DE VORBA CU SORA LUI VALERIU GAFENCU

Valeriu Gafencu – un martir, un sfant al inchisorilor romanesti, dupa cum a fost numit  de cei care l-au cunoscut…

Marturisitorii nu ne-au lipsit, iata, intr-o vreme cand „soarele s-a intunecat” si neamul crestin romanesc rastignit a fost pe Cruce...

Doamna Valentina Gafencu, sora martirului Valeriu Gafencu (1921-1952) si logodnica patimitorului crestin Ioan Ianolide (1919-1986), nadajduieste si astazi ca neamul romanesc va renaste. De altfel, intreaga sa viata a privit lucrurile doar din perspectiva mantuirii... (Gh. C.)

            Doamna Valentina Gafencu, v-a fost dat sa cunoasteti viata sub aspectul ei marturisitor, al prigoanei,  as putea spune…

         Intr-adevar, daca stau bine si ma gandesc, asa au decurs lucrurile in viata familiei noastre. Tata, care a luptat in Sfatul Tarii, pentru unirea Basarabiei cu tara-mama, a pierit in Siberia. Nu am mai aflat, dupa ce a fost luat de rusi, nimic despre el, oricate incercari am facut... Nici atunci cand am crezut ca am devenit liberi, dupa Revolutie, si i-am scris presedintelui Mircea Snegur, in speranta ca vom afla  despre parintele nostru ceva, nu am primit vreun un raspuns. Dupa grele suferinte, s-a stins undeva in Siberia, atata am stiut, atat eu, cat si surorile mele. In care loc al  Siberiei, nu  am putut afla. Despre fratele meu, Valeriu, se  cunoaste ca a murit la Targu Ocna. Unde anume este el ingropat? Este acolo un loc arat… Tarziu de tot, pentru cei care au murit la Targu Ocna, s-a ridicat o troita. Cat despre logodnicul meu, Ioan Ianolide, acesta a petrecut 23 de ani prin puscarii. Dar cate nu ar mai fi de spus... Consider insa ca aceasta a fost voia lui Dumnezeu.

         Si totusi, poate ca in copilarie ati petrecut si clipe frumoase impreuna cu familia d-voastra. Banuiati ce va urma?

         Dupa ce am plecat de acasa, dupa '40, mai m-am intors, iata, in urma cu cativa ani, in vreo trei randuri, la Sangerei. Parca nu  a mai  ramas insa nimic din ce a fost odata... In copilaria mea, doar medicul comunei era rus. Un om foarte bun, de altfel. Se vorbea  pe atunci numai romaneste. Poate ca si numele de Sangerei spune ceva... Imi aduc aminte cum intreaga noastra familie, in duminici si sarbatori, mergea la slujba. Am fost 4 copii la parinti.

         Cum era Valeriu Gafencu, fratele d-voastra, in copilarie? Ce preocupari avea?

         Poate ca pare idilic: il vad pe Valeriu hranind porumbeii. Aveam acasa o multime de porumbei. Fiind singurul baiat intre cele trei surori, tuta – asa-l  numeam noi, copiii, pe tata – il iubea foarte mult. Va spun, il vad si acum pe Valeriu in mijlocul porumbeilor din batatura noastra… Mai tarziu, pe la 15-16 ani, cand a plecat la  liceu, la Balti, gandul i s-a indreptat spre soarta neamului. La modul serios.

         Cu ce ochi a privit familia aceasta preocupare a fratelui d-voastra?

         Valeriu a intrat intr-un conflict deschis cu tuta, care era taranist. „Mai baiete, eu am facut politica la 50 de ani, si tu vrei sa intri in politica la nici 16 ani?!” – il mustra tuta pe Valeriu. Odata, Valeriu a venit cu un vraf de afise de la Balti si a inceput sa le lipeasca pe ulitele  Sangereiului... Comuna noastra, nu v-am spus, era cea mai mare din Basarabia...

         Ce fel de afise?

         „Dragoste de tara”,  „Iubire de neam”, „Totul pentru tara” – asa citeam pe ele, din cate imi aduc aminte. Valeriu, cand l-a vazut insa pe tuta ca s-a luat dupa el, ca sa-l opreasca sa mai  lipeasca afise, a inceput sa fuga cu ele sub brat. Parca era o sageata pe dealurile de la marginea satului... Il vad si astazi pe tata alergand in urma lui… Iar mama alerga dupa tata, ca nu cumva Valeriu sa manance bataie... Noi, fetele, copile fiind, priveam  uimite la acest spectacol.

         Cu d-voastra, si cu surorile in general, cum se comporta Valeriu?

         Cand venea de la Balti, de la  scoala, incepea sa ne sfatuiasca, le chema si pe verisoare, si  pe cateva vecine de-ale noastre. Stateam pe bancute, ca la scoala. Ne spunea sa avem o tinuta corecta, sa fim serioase, bune gospodine, dar mai ales credincioase. Spunea ca politica doar el, ca baiat, are dreptul sa faca. Noi, fetele, nu. Zambeam uneori, cand il auzeam, si ne aduceam aminte cum Valeriu, „invatatorul” nostru, odata, cand era mai mic, luase o lingura  de lemn ca sa se razboiasca cu niste raufacatori ce dadusera foc la arie. Valeriu striga atunci intr-una: „Arde graul, arde graul!”...

         Basarabia a fost cedata rusilor, tatal d-voastra a fost luat in Siberia, iar Valeriu  a ajuns in puscarie. Ce a urmat?

         Surorile erau pe atunci la facultate. Eu  am intrat in invatamant, mai intai la Iasi, apoi la Fagaras. Am adus-o si mama din Basarabia, ce era sa facem? Am luat-o cu mine peste tot prin tara; si la Dobrotesti, si la Ploiesti…

         Ati locuit in satul lui Ioan Ianolide?

         Da. Mergand sa-l vizitez pe Valeriu, prin toate puscariile prin care a trecut, l-am cunoscut pe cel mai bun prieten al lui, pe Ioan. La Galda, ei s-au aflat o perioada intr-un fel de semi-libertate. Cunoscandu-l mai bine pe Ioan, dupa o vreme, am hotarat sa ne logodim.  Logodna s-a petrecut in biserica din colonia de la Galda, inaintea preotului. A fost si mama, au fost si parintii lui Ioan. Mama, saraca, a spus asa, ca pentru sine: „Doamne, inca un puscarias in familia noastra!”. Ioan, ca sa fim in siguranta, ne-a trimis la Dobrotesti. Am predat acolo limba romana, locuind in casa matusei lui Ioan. Avea doua case, de fapt.

         Cat timp ati locuit la Dobrotesti?

         Aproape 5 ani. In 1952, fiind la clasa, a venit primarul comunei, Popa, si mi-a spus: „Bine ca v-am gasit aici! Sunteti urmarite de militie. Cred ca ar fi mai bine sa plecati. Mai vreau sa va spun ca sotul d-voastra, Valeriu Gafencu, a murit la Targu Ocna”. „E fratele meu” – i-am spus...  Si a trebuit sa plecam din Dobrotesti. Nu am avut permisiunea sa mergem insa la inmormantarea lui Valeriu...

         Unde v-ati mutat?

         Am plecat cu mama la Ploiesti. Acolo am stat mai multi ani. Prin 1962, a venit la noi tatal lui Ioan cu sora lui, Maria. Tatal lui Ioan era de neam aroman. Om drept. Mi-a spus, reproduc exact: „Valentina, l-ai asteptat 18 ani pe Ioan. Nu stim daca mai traieste ori nu. Nu mai stim nimic despre el de atatia ani. Noi te sfatuim, daca gasesti un suflet bun, sa te casatoresti”. Mi-au cazut foarte greu aceste cuvinte. Aveam pe atunci aproape 39 de ani. Am facut cunostinta, printr-o ruda, cu viitorul meu sot. Acesta se intorsese nu demult din Uniunea Sovietica, dupa 16 ani de prizonierat. Nu dorise sa se intoarca acasa cu  diviziile „Tudor Vladimirescu” sau „Horia, Closca si Crisan”... Dupa 2 ani avea sa fie eliberat din puscarie si Ioan. Va dati seama…

         Aproape ca nu stiu cum am mai putea continua discutia...

         Eram casatorita de-acum. A trimis vorba, fara sa stie despre acest lucru, printr-o cunostinta, sa-l astept la gara. Locuiam langa Bucuresti, in Voluntari. Nu m-am putut duce. A venit mai intai la o matusa de-a lui, de pe strada 1 Mai. Avea hainele rupte. Vazand ca nu l-am asteptat, inspaimantat, a intrebat de toti. Pe  mine m-a lasat la urma. Matusa, in acea seara, i-a spus ca eu sunt bine... Cand a aflat adevarul insa, a doua zi, a inceput sa tremure tot... Ne-am intalnit, in cele din urma... Mi-l aduc aminte si astazi pe Ioan, in spital, dandu-mi o hartie si un creion ca sa scriu: Iarta-ma! L-am intrebat, atunci cand a inteles mai bine situatia, dupa ce a luat legatura cu familia lui, daca ar trebui sa divortez. Ioan mi-a spus, zdrobit, ca Taina Cununiei este mai mare decat logodna... In 1986, el s-a  mutat la cele vesnice. Tot timpul sculpta mici troite, cruciulite... si se ruga… A murit si sotul meu, care a stat 16 ani in Siberia... Ce pot sa  va mai spun despre viata noastra?

         D-na Valentina Gafencu, ce v-a ajutat sa rezistati, sa va purtati crucea pana astazi?

         Singur Dumnezeu. Credinta ca El toate le stie, toate le vede. Asa am vazut eu lucrurile.

Interviu realizat de

Gheorghita CIOCIOI