AS PLANGE, DAR NU POT DE RAS…

CINE NE MAI FURA ?

Mai ales de vreo suta de ani incoace, noi romanii avem parca “vocatia” de a fi mereu “trasi pe sfoara” in probleme de patrimoniu istoric si cultural. Dupa 1989, presa a prezentat si dezbatut indelung (dar fara a reusi sa determine vreo rezolvare) situatii precum cea a tezaurului national ramas la  rusi, sau a sabiei Binecredinciosului Voievod Stefan cel Mare ramasa la turci, sau a bunurilor Fundatiei Gojdu ramase la unguri… Dar nici asupra celor ramase acasa nu prea suntem in stare sa veghem cum se cuvine. Aviditatii sau lipsei de scrupule a strainilor li se adauga mai micile sau mai marile noastre complicitati, dar si o anume indolenta generala, care parca invita la a fi escrocati.

Mai recent, iata ca ne fura pe fata si cei la care ne-am fi asteptat poate cel mai putin: nemtii. Este cazul scandalos al facsimilarii ilicite a faimosului manuscris medieval numit Codex Aureus (din care noi detinem jumatate in Biblioteca Batthyaneum de la Alba Iulia – filiala a Bibliotecii Nationale a Romaniei), reprodus apoi in Germania cu mijloace ultrasofisticate si pus in vanzare la preturi exorbitante, intr-o afacere care se ridica, pare-se, la peste 10 milioane de euro (si in care este parte, pe langa nemtii ce au initiat frauda, insusi Vaticanul, care poseda cealalta jumatate a manuscrisului). Ca sa-si faca idee oricine despre valoarea inestimabila a acestui manuscris (un evangheliar scris cu cerneala de aur spre sfarsitul secolului 8 si inceputul secolului 9), e de ajuns sa spunem ca Nicolae Ceausescu, la rascrucea deceniilor 6 si 7, a garantat cu el in Occident pentru inprumuturi de miliarde de dolari!

Fotocopierea s-a facut in 1993, fara nici un contract scris, printr-o simpla intelegere verbala cu filiala B.N.R. din Alba Iulia, de pe urma caruia s-au “ciupit”… 1000 de dolari. Directorul in functiune pe atunci al Bibliotecii Nationale, ulterior demis, arestat si judecat, a fost scos fata curata de Justitia romana: nici usturoi n-a mancat, nici gura nu-i miroase! Intre timp, Romania a ajuns sa se judece cu Germania (in Elvetia), dar sansele noastre se pare ca sunt destul de firave. Iar pe de alta parte avem toate motivele sa fim ingrijorati de ce se va intampla in continuare cu Codex Aureus si cu alte manuscrise de mare valoare, in conditiile in care imobilul care gazduieste fondul de carte Batthyaneum (aprox. 60000 de volume) a fost retrocedat in 2003 Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia... (R. CODRESCU)

LOTCA EXTREMISTILOR

Hai sa fim oameni seriosi, lucizi si, judecand „la rece”, sa recunoastem ca mult-trambitata autonomie a secuilor s-a dovedit a fi o mare fasaiala. Un mare balon de sapun, care dupa ce s-a umflat peste masura, s-a spart linistit, fara sa deranjeze pe nimeni. Pacat de eforturile presei de a trimite o armata de corespondenti la fata locului pentru a relata in direct „revolutia secuilor” si „ciocnirile violente” preconizate. Exista riscul, la un moment dat, ca jurnalistii sa fie mai numerosi decat participantii!

In fond, ce s-a intamplat la Odorheiul Secuiesc? In prezenta a cel mult 4.000 de persoane – cifra de altfel constanta de-a lungul timpului in data de 15 martie in Odorhei – si in lipsa totala a oficialilor maghiari, s-a cantat muzica rock si s-au rostit niste discursuri plictisitoare, bombastice si neconvingatoare, despre autonomie, identitate... bla, bla, bla. In final, la insistentele repetate ale organizatorilor, participantii au sustinut, fara vlaga, ca doresc autonomia Tinutului Secuiesc. Sunt tare curios daca printre cei prezenti se aflau toti cei 200 de secui declarati la ultimul recensamant... Prin discursurile lor rigide si plate, amintind de „limba de lemn”, Laszlo Tokes, Szasz Jeno, Csapo Jozsef si Raffai Erno pareau picati de pe alta planeta. „Inimosii” lideri contrastau puternic si ridicol cu sarbatoarea secuimii, iar „dorinta de nestavilit pentru autonomie” era minunata, dar lipsea cu desavarsire.

O singura concluzie poate fi trasa: autonomia teritoriala atat de ravnita de Consiliul National Secuiesc si Uniunea Civica Maghiara nu are sustinere in randul maghiarilor de rand. Mai degraba, reprezinta un pretext pentru castigarea sprijinului populatiei de aceasta etnie in detrimentul UDMR. Ironia sortii face ca discursul lui Marko Belo, rostit in 15 martie la Targu Secuiesc, sa fie receptat ca fiind cu adevarat radical. Atata timp cat lupta pentru autonomie teritoriala beneficiaza de sustinerea a sub 0,5% din populatia judetelor Covasna, Harghita si Mures, CNS si UCM incep sa aduca cu Partidul Liber Schimbist sau cu cel Republican-Monarhist al „contelui” Iosipescu-Zambra. Singurul sprijin al celor doua organizatii, parasite de toti oficialii maghiari, fie ei de stanga sau de dreapta, a venit din partea unor pusti cu craniile rase, membri ai asociatiei neonaziste „Constiinta 88”. La varsta lor e normal ca, dupa cateva beri, sa vada Ungaria Mare... Liderii autonomisti maghiari au pierdut pe mana lor si sunt – vorba galeriei Rapidului – singuri impotriva tuturor.

Extremistii maghiari au atatea sanse la cariera politica pe cat are Marko Belo sa-i creasca plete. Poate doar sa spere intr-o minune, cum s-a intamplat in 1990, cand judetul Tulcea s-a trezit cu un deputat UDMR, desi nu exista picior de maghiar in toata Delta! Fenomenul a fost explicat rapid: lipovenii, usor ametiti de emotiile alegerilor, au pus stampila pe „nufarul” UDMR-ul, confundandu-l cu simbolul lor – „lotca”. (Fl. BICHIR)

NEM TUDOM MAGYARO

Senatorul Gyorgy Frunda e un om sa-l pui pe rana, panaceu, pe care toti romanii l-ar indragi, daca ar sti ce sentimente nutreste pentru tarisoara noastra. L-ar strage in brate pana la lesin, l-ar impaia sa nu-l piarda generatiile viitoare...

Pana in anul 1990, prenumele sau era Gheorghe, iar ulterior, prin maghiarizare, a devenit Gyorgy. In CV-ul sau, om delicat si european, a trecut limba romana la... limbi straine. Avocatul udemerist, in marea lui bunatate, l-a aparat pe Cseresznyes Pal. Cum, nu stiti cine este Pal? Nimeni altul decat „eroul” care l-a desfigurat si ologit pe Mihai Cofariu in martie 1990 la Targu-Mures. Tot el i-a aparat pe cei care l-au ucis, in 22 decembrie 1989, pe maiorul de militie din Targu Secuiesc, Aurel Agachi.

Senator al Romaniei, Gyorgy Frunda s-a dus si la Strasbourg pentru a cere ca Romania sa nu mai fie stat national, iar amicul sau Marko Belo afirma ca Gyory trebuie laudat deoarece “conceptul de stat national nu mai exista in Europa”. Degeaba a plans baciul Frunda si ne-a reclamat pe la toate cancelariile europene. A venit Olli Rehn, comisarul european pentru extindere, si i-a bagat mintile in cap. „Legislatia din Romania in materie de drepturi ale minoritatilor etnice corespunde prevederilor europene in domeniu, ar trebui sa se incheie discutiile pe acest subiect, definitiv”, le-a zis Olli, care nu e vreun „vlah imputit”, ci finlandez. De neam ugro-finic, adica neam cu voi, baci Frunda.

„Avem probleme cu invatamantul. Vrem predarea limbii romane la disciplina limba straina”. Nicaieri in lume limba oficiala nu figureaza la limbi straine. „Autonomie teritoriala”?. Nu merge, ca nu e constitutional. „Folosirea limbii materne de catre maghiarii ceangai”?. Nu exista cereri. „Invatamant superior in limba maghiara”?. Numai la “Babes-Bolyai” sunt peste peste 6000 de studenti. „Universitate de stat maghiara”? Pai unde e multiculturalismul, vreti segregare?

Luna trecuta, Olli Rehn, baiat destept, cu masterat in SUA si doctorat la Oxford, i-a explicat clar lui Frunda si celor ca el ca prin cererile udemeriste se incearca legiferarea separatismului educational, cultural, civic si chiar administrativ. Si ca “nu se poate cere unei tari candidate ceea ce nu se cere tarilor membre ale UE”.

Maestre Frunda, eu zic ca e timpul sa-ti iei inapoi numele de Gheorghe, iar cand te mai intreaba cineva de autonomie, enclavizari si alte bazaconii, sa raspunzi demn: Nem tudom magyaro. (Fl. BICHIR)

INTOARCEREA LUI IUDA

La inceputul lunii aprilie, postul TV National Geographic a transmis un documentar despre o asa-zisa ”Evanghelie dupa Iuda”. Filmul este construit in jurul unui document in limba copta, vechi din anii 200-300 dupa Hristos, document care ar apartine seriei de evanghelii scrise in primele secole de crestinism. Documentul a fost descoperit in 1970 si in toti anii scursi de atunci a fost tradus, cercetat si autentificat. Povestea cuprinsa in acel papirus spune ca Iuda a fost cel mai iubit dintre apostolii Mintuitorului, Care de aceea i-a incredintat misiunea de a-L trada, ca sa se poata implini profetiile privind moartea si Invierea Sa. Logic, daca Hristos nu ar fi fost tradat de Iuda, El nu ar fi fost rastignit si nu ar fi inviat. Or, Invierea Domnului, prin care ni s-au deschis portile mintuirii, este esentiala pentru crestinism.

Interesant, ”Evanghelia dupa Iuda” se incheie dupa tradare, fara sa ne spuna ce s-a intimplat cu tradatorul.

Intii de toate, se cuvine precizat ca evanghelia inseamna marturia unuia dintre cei care au stat aproape de Iisus Hristos, cit Fiul lui Dumnezeu s-a aflat in trup, si au cunoscut viata si invatatura Sa in mod nemijlocit. Insa, dupa cum stim din Sf. Scriptura, Iuda s-a sinucis imediat dupa tradare, deci n-a avut vreme sa scrie. A doua observatie: daca Iuda stia ca din supunere fata de Hristos a participat la realizarea scenariului divin pentru salvarea lumii, nu s-ar mai fi sinucis, comitind un pacat capital. Mai mult, daca Mintuitorul l-ar fi rugat pe Iuda sa fie tradator pentru a se implini profetiile, dupa Inviere, cind li S-a aratat apostolilor, cu siguranta Hristos le-ar fi spus si lor despre menirea pe care a avut-o Iuda. Nu exista nici un motiv pentru care Iisus, in incomparabila Sa dragoste de oameni, sa fi lasat ca Iuda sa fie urit in vecii vecilor de toti crestinii.

Una peste alta, ”Evanghelia dupa Iuda” pare mai degraba o incercare de deposedare a lui Iisus Hristos de dumnezeire, de prezentare a Sa ca fiind, iata, un om supus greselii: greseste in alegerea lui Iuda si apoi greseste inca o data lasind ca apostolul sau cel mai iubit sa poarte stigmatul tradarii, desi este nevinovat. In nici un caz cei care au scris aceasta poveste nu iau in calcul esenta divina a lui Iisus, care nu avea nevoie sa joace tragedia rastignirii pentru a putea aduce apoi bucuria Invierii. El stia ca asa se va intimpla, nu trebuia sa puna nimic la cale.

Pina si anumite medii intelectuale de la noi, altminteri prea putin interesate de teologie si viata crestina, au luat in dezbatere ”evanghelia”, dindu-si cu presupusul despre semnificatiile sale si despre cum va schimba ea istoria si felul nostru, al crestinilor, de a ne raporta la Sf. Scriptura si chiar la istorie. Concluziile sint adesea deconcertante. Iat-o, de pilda, pe cea trasa de un Ioan Buduca: ”Ce importanta are noua poveste a lui Iuda in acest orizont de mister? Da, are. Are una strictamente politica. Daca documentul copt este autentic in continutul sau, trebuie sa incetam sa mai gindim politic aceste intimplari. Sint anulabile toate interpretarile despre vinovatia cuiva (evrei, romani) daca Iuda insusi a fost initiat sa stie ca nu va purta nici o vina. Noi toti, crestini sau necrestini, purtam vina de a gindi in termeni de vinovatie un scenariu divin mai bogat decit orice scenariu profetic sau uman” (Ziua, 20 aprilie 2006). Ehei, cum le zici matale, Buducule, mai rar cineva!  (Cl. TARZIU)