea in fabrica inchisorii), strigau dupa el, incitandu-l: „Hei, Crainic, daca joci ca ursu, capeti o gamela cu arpacas!”. Si „nefericitul”, batand darabana cu palma pe fundul unei gamele pe care o purta totdeauna cu el, juca precum ursul! La sfarsit isi primea portia promisa, pe care o infuleca hulpav. Altadata, cate unul mai patruns de invatatura marxista, care il considera popa, pentru ca auzise ca in libertate avusese o „meserie” in legatura cu Dumnezeu si cu Biserica, striga dupa el: „Mai popo, ia spune tu, exista Dumnezeu?”. „Nu exista, domnul sef”, raspundea „popa”, asteptand umil portia promisa...
Acelasi om insa a fost surprins, nu o data, in miez de noapte, de catre camarazii lui de celula, ingenuncheat in intervalul dintre paturi, rugandu-se cu fata scaldata de lacrimi. Se ruga atat de intens si cu atata ardoare incat nici nu observa cum, uneori, unii dintre acestia i se alaturau in rugaciune. Asa stand lucrurile, se pune intrebarea: poate fi judecat acest om de altcineva decat de Dumnezeu? Mai cu seama ca nu facea rau nimanui. Se batjocorea pe sine si uneori Il renega formal pe Dumnezeu, cu Care el avea insa, as zice, altfel de relatii decat noi, ceilalti...
Ca orice ganditor si mare poet, Crainic avea si el orgoliile lui. Era foarte sensibil la laude in legatura cu opera sa. In Aiudul acelor ani, intre el si celalalt mare poet al inchisorilor comunniste, Radu Gyr, s-a „iscat” un fel de competitie tacita, benefica, cred eu, pentru literatura romana. Indraznesc sa afirm ca succesul obtinut de Gyr pe taramul poeziei l-a atatat si pe Crainic, facandu-l oarecum „gelos” si trezindu-l din apatia in care cazuse din cauza „neputintelor” sale. Aceasta „gelozie” nevinovata a avut drept rezultat aparitia capodoperelor lirice de inchisoare ale autorului de odinioara al Nostalgiei paradisului. Asa au aparut superbe poezii precum „Cantecul Potirului”, „Unde sunt cei care nu mai sunt” „Ruga pentru pace” si multe altele. Desi nu abordase niciodata genul baladesc, pentru ca in acea vreme circulau printre detinuti minunatele balade ale lui Gyr („Balada codrului fara haiduc”, „Balada clopotarului din stele”, „Balada ucenicului de olar” etc.), s-a apucat si „a scris” si el cateva, printre care amintesc „Balada dorului” si „Baldovin si Madalina”, care sunt tot atat de frumoase ca si cele ale lui Gyr. Nu stiu daca si „Cantecul de bejenie” a fost conceput in acea perioada, sau dateaza in perioada cat a fost el insusi in bejenie (Crainic s-a sustras, pina 1947, arestarii si judecarii in lotul ministrilor antonescieni, ascunzandu-se, un timp, pe undeva prin Ardeal), dar pentru ca, dupa parerea mea, ea contine unele dintre cele mai frumoase versuri din lirica romaneasca, reproduc aici cateva: „Pe drumuri de munte suvoiele gem/ Si bombane-n scorburi franturi de blestem. [...]/ Ca vine din urma, cu muget salbatic,/ Gatlej fara margini de zmeu asiatic,/ Hai, murgule, ia-ma pe greabanul tau,/ Asterne-te vremii si vantului rau!/ O, nu mi-e de duca, nici mi-este de stare,/ Doar inima franta ti-o pun in spinare,/ Si-as vrea sa incapa in tainita ei,/ Si muntele mare, si bobul de mei!/ Si daca nu-ncape, cu genele-n moina,/ Iau holda-ntr-o paine si tara-ntr-o doina...”
Colonelul Craciun – care, dupa cum am afirmat, nu era deloc prost – l-a „citit” corect si a actionat in consecinta. Pe la inceputul anului 1960, cand a demarat actiunea de racolare a varfurilor legionare, acesta, care il considera pe Crainic legionar, l-a chemat la el in birou, pentru a-l tatona. Iata cum descrie el, in insemnarile sale despre care am amintit deja, aceasta intrevedere: „A intrat demn, trist, neinteresat. «Buna ziua, domnule Crainic», l-am salutat si m-am ridicat in picioare”. Se pricepea de minune “vulpoiul” la punerea in scena. Aceasta primire mai mult decat cordiala l-a uimit si l-a derutat in acelasi timp pe sarmanul detinut, caruia de multa vreme nu i se mai vorbise atat de frumos. A trait si el, probabil, aceleasi sentimente pe care le-am trait eu atunci cand plutonierul acela “scolit”, despre care am pomenit mai sus, s-a comportat cu mine cam in acelasi fel protocolar.
L-a invitat apoi sa ia loc si, dupa cateva intrebari de rutina, “vulpoiul” ataca frontal: “Ca poet, in familia mea ati fost nu doar citit, ci si pretuit. Am doi copii. Pe cel mai mare il cheama Crainic. A fost dorinta nevesti-mii”. Si, ca sa-si intareasca spusele, i-ar fi aratat buletinul de identitate. Pe vremea aceea, numele copiilor erau trecute in actul tatalui. S-ar putea ca acest lucru sa fie adevarat si pe unul dintre copiii lui Craciun sa-l cheme Crainic. Chiar daca este asa, dupa parerea mea, nici intr-un caz acest nume nu le-a fost inspirat parintilor de pseudonimul poetului pe care aceasta “marturisire” l-a coplesit. Pentru a nu-i da ragaz sa se dezmeticeasca, abilul “regizor” continua: “Spuneti-mi, tot mai sustineti ca nu credeti in afirmatiile batranului Miron Costin, ca bietul om e sub vremuri?! Ca vremurile nu sunt sub om?! ”. De data aceasta surpriza a fost si mai mare. Nestiind ce sa creada, Crainic a reusit totusi sa ingaime timid: “De unde stiti ca am scris eu asa ceva”?.“Ei, uite, mai citim si noi!”, raspunse trufas colonelul si, ca sa-l dea gata, ii recita sententios si o strofa din “Cantecul Dunarii”, poezie aparuta in volumul publicat in perioada interbelica si intitulat Tara de peste veac: “Dunare, Dunare, drum fara glod,/ Du-ne vapoarele grele de rod!/ Inima neamului nostru e-n grane:/ Darui-o lumii flamande de paine!”. Aceasta a insemnat prea mult pentru sarmanul Crainic. A fost cucerit definitiv. De altfel, Craciun scrie: “Cu Nichifor Crainic a mers mai usor decat ma asteptam. Urma ca prin el sa-i castig de partea mea pe ceilalti”. Lucru care in oarecare masura s-a si intamplat, deoarece Craciun a perseverat. Peste cateva zile doar, l-a luat pe poet cu el intr-o plimbare cu masina prin tara. Cu de la sine putere, se lauda el: “Nu aveam aprobarea nimanui. Riscam functia, libertatea. De actiune stia doar capitanul Ivan, loctiitorul meu politic”. S-ar putea sa fie adevarat. S-ar putea sa-l fi dus la plimbare pe Crainic fara aprobarea nimanui, dar de riscat nu a riscat nimic, pentru ca singur marturiseste ca avea mana libera de la Draghici. Iata, de altfel, o convorbire pe care pretinde ca ar fi avut-o cu acesta in acea perioada: “Tovarase ministru, as dori sa va raportez despre activitatea mea, despre munca mea de reeducare”. “Craciun, nu e nevoie” – replica ministru. “Faci tot ce stii si ce crezi ca e bine. Eu te sustin, te apar, te ajut, fiindca stiu ce misiune ai primit si de la cine. Ai sarcina grea, dificila, complicata, esti obligat sa o indeplinesti”. Craciun insista totusi: “As vrea sa-i castig de partea noastra pe legionari. As lua pe cate unul, sa-l plimb cateva ore, sa vada chipul de azi al oamenilor, al oraselor, al tarii”. La care ministrul replica din nou: „Te sustin, dar eu nu stiu nimic! N-am auzit ce ai spus… Fa ce vrei! Eu nu stiu nimic, repet!“. Cu o asemenea asigurare, fie ea doar verbala, Craciun nu risca decat daca “actiunea” lui s-ar fi soldat cu un esec catastrofal. Asa ca sa-l credem ca l-a luat pe Crainic la plimbare cu de la el putere.
“Am stat de vorba cu doi colaboratori – isi continua Craciun “povestea” – si le-am explicat ca vom merge la Bucuresti, unde detinutul nostru va fi supus unui interogatoriu., ca a doua zi ne vom intoarce probabil tot impreuna... Pe Crainic l-am imbracat in costum si cravata. Era speriat rau, ... astepta sa-l urc intr-o duba, nu in autoturism. Am pornit pe ruta Alba-Iulia – Sibiu – Brasov – Valea Prahovei – Ploiesti – Bucuresti... I-am aratat blocuri de locuinte, fabrici noi, Piata Palatului din Capitala. Seara l-am depus la arestul Securitatii, explicand sefilor de acolo ca a doua zi vom merge la Constanta, pentru un interogatoriu”. A doua zi s-au intors insa la Aiud, dar de data aceasta pe Valea Oltului. La sosire, colonelul, pentru a-i sensibiliza si pe altii, i-a sugerat “tovarasului sau de calatorie” sa povesteasca detaliat camarazilor sai de detentie tot ce a vazut si simtit. Si Crainic a facut-o, bineinteles. „Ceea ce a povestit el tovarasilor de detentie a avut o covarsitoare impresie asupra acestora” – subliniaza pedagogul Aiudului.
Cu aceasta calatorie, Craciun a inaugurat activitatea „Agentiei de turism Aiud”, cum ii placea lui sa numeasca, dupa aceasta „isprava”, cumplita temnita transilvana. „Am facut a doua plimbare cu Gyr”, se lauda el cu mandrie. „Gyr era puternic, ostil, necooperant. Cand s-a vazut in masina, a ramas mut... Dupa vreo doua luni am inchiriat un autobuz si am plecat cu 20 de detinuti plus 20 de gardieni pana la Bicaz. Au ramas inmarmuriti cand au vazut ce si cum se construia acolo... Am ajuns inapoi seara tarziu. Pana spre ziua au povestit despre ceea ce au vazut. Poate nici in zece ani nu-i puteam convinge, asa cum am facut-o cu aceste vizite”.
In felul acesta siret si cinic, alternand duritatea cu o parsiva si demobilizatoare „cumsecadenie”, au reusit reeducatorii sa-i castige pe multi dintre „pensionarii” Aiudului.
Demostene ANDRONESCU
(Din volumul in curs de aparitie Reeducarea de la Aiud. Peisaj launtric.
Memorii si versuri din inchisoare, Editura Christiana, Bucuresti, 2009)