MOARA CU NOROC SAU MINIROMANUL
UNUI SIMULACRU DE IUBIRE (8)
Partea VIII
Gherondissa
Prima iesire la rampa a batranei e in defavoarea ei, ca in
cazul Anei. Vorbele ei suna, in mintea cititorului de azi, a „prevestire” [1],
a „predestinare” [2] sau a „formula oraculara” [3]; in cel mai
bun caz le atribuim „intelepciunii ancestrale, conservatoare” [4] care
emite doar „un avertisment pe care il va repeta chiar in preziua catastrofei
finale” [5]. Lucrurile nu stau deloc asa [6]. Pe masura ce inaintam
in lectura nuvelei, se contureaza o alta imagine a batranei: personaj unic in
literatura romana, ea pastreaza si o pozitie singulara in creatia slaviciana.
Recunoastem o apropiere a ei de Mihu, tatal Martei din Gura satului, insa
una de suprafata: acelasi parinte bun care accepta hotararile copiilor sai, cu
deosebirea mare ca batrana o face de la bun inceput. Nu exista in constiinta sa
o lupta, o confruntare intre ceea ce crede si isi doreste ea (sau
colectivitatea a carei reprezentanta este – ca si Mihu, de altfel) si aspiratiile
descendentilor sai. Mai degraba, batrana e asemenea lui Neacsu, tatal „Padurencei”.
Sfatul dat de acesta fiicei sale intr-un moment crucial al existentei ei pare
de asemenea o sentinta, cand de fapt e doar un sfat parintesc: „Insotirea facuta
fara voie nu-i pentru oameni plamaditi ca noi. [...] Slabiciunea lui [a lui
Iorgovan), si asta nu tine toata viata, nici n-o au cu totii pentru tine. Nu
te face, fata mea, pui de cuc in cuib de cioara ca nu-ti este firea pentru
aceasta”. Asezat in deschiderea nuvelei, ar fi dat nastere la
interpretari critice asemanatoare si ar fi harazit eroului un destin literar de
aceeasi natura controversata cu cel al soacrei din Moara cu noroc.
Diferenta principala consta in personalizarea evident mai pronuntata data de
adresarea la persoana a II-a singular. Trebuie de asemenea sa tinem cont de
faptul ca raporturile dintre personaje sunt altele in cele doua texte amintite:
tata – fiica in Padureanca, soacra – ginere in Moara cu noroc.
Acesta din urma inseamna de fapt un dublu raport (femeie – barbat; vaduva – cap
al familiei), asadar un dublu obstacol in comunicare. Batrana nu poate fi atat
de directa ca Neacsu. Ea isi exprima parerea „imbracand-o” in straiele
„formulelor” batranesti ce trimit mai degraba la predicile bisericesti decat la
zicatorile populare. Mesajul e acelasi ca in cazul tatalui Siminei. Graitoare in
acest sens e ultima interventie a batranei la plecarea ei, in vederea sarbatoririi
Pastelui, de la Moara cu noroc. Fara masca, la persoana a II-a plural (aici se
adreseaza ambilor copii: fiica si ginere), ea spune acelasi lucru, da acelasi
sfat, cu aceeasi motivatie – protejarea lor, din grija pentru ei: „Eu
vorbesc arareori, desi totdeauna spun cam multe. Asa-mi este firea. N-am insa
obiceiul de a ma amesteca in treburile altora. Voi sunteti copiii mei: n-am staruit
insa niciodata sa faceti altfel decat asa cum va trage inima. Acum insa ma doare
inima cand vad ca pentru Lica voi parasiti neamurile voastre de sfintele sarbatori
si nu va mirati daca doresc sa ascultati o data si de mine: nu va lasati prea
departe cu oameni ca Lica. Bine sa-i crezi pe oameni buni, fiindca asa te
bucuri mai mult de dansii: Lica e insa om rau din fire. Nu v-am spus-o pana
acum, findca n-aveam pentru ce: acum va zic sa-l tineti mai departe de voi”.
Mama cea batrana e insa mai mult decat inteleapta. E inzestrata cu o calitate rara: dreapta-socotinta. Nu ne miram ca o poseda. Stim ca ea e partenera de cuplu a Batranului, despre care aflam din partea a II-a a nuvelei: „Batranul, fie iertat, fusese cojocar si cantaret de strana, si asa, mergand la biserica, ea [batrana) se ducea parca sa-l vada pe el”. Ceea ce ne uimeste e modalitatea „maiastra” in care femeia o pune in practica. Noua capitole contin interventiile in firul narativ ale eroinei. Unele directe, altele indirecte, ele construiesc acelasi portret: al unei femei deschise spre celalalt, atenta sa asculte, sa inteleaga, sa ajute, sa spuna adevarul. (E celebra in acest sens scena in care batrana vorbeste lui Lica despre cei trei porcari care au mancat si n-au platit.) Cititorului avid dupa detalii si nuante i se formeaza incetul cu incetul opinia ca batrana e mai mult decat un om intelegator, tolerant, in ochii caruia binele si frumosul ies mai intai de toate la lumina: „Asa sunt vremurile, grai batrana, Ghita e om harnic si sarguitor si asa se gandeste mereu sa adune ceva pentru casa lui. Are si el, ca tot omul, o slabiciune: ii rade inima cand isi vede sporul. E buna slabiciunea asta si nu trebuie sa te mahnesti pentru ea: rabda, ca de folosul tau rabzi, si nici nu ai prea mult de rabdat”. Nu stim daca Ion Breazu avea dreptate cand observa, in 1958, urmatorul aspect: „Cu toate ca personajul batranei nu e mentinut pe primul plan, el este purtatorul de cuvant al scriitorului. Ea reprezinta o lume veche, la ale carei moravuri scriitorul e evident ca tine” [7]. Oricare au fost intentiile lui Slavici, ele au ajuns a fi, categoric, depasite de creatia sa. Acesta este rezultatul direct al geniului creator: da aripi si punctul de plecare ramane undeva in spate, mic si neinsemnat.
Oricum am privi lucrurile, batrana este „omul lui Dumnezeu”. Relatia ei cu sacrul traverseaza ca un fir rosu nuvela. Inocenta cu care ea priveste in final „oasele albe iesind pe ici pe colo din cenusa groasa” si „lacramile alinatoare” marturiseste o aceeasi filiatie. Nu mai are rost acum sa marturisim ca nu sustinem ipoteza unui personaj-simbol. Batrana e un om in carne si oase, nu incarnarea unei idei („Ideea cumpatului, a renuntarii si a raspunderii pentru faptele tale e intruchipata de scriitor, in mod pozitiv, in personajul batranei” [8]). Ii recunoastem o multime de atribute, ca si defecte omenesti (scena cu straina din cap. VIII). Asemenea profetilor si sfintilor aflati in raport intim cu Dumnezeu, dar marcati de neputinte proprii, Batrana e o persoana purtatoare a mesajului lui Dumnezeu, o voce a sacrului. Comparatia cu Sfanta Duminica nu o avantajeaza insa. Ne-am gandit mult la aceasta apropiere. Exista chiar in Povestea lui Harap-Alb o secventa in care tanarul fecior de crai se afla (ca si Ghita dupa judecata) intr-un moment de analiza negativista a propriei vieti. Sfanta Duminica (ca si Batrana) ii e, in acest moment, o buna partenera de dialog. Ambele, „adanc miscate”, isi propun sa aline suferinta si sa sustina moralul celui drag: „Nu te mahni, dragul meu, grai batrana adanc miscata. Ma uit la fata ta, ma uit la parul tau, si nu mai intreb ce s-a intamplat: vad eu c-a fost mare nenorocire prin care ai trecut. Nu-mi spune nimic: ma tem ca nu cumva nenorocirea ta sa-mi para prea mica si sa-ti fac o nedreptate, caci ea este asa de mare cum o simti tu. Dar sa nu te mahnesti: e norocit omul care a trecut prin o mare nenorocire, caci a scapat de multe necazuri mici, care mistuie mai rau decat durerea” (Moara cu noroc); „Cate a dat Dumnezeu, Harap Alb – zise Sfanta Duminica – asa a trebuit sa se intample si n-ai cui banui: pentru ca nu-i dupa cum gandeste omul ci-i dupa cum vrea domnul. Cand vei ajunge si tu odata mare si tare, ii cauta sa judeci lucrurile de-a fir-a par si vei crede celor asupriti si necajiti, pentru ca stii acum ce e nacazul. Dar pana atunci mai rabda, Harap Alb, caci cu rabdarea ii frigi pielea...” (Povestea lui Harap-Alb). Dincolo de tonul sugubat, si aici se ascunde aceeasi preocupare pentru celalalt, aceeasi intelegere, aceeasi caldura. Sfatosenia e mai accentuata in cazul eroinei lui Creanga. Aceasta se datoreaza faptului ca ea vorbeste mai putin in numele sau si mai mult in numele lui Dumnezeu pe care-l reprezinta si care i-a dat o misiune ce trebuie dusa la bun sfarsit: „Cel-de-sus varsa darul sau si peste cei neputinciosi; se vede ca asa place sfintiei sale. Nu cauta ca ma vezi garbova si stremturoasa, dar prin puterea ce-mi este data, stiu dinainte ce au de gand sa izvodeasca puternicii pamantului si adeseori rad cu hohot de nepriceperea si slabiciunea lor.[...] Of! Craisorule, crede-ma, ca sa aibi tu puterea mea, ai vantura tarile si marile, uite asa, pe degete si toate ar fi dupa gandul tau”.
Batrana de la Moara cu noroc nu are constiinta unei astfel de investiri. Ea e doar „Batrana” (gr. Gherondissa), ceea ce inseamna cumpatare, responsabilitate, intelepciune, smerenie si, mai ales, credinta. Ca si in cazul Sfintei Duminici, ea isi ofera de trei ori ajutorul celui in nevoie (fie ca e Ghita – cap. I, cap. X, cap. XIV; fie ca e Ana – cap. I, cap. VIII, cap. XIV). Decizia nu ii apartine. Ea are doar controlul propriilor principii care se concretizeaza in sfaturile transmise cu caldura celuilalt. Batrana inchide si deschide partea I; ridica si coboara cortina intregii nuvele. Nu e intamplator. Constient sau nu, Slavici a ales-o sa fie Alpha si Omega primei sale capodopere certe.
Drd. Denis-Steliana BRADESCU
Note:
[1] Constantin Crisan, „Schita pentru o poetica sociologica a personajelor”, in vol Evaluari critice, Editura Facla, Timisoara, 1977, p. 71.
2 I. Cheie Pantea, „Slavici si vocatia tragicului”, in vol. Palingeneza valorilor, Editura Facla, Timisoara, 1982, p. 40.
3 Elisabeta Lasconi, „Moara cu Noroc sau biruirea balaurului”, in Adevarul literar si artistic, anul XI, nr. 605, 19 februarie 2002, p. 9.
4 Sara Iercosan, „Moara cu noroc”, in vol. Dictionar de opere literare: M-P, coordonare si revizie stiintifica Ion Pop, Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2001, p. 71.
5 Ibidem.
6 Batrana ocupa in Moara cu noroc un loc important, poate tocmai din aceasta cauza ea a nascut atat de multe variante de interpretari in critica literara. Unii ii acorda un statut de personaj (viu sau doar simbolic), altii transfera „mesajului” sau rolul: „prevestirea gnomica este cel dintai, cel mai complex si cel mai prezent personaj in nuvelistica lui Slavici ”. „Ideea cumpatului, a renuntarii si a raspunderii pentru faptele tale e intruchipata de scriitor, in mod pozitiv, in personajul batranei” – nota, in 1958, Ion Breazu. „Cu toate ca personajul batranei nu e mentinut pe primul plan, el este purtatorul de cuvant al scriitorului. Ea reprezinta o lume veche, la ale carei moravuri scriitorul e evident ca tine”. Patruzeci de ani mai tarziu, Mircea Popa vorbeste de prezenta in Moara cu noroc „a doua mentalitati – care se confrunta – doua moduri de a vedea existenta si finalitatea ei: cea a batranei... si cea a lui Ghita; doua mentalitati etice, morale: cea lui Ghita si cea a lui Lica; [...] in al treilea rand, nuvela aduce in dezbatere doua conceptii opuse cu privire la dragoste: aceea totala si pasionala a Anei [...] si aceea a lui Ghita, care o sacrifica...”, iar Elisabeta Lasconi vede in batrana fie „adevarata pastratoare a sacrului”, fie „stramosul mitic pe linie feminina, care pare sa vegheze fecunditatea, dar si stingerea”. Situat, din aceasta ultima perspectiva critica, intr-un punct de interferenta a doua scenarii mitice, personajul batranei trimite chiar la o „zeitate de tipul Marii Mame, care ajunge pana la noi saracita de multe atribute, pastrand doar pe cel de veghetoare a germenilor de viata”. Sara Iercosan ii asaza de la inceput eticheta de „intelepciune ancestrala si conservatoare”; batrana emite doar „un avertisment pe care il va repeta chiar in preziua catastrofei finale”. Dintre atribute, criticul nu noteaza, in finalul studiului, decat unul – ce-i drept, pe cel definitoriu: „inocenta prin legatura neintrerupta cu sacrul si colectivitatea”.
7 Ion Breazu, op. cit., pp. 29-30.
8 Ion Breazu, op. cit., pp. 29-30.