PARINTELE MARCU,

“FACHIRUL” DREPTEI CREDINTE

            Din ce in ce mai mult, in timpurile noastre, sfintul devine pentru lume o persoana care creeaza dificultati. De multe ori, el are in spate o istorie care nu convine... In crestinism, esentiala este intoarcerea omului la Hristos, pentru ca, prin asemanare cu El, sa ajunga la aflarea personala a lui Dumnezeu. Nu importa punctul in care se face intoarcerea, nu are nici o importanta de unde se pleaca, ci la Cine se ajunge. Istoria crestinismului abunda, inca de la inceputul ei, in exemple de extremism duhovnicesc, inclusiv in sensul ca mari pacatosi au ajuns in cele din urma sfinti. Vamesi, tilhari, desfrinate si altii ca ei au dat curs chemarii lui Hristos si s-au sfintit, iar lumea a cunoscut aceasta. Or, astfel stind lucrurile, este de neinteles de ce ar subzista astazi o anume crispare relativ la recunoasterea excelentei duhovnicesti a unor oameni cu vietuire recenta, pentru unicul motiv ca, inainte de marea lor intoarcere la Hristos, nu au “corespuns” arbitrarei “corectitudini” lumesti, mai ales din punct de vedere politic.

Este posibil ca retinerea de la o prea-degraba canonizare sa nu fie decit reflexul traditionalei intelepciuni ortodoxe – se pare ca foarte accentuata la romani – de a nu precipita lucrurile atunci cind e vorba de o astfel de procedura. Si, daca asa stau lucrurile, atitudinea este, evident, benefica. Insa exista si riscul ca uneori sa fie vorba de o ignorare dictata de supunerea secularizanta prea indelung pritocita in comunism. Iar daca Biserica-administratie refuza sa iasa din umbra statala – si, mai de curind, supra-statala – atunci cind aceasta umbra este obrocul luminii lui Hristos, o astfel de atitudine inseamna sa dai Cezarului ce este al Cezarului fara sa-I dai lui Dumnezeu ce este al Sau.

Lumina lui Dumnezeu este raspindita in lume prin harul Sau, iar sfintii sint cei mai eficienti agenti lumesti ai acestei lumini. Sfint vine din limba slava, dintr-un cuvint care inseamna chiar lumina. In Rasaritul ortodox, ca de altfel si in alte parti ale lumii, omul a stiut ca simbolismul luminii este indispensabil simbolismului mintuirii. Caci mintuirea inseamna aflarea lui Dumnezeu, iar aceasta aflare nu poate fi rasplata orbecaielii si nici a unui demers aleatoriu. De aceea este bine ca – dupa masura smerita a cultului crestin, care nu are nimic de-a face cu superstitia si nici cu orgoliile nationale ori de alt soi – sfintul sa fie aratat lumii tocmai pentru ca este sfint, adica un om luminind intru Domnul, indiferent ca viata lui a fost sau nu de la un capat la altul “corecta politic”.

Daca dintre comunisti, sa zicem, s-ar fi invrednicit vreunii la viata sfinteniei, atunci Biserica ar fi trebuit sa-i canonizeze fara rezerva, caci nici apartenenta, nici convingerile si nici declaratiile politice nu sint imposibil de expiat, deci nu sint nici piedici in calea sfinteniei. Altminteri, nu exista un specific politic al pacatului, ci, eventual, diferente statistice ale ocurentelor. Un roman ca Strutocamila al lui Vladimir Volkoff poate fi oricind taxat drept pura fictiune literara, dar realitatea este ca revenirile sint intotdeauna posibile. Totusi este adevarat ca aceste reveniri sint mai dificile din partea celor infectati cu boli “de-a stinga” [1].

In ceea ce priveste dreapta romaneasca, mai ales acea parte numita, mai mult sau mai putin conventional, de extrema dreapta, ea s-a dovedit un prodigios izvor al tamaduirii spirituale tocmai atunci cind spiritualitatea crestina era subminata din toate directiile, adica in plin comunism.

In inchisori, atunci cind a fost vremea lor, iar mai apoi in minastiri si prin lume, o multime dintre cei ce alesesera sa stea “de-a dreapta” scenei politice au ajuns la acea stare de-a dreapta a iconomiei Imparatului a toate. Iar unii dintre ei, ca parintele Marcu de la Sihastria, bunaoara, despre al carui caz vom pomeni cite ceva in continuare, s-au dovedit a fi nici mai mult, nici mai putin decit sfintii lui Dumnezeu.

* * *

            Cel care a ajuns sa fie parintele Marcu de la Sihastria a fost mai inainte Constantin Dumitru. Dar nu de la acest Constantin Dumitru vom porni scurta noastra istorisire, ci de la parintele Marcu – si ne vom intoarce in timp catre inceputurile sale.

            Parintele Marcu a trecut la Domnul in 1999, in virsta de vreo 88 de ani, aflindu-se in Minastirea Sihastria. Despre acest monah, care nu era si preot, parintele Cleopa spunea ca “acesta este cel mai mare duhovnic al Sihastriei”.

            Un anume monah din generatia celor veniti la minastire in anii de dupa 1989, tinar, aprig si scolit, nota, cu perfecta intelegere, indata dupa moartea parintelui: “... niciodata nu l-am gasit pe acest Sfint, fie ca era zi, fie ca era noapte, fie ca era pe cerdacul chiliei ori printre stupii din fata casei, fie ca era in chilie pomenind pomelnice ori citindu-si pravila, fara lacrimi in ochi. De fiecare data cind veneam il vedeam cum i se lumineaza fata, ma binecuvinta si apoi, cu un gest discret, isi stergea lacrimile de pe obraz”. Monahul cel tinar stia bine cine era parintele si pe ce drum ajunsese unde era, astfel ca, fie si numai rational, tinarul patrundea precis fiecare gest al batrinului. El era ultimul care l-ar fi putut suspecta de sentimentalism dulceag sau de slabiciune psihica. Lacrimile acestui om erau sublimarea unui duh teandric salasluind intr-un trup ramas neinfrint de cele mai grozave incercari.

            In anii ’90, octogenar, parintele Marcu se ocupa de stupina. Munca fizica nu l-a epuizat niciodata, nici in tinerete si nici acum [2]. Dupa rinduiala trudnica, el isi implinea rinduiala rugaciunilor personale, care constituie principala forma de existenta a celui ce-a depus voturile monahale. Apoi parintele mai rostea si pomelnice pentru vii si morti, dupa adevaratele trebuinte ale unor cunoscuti si necunoscuti. Iar la vremea odihnei de noapte, de cele mai multe ori el dormea in pridvorul casei, cu gindul ca astfel va putea sa vegheze mai multa vreme... Si, astfel, somnul ii era de cel mult doua ore pentru o intreaga zi... cu tot cu noaptea ei.

            Pe timpul evenimentelor din decembrie 1989, parintele Marcu statuse, ca de obicei, in preajma casei sale, izolat. Se intimplase si atunci, ca si in alte dati, sa treaca multe zile in care sa nu coboare la biserica si sa nu aiba de-a face cu nici o fiinta omeneasca. Despre receptoare radio ori tv, nici pomeneala, intrucit omul acesta avea acces la alt soi unde. Iar atunci cind a coborit la biserica, dintr-o discutie cu un monah, s-a vadit ca el stia bine ce se intimplase cu tara aceasta. Caci parintele Marcu dobindise darul inainte-vederii.

            Spre a se vedea cine era parintele Marcu, nestiutul din Minastirea Sihastria, vom reda o parte a unui dialog dintre parintele Cleopa si Ioan Ianolide, care a avut loc probabil prin anii ’70.

            Ianolide spune mai intii despre parintele Cleopa: “M-a impresionat puterea cu care vorbea, cit si vastele sale cunostinte teologice si duhovnicesti. Se plimba cu usurinta prin Sfintii Parinti si-i tilcuia atit de personal, incit parea ca de la sine vorbeste. Se situa la inaltimi greu de urmarit vorbind despre comuniunea cu Dumnezeu”. Apoi reproduce dialogul:

            “Parintele Cleopa: - ... Acum oamenii sint orbi si robi, orbiti de lumina falsa din ei, robiti de materia in care cred. Traim vremuri apocaliptice. Fiara e omul si masina e unealta nimicirii omului. [...]

            Ioan Ianolide: - Parinte, sinteti nemaipomenit! De-acum stiu tot ce vreti sa-mi mai spuneti. Marturisesc ca nu va credeam preocupat de alte probleme. Stiam ca vorbiti despre har si lucrarea Lui, dar vad ca sinteti neintrecut si in cele ale vietii si materiei.

            Par. C.: - Nu vreau acuma sa ma smeresc, caci m-a smerit Dumnezeu din destul, dar n-ar fi drept sa nu spun ca multe dintre acestea m-a ajutat sa le pricep parintele Marcu.

            I. I.: -  Dar cine e parintele Marcu? – am intrebat eu nedumerit.

            Par. C.: - Iti este prieten si stie ca esti aici. Te-a vazut din chilie!

            I. I.: - Prieten?... Chilie?... Atunci sa ma duc sa-l vad!

            Par. C.: - E prea departe si nici nu te primeste. Mi-a ingaduit insa sa-ti vorbesc despre el.

            I. I.: - Atunci cum m-a vazut?

            Par. C.: - A primit de la Dumnezeu darul vederii in duh, asa, prin materie... si prin timp...

            I. I.: - Spuneti-mi, rogu-va, cine este acest om?

            Par. C.: - L-ai vazut ultima oara cind discutai cu staretul unei minastiri unde el era vacar. [...] De la el am invatat multe despre Dumnezeu si lume. Ne intilnim adesea si stam indelung de taina. Vezi, eu vorbesc mult, mi-a fost dat darul acesta. El zice ca eu sint glasul lui. El s-a retras de lume, dar este arcul cel mai incordat al lumii. [...] E un traitor unit cu Dumnezeu, fiindca nu poti vedea iadul, nici pacatul daca nu esti in lumina dumnezeiasca. El este deci ochiul lui Dumnezeu pe pamint. [...] Traieste intre albine... De sanatatea sa se ingrijeste Dumnezeu. De-ale gurii ii mai ducem noi, de aici, din schit.

I. I.: - Dar il stiam bolnav!

      Par. C.: - E sanatos! Oamenii nu mai cred in puterea de tamaduire a Duhului Sfint, dar el este o dovada ca ea lucreaza. [...] El maninca mana cereasca. Mana cereasca e si materiala, este si imateriala. El stie sa le imbine pe toate. [...]

      Am hotarit sa plec. Ma linistisem. [...] M-am dus sa-mi iau ramas bun.

      Par. C.: - Sa nu-l judeci gresit! El sta ascuns pentru ca acesta e darul lui. N-am vazut la nimeni mai multa dragoste de oameni ca la prietenul dumitale. Acesta e modul lui de a-i sluji. Du-te si te va insoti. Acolo unde vei intilni lucrari minunate, gindeste-te ca pot fi facute si prin el... el este miezul lumii. Fii binecuvintat! Te binecuvinteaza si el!”.

      Poate pentru unii surprinzator, un astfel de om nu putea ajunge cu usurinta la minastire in vremea comunismului si nici nu era bine vazut intotdeauna si oriunde, atunci cind erau ochi sa-l vada. Tot Ioan Ianolide este cel care reface o parte relevanta in acest sens din filmul parintelui Marcu:

      “Intr-o zi m-am dus la o minastire linga Bucuresti. Pe o carare inverzita ma intretineam cu staretul [...]. Se apropie de noi o turma de vaci si staretul striga:

            - Hei, frate, vad ca stii ce-i ascultarea, dar mai ai mult pina sa inveti ce-i credinta!

            Vorbea cu paznicul vacilor, un incepator venit sa intre in monahism. Ma uit bine la el si ma cutremur. Intre timp, vacarul a alergat dupa o vaca razletita si s-a tot dus.

            - Parinte, stii cine este acest om? – il intreb pe staret.

            - Unul care tine mortis sa intre in minastire. L-am ispitit cu batjocuri, cu dispret, l-am alungat, dar el se tine scai de minastire. [...]

            - Parinte, intreb eu, ce crezi ca este mai important: sa te rogi ori sa aperi credinta? [...] Parinte, acest om de la vacile minastirii nu s-a lasat in voia lui Dumnezeu, ci a facut voia lui Dumnezeu. El a luptat sa nu se imputerniceasca in tara ateismul. A suferit torturi cumplite si tacea mormint. I se cerea sa se lepede de credinta, sa-si tradeze fratii, sa se supuna statului ateu”.

            Inainte de a-si afla definitiv asezarea la minastire, parintele Marcu facuse peste 20 de ani de inchisoare. A iesit din inchisoarea Aiud in 1964, printre ultimii, adica printre cei care nu facusera nici un compromis si nu acceptasera in nici un fel diavoleasca reeducare facuta de colonelul Craciun la ordinul conducerii comuniste. Caci Constantin Dumitru nu doar ca nu se lepadase cu nimic de familie, de camarazi, de convingeri, de neam si de Hristos, dar nu facuse loc in fiinta sa nici macar unei vorbe slabe sau vreunui gest indoielnic.

            Parintele Marcu spune: “A trebuit sa luptam cu toate neputintele noastre. Multi au vrut sa se sinucida, pentru ca nu mai puteau suferi chinurile. Si cel mai grav era ca iti cerea sa ii spui pe ceilalti, sa ii torni. Si te torturau atit de groaznic ca nu puteai decit ori sa mori, ori sa cedezi”, dar Constantin Dumitru n-a cedat si, cu ajutorul lui Dumnezeu, nici n-a murit.

            Astazi, lectia despre Pitesti, Gherla si Aiud ar trebui predata de profesorii de istorie stind in genunchi. Pentru ca in aceste inchisori Constantin Dumitru si altii ca el au fortat literalmente mina comunistilor. I-au facut sa inteleaga ca reeducarea, slutirea omului intru comunism, pervertirea lui extrema, poate izbuti cu anumiti indivizi, poate chiar cu marea majoritate a populatiei, dar ca nu poate izbuti cu toti oamenii. Si intelegind comunistii ca exista oameni indestructibili sufleteste – chiar daca nu operau cu acest termen, comunistii erau suficient de pragmatici pentru a lua seama la efectele acestea –, au hotarit ca acest gen de experiment nu trebuie sa fie aplicat si in afara inchisorilor, intrucit exista riscul major al unei reactii incontrolabile. Desigur, marele experiment comunist a reusit, iar reusita lui se exprima deplin abia astazi. Dar cine stie citi dintre noi n-am fi fost oribil schimonositi daca reeducarea, asa cum a fost experimentata in Aiud, ar fi trecut de portile inchisorii.

            Detentia din Aiud a fost doar sfirsitul petrecerii lui Constantin Dumitru prin puscariile in care de la inceput ajunsese sa fie cunoscut sub numele de “Fachirul”, din pricina incredibilei sale rezistente la torturi. Nu vom mentiona bogata anecdotica a torturilor (cine e interesat o poate descoperi cu usurinta in titlurile cuprinse in bibliografie), ci numai o marturisire a parintelui Marcu. Este vorba despre o bataie cu ranga la talpi: “Am numarat pina la 200, dupa care am pierdut numaratoarea. Insa nu am scos nici un geamat. Dar, spre deosebire de parintele Dimitrie Bejan, care era preot si pe care il acoperea Darul, nesimtind nici o durere de la lovituri, eu le-am simtit pe toate pina in virful creierului. N-am scos insa nici un cuvint, avind, si atunci, si dupa aceea, marea grija sa nu pirasc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frica: sa nu scap un cuvint despre cineva. [...] Darul lui Dumnezeu m-a tinut”.

            Pentru Constantin Dumitru, din cauza rezistentei lui, pentru ca nu scotea nici macar un geamat atunci cind era chinuit fizic, au fost inventate torturi noi. Toate l-au ranit, dar nici una nu l-a infrint.

“Trei lucruri m-au tinut: firea, pe care am mostenit-o de la mama [...], vointa personala si, mai mult decit acestea doua, Darul lui Dumnezeu. [...] Dar am cedat totusi, lesinind, cind, alta data, l-au adus pe un camarad si l-au batut in fata mea...”.

In Aiudul anilor 1944-1947, Constantin Dumitru s-a intilnit cu asa-numitul “grup al misticilor”, intre care s-a numarat si el, vremuind detentia cu neintrerupta rugaciune pentru care erau rinduiti dupa tipicul monahal.

* * *

            Pentru ce a stat atitia ani in inchisoare Constantin Dumitru? Pentru ca a fost legionar.

Ce inseamna sa fi fost legionar? Din punctul de vedere al comunistilor, incepind cu 1948, insemna ca esti adversarul lor ireductibil. Din punctul de vedere al istoriografiei comuniste si al celei post-comuniste inseamna sa fi fost un extremist de dreapta caruia i se poate spune fascist si care, spre deosebire de un extremist de stinga, nu are dreptul la explicatii, la replica si la pozitii publice.

Din punctul de vedere al parintelui Arsenie Papacioc, Garda de Fier insemna altceva: “Imi amintesc ca iesind de la parintele [Marcu] din chilie, pe un coridor m-a intrebat cineva despre Miscarea Legionara, ce este. I-am spus: n-ai sa pricepi, dar un lucru trebuie sa intelegi si sa te temi: patronul Miscarii Legionare este Arhanghelul Mihail; si i-am spus troparul: «Unde umbreaza darul tau, Mihaile Arhanghele, de acolo se teme toata lucrarea diavolului, ca nu sufera sa ramina linga lumina ta lucifer, care a cazut din cer. De aceea ne rugam tie: sagetile lui cele de foc indreptate cu viclesug impotriva noastra stinge-le cu mijlocirea ta, vrednicule de lauda Mihaile Arhanghele». Asta era Garda de Fier, i-am spus”.

Punctul de vedere al lui Constantin Dumitru se desprinde intr-o oarecare masura din cele ce am aflat despre el. A fost in 1939 soferul uneia dintre cele doua masini care au fost pregatite pentru asasinarea lui Armand Calinescu, ca reactie la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Masina lui Constantin Dumitru s-a defectat si astfel el nu a mai fost implicat in acel eveniment. A scapat si de a fi asasinat fara judecata intre cei 252 de legionari luati la intimplare, cite 3 din fiecare judet, ca reactie la asasinarea lui Armand Calinescu. Parintele Marcu credea ca nu printr-o crima trebuia razbunat Capitanul, pentru ca nu in miinile omului este viata semenilor sai, ci in miinile lui Dumnezeu. Dar o marturie arata ca parintele Marcu socotea ca acel Constantin Dumitru, luptatorul, in acel context si in acel moment, nu avea cum sa re-actioneze altfel.

De atunci si pina in 1964, Constantin Dumitru a a fost urmarit, a fost scapat, a fost prins, a fost arestat si eliberat de mai multe ori.

In luptele din ianuarie 1941 a fost impuscat cu doua gloante in spate, unul in mina si  unul in cap, acesta ajungind pina la cerebel. Dar n-a murit dintr-atita lucru...

Curajos, calm si cu prezenta de spirit, a scapat cindva de urmaritori cu o ... sarutare. Caci nu Iuda l-a fost sarutat, ci, se spune, insasi iubita lui. Pe vremea aceea, sarutul in plina strada nu era un lucru atit de comun si “ieftin” ca astazi. Urmaritorii il pierdusera din vedere, iar cind au vazut pe cineva care parea sa fie el, insa care saruta pasional o femeie, dispretuind timpul, spatiul si, deci, daca ar fi fost insusi urmaritul, dispretuind chiar libertatea si viata, au crezut ca nu este el si au plecat mai departe. Se mai spune ca iubita lui l-a asteptat nestramutat, iar cind el, iesind de la inchisoare, a intrat la minastire, din dragoste pentru Hristos si oameni, a facut si ea asemenea, tot din iubire.

Un luptator, un haiduc, un fachir, un om de onoare, un indragostit, un mistic, un vazator cu duhul, un facator de minuni... Numai atit? Ioan Ianolide completeaza: “Omul era si foarte citit. Uneori se lasa antrenat in discutii si uimea prin puterea de a patrunde lucrurile si de a le sintetiza. Nu vorbea nici ca un preot, nici ca un filosof, ci se situa intr-un plan superior, care le cuprindea pe amindoua. Preocuparile lui erau vaste si toate se rezolvau simplu, in spiritul lui suveran. Se bucura de respectul tuturor”.

Un om care nu a plins niciodata pentru durerea lui, ci numai pentru durerea altora.

* * *

            Ca oamenii sa nu le vada unora ca acestia sfintenia, nu este o “ofensa” adusa lor si nici lui Dumnezeu, caci Ortodoxia nu socoteste lucrurile si oamenii in termeni de “ofensa”. Sfintii nu vor fi pentru aceasta ignoranta mai putin sfinti, caci nu hotarirea unui Sinod il sfinteste pe om, ci o astfel de hotarire doar il face cunoscut tuturor membrilor Bisericii. Bineinteles ca aceasta nu-i deloc putin lucru, ba dimpotriva. Caci sfintul, chiar necunoscut ori ne-re-cunoscut, poate mijloci cu rugaciunile sale venirea ajutorului si harului peste oameni, lume si insusi Sf. Sinod. Si oare cu cit inca mai mult daca oamenii i se roaga nu doar cu supusenie, ci cu barbatie marturisitoare?

            De aceea, mai cu seama daca duhul lumesc ne imputineaza puterea martirica, adica a marturisirii in cel mai inalt grad, trebuie sa-L rugam cu totii pe Dumnezeu sa ne dea macar puterea de a-i recunoaste pe adevaratii marturisitori.

            Desigur, crestinul de rind este intr-o situatie delicata, pentru ca el nu trebuie sa forteze intelepciunea sinodala, dar nici nu va gresi daca, asa cum s-a intimplat dintotdeauna intre crestini, va intretine spiritual o evlavie inca neconsacrata cultic. Dar parca si mai delicata este situatia celor care se vor incurca in socoteli lumesti atunci cind, intru cinstire si cerere de ajutor, vor “omite” sa il canonizeze pe sfint, adica vor impiedica lumea sa il cunoasca pe cel care este deja sfintul lui Dumnezeu. Caci infricosatoare este perspectiva de a ignora un sfint, adica de a ignora insasi lumina lui Dumnezeu reflectata in om. Nadajduim ca parintele Marcu sa ne ajute pe toti intru luminare!

Lucian D. POPESCU

Bibliografie esentiala:

Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos. Document pentru o lume noua, ed. Minastirea Diaconesti, Ed. Christiana, Buc., 2006.

Monahul Filotheu Balan, Marturisirea unui crestin. Parintele Marcu de la Sihastria, Ed. Minastirii Petru Voda, 2007.

Fericiti cei prigoniti. Martiri ai temnitelor romanesti, ed. Matei Marin Motu, Ed. Bonifaciu, Buc., 2008.

Revista Rost, anul VI, nr. 68, octombrie 2008.

Note:

[1] Inainte de razboi, in Romania se zicea ca a fi comunist este mai rusinos decit a fi bolnav de sifilis sau de blenoragie.

2 In sistemul referential al acestor oameni, munca nu este un blestem, ci, asa cum mi-a spus cindva unul dintre ei, regretatul Simion Ghinea, munca este o onoare.