DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI

IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU

PURGATORIUL

Cintul XVIII

In cercul al patrulea din Purgatoriu, al lenesilor si al nepasatorilor (accidiosi), Vergiliu („aleasa umbra ce-ntre mantovani,/ dar mai cu seama-n Pietola,-i vestita” – vv. 82-83) continua sa-i desluseasca lui Dante, in termenii scolasticii medievale, natura iubirii si raportul acesteia cu liberul arbitru. Sint enumerate, paralel si antitetic, pilde de zel sau de nepasare din Biblie si din Antichitatea clasica, iar din ceata nepasatorilor Dante are prilejul sa stea de vorba cu Gherardo, abatele Manastirii San Zeno din Verona, personaj despre care nu prea s-au pastrat date istorice. Mult mai cunoscut este cel despre care acesta vorbeste („unul ce-un picior in groapa-l are” – v. 21), Alberto della Scala, seniorul Veronei, mort in toamna lui 1301, ce-l rinduise abuziv abate pe fiul sau nelegitim Giuseppe, un adevarat monstru.      

1 Cuvintul lui o data ispravit,

inaltul invatat cata spre mine,

sa vada-n ochii mei de-s multumit;

4 iar eu, setos din nou de-a sti mai bine,

taceam, gindind asa  in sinea mea:

„Prea-l bat la cap cu tot ce-n minte-mi vine”.

7  Dar dinsul, ca un tata-al meu sadea,

ghicind sfiala voii mele mute,

stiu din grai si mie grai sa-mi dea.

10  Si-atunci zisei: „Maestre, mi se-ascute

vederea astfel in lumina ta,  

incit mi-s limpezi cite-mi faci stiute.   

13  Dar, drag parinte, inca te-as ruga  

si de iubirea ce-i in cele bune,

dar si-n contrariul lor, a ma-nvata”. 

16  „Indreapta-ti luminoasa ratiune

spre mine”, zise, „sa-ntelegi de ce

greseste orbul care ghid se pune.

19  Cum sufletul menit iubirii e,

placerii i se daruie indata

ce-l prinde-n nada dragul de orice.

22  Perceptiei voastre ii e dat sa scoata

din cele-aievea o icoana care, 

torcind-o-n voi, de suflet vi-i legata;

25  si de-are catre-aceasta aplecare,

aceea e iubirea dupa fire,

ce prin placere iar in voi rasare.

28  Apoi, cum focul e facut s-aspire

spre-nalt, pe unde-n elementul lui

isi afla spor deplin si dainuire,

31  la fel e si cu-al vostru suflet, cui

ii da imbold a dorului putere

si far’ ce-i drag intr-insul pace nu-i.

34  Vezi cit se-nseala-acei ce-s de parere

cum ca iubirea, orisicare-ar fi, 

prin sinea ei spre lauda se cere,

37 caci poate buna pare-a se vadi

esenta ei, dar nu-i orice pecete

pe cit de buna-i ceara ce-o primi”.

40 „Cuvintele-ti sorbite pe-ndelete”,

zisei, „ce-i cu iubirea mi-aratara,

dar de-o-ndoiala sa mai scap mi-e sete;

43 de ni se da iubirea din afara,

iar sufletul nu calca in raspar,

de-i drept sau strimb, nu are merit dara”.

46  Si el: „Eu doar de-al mintii adevar

iti pot grai; ce de credinta tine,

Beatrice ti-o vadi de-a fir a par.

49  Substanta care-n forma-i contravine

materiei, dar e cu ea unita,

cuprinde o virtute-anume-n sine,

52  ce fara fapte nu-i deplin simtita,

ci numai  prin efect ni se vadeste,

cum stim ca-i vie planta inverzita.

55  De unde-anume-n minte incolteste

stiinta cea dintii, nu-i om s-o stie,

nici cum dintii dorinta-n simturi creste,

58  ci sint in voi, cum este vrednicie

fireasca-n stup; deci n-au cum laudate

sau ocarite-n sinea lor sa fie.

61 Iar spre-a pastra masura prima-n toate,

e pusa-n voi a mintii cumpanire

de straja-n pragul consimtirii date.

64  Acesta e temeiul cel din fire

a tot ce-aveti ca merit, dupa cum

ce-i bun sau rau alege prin iubire.

67 Cei adinciti pe-al cugetarii drum

vazut-au innascuta libertate,

dind lumii sensul ei moral de-acum.

70  Deci chiar zicind c-ar fi fatalitate

orice iubire ce se-ncinge-n voi,

aveti un friu ce s-o struneasca poate.

73 Beatrice acestei insusiri de soi

liber arbitru-i spune; aminte ia,   

de-o veni vorba, s-o pricepi apoi!”.

76 Tirziu, spre miezul noptii, biruia,

lumina lunii-a stelelor sclipire,

ca un ceaun ce-n foc se-nvapaia;

79 si cai ceresti gonea-n raspar sa-nsire,

pe unde intre sarzi si corsicani

vad cei din Roma-a soarelui murgire.

82 Si-aleasa umbra ce-ntre mantovani,  

dar mai cu seama-n Pietola,-i vestita,

cruta de greu-mi umerii-i avani;

85 asa ca eu, cu mintea lamurita

de ale lui raspunsuri deslusite,

luptam de-acum cu-a somnului ispita.

88  Dar somnolenta mea, pe nesimtite,

se risipi la vazul unei cete

de dinapoia noastra rasarite.

91 Si cum Asop si-Ismen pe indelete

vedeau in noapte pe tebanii care

la Bacchus se-mbulzeau cu jalbe bete,

94 la fel vedeam venind, cu tropot mare,

si eu pe cei minati de buna vrere

si de-a iubirii drepte-nflacarare.

97  Gonind spre noi asa de cu putere,

ne-ajunsera din urma, iar in frunte

doi dintre ei strigau cu grea durere:

100  „Maria-n graba se porni spre munte;

si Cezar, vrind Ilerda, se opri

in graba si Marsilia s-o-nfrunte”.

103 Iar altii: „Iute, iute! A risipi

din slaba rivna timpul nu e bine,

caci haru-i roada bunei vrednicii”.

106 „O, umbre,-acum asa de rivna pline,

rascumparind negrija care poate,

din zel putin, v-a lenevit la bine,

109  acesta, care-i viu, si-adevarate 

sint spusele-mi, sa suie-n zori ar vrea;

pe unde, dar, mai lesne-i a razbate?”.    

112  Asa grait-a calauza mea;

iar unul dintre duhuri: „Ne urmeaza

si vadul bun sa-l afli vei putea.

115  Ne mina-n mers asa dorinta treaza

c-a sta nu-i chip; ne iarta daca poate

mojici parem ca goana nu-nceteaza.

118 Eu la San Zeno, in Verona, abate 

am fost sub bunul Barbarossa, care

da si-azi fiori la Milan in cetate.

121 Iar unul ce-un picior in groapa-l are

curind va plinge-amarnic minastirea, 

platind cu chin puterea lui cea mare;

124  ca-si puse-un fiu cu trupul si gindirea   

pocite rau, ba si din flori nascut,  

in locul cui chiar merita cinstirea”.

127  Nu stiu de-a mai vorbit sau de-a tacut,

caci ramasesem hat in urma sa;

ci-acestea le-auzii si mi-au placut.

130  Iar cel ce-n toate de-ajutor mi-era:

„Spre-aceia doi intoarce-te si cata

cum umbla-n vorbe lenea-a o musca”.

133 In urma-a toti ziceau: „Pina sa-si poata

vedea Iordanul zestrea lui, pierira

cei scosi cindva prin marea despicata.

136 Si cei ce pin’ la capat socotira

ca-n van cu fiul lui Anchise-ndura

si-o viata fara glorie-si cladira”.

139 Iar cind de noi asa departe fura

incit de-acum nu-i mai puteam zari,

gind nou ma prinse, iar din el nascura

142 tot fel de fel de alte ginduri vii;

si-asa, pierdut in propria-mi cugetare,

sub pleoape vazul meu se tainui

144 si prefacui gindirea in visare.