SAH LA REGE (26)

            In dimineata de 6 septembrie 1940, la numai cateva ore dupa ce regele Carol al II-lea semnase actul de renuntare la tronul Romaniei, fiul sau, Mihai, depunea juramantul in fata patriarhului Nicodim, a generalului Ion Antonescu, conducatorul Statului si presedintele Consiliului de Ministri, si a lui Dimitrie Lupu, presedintele Inaltei Curti de Casatie, devenind prin “Gratia lui Dumnezeu si Vointa Nationala” pentru a doua oara regele Romaniei. In legatura cu aceasta ciudatenie in succesiunea la tronul Regatului Romaniei sunt utile cateva precizari.

            Pe ziua de 4 iunie 1926, in urma renuntarii principelui Carol la dreptul sau de mostenitor al tronului Romaniei, regele Ferdinand cere Adunarii Constituante ca “in conformitate cu Constitutia si Statutul Casei Regale, Adunarile Nationale sa recunoasca pe principele Mihai ca «Principe Mostenitor al Romaniei»”. La moartea regelui Ferdinand – 20 iulie 1927 – principele Mihai, fiul lui Carol si al principesei Elena a Greciei, a fost proclamat rege al Romaniei. Fiind insa minor (nascut la 25 octombrie 1921), prerogativele sale au fost exercitate de o regenta alcatuita din printul Nicolae, unchiul sau, patriarhul Miron Cristea si Gh. Buzdugan, presedintele Inaltei Curti de Casatie. Regele Mihai I domneste ca rege al Romaniei pana la 8 iunie 1930, cand este detronat de tatal sau, care se inscauneaza printr-o lovitura de stat ca rege al Romaniei cu titlul de Carol al II-lea. Totodata, eegina-mama Elena este obligata sa paraseasca tara (se va stabili in Italia, la Florenta), locul ei fiind luat de tiitoarea oficiala a noului rege, evreica Elena Lupescu. Cat priveste pe regele detronat, acestuia, in compensatie pentru tronul pierdut, i se confera, pe langa calitatea de principe mostenitor, pompoasa titulatura de “Mare Voevod de Alba Iulia”.

            Faptul ca prima decizie a generalului Ion Antonescu in calitatea sa de conducator al Statului roman a fost consacrarea princepelui mostenitor Mihai ca noul rege al Romaniei nu trebuie sa surprinda. Ea constituie expresia profundului atasament fata de institutia monarhiei al unui ostas care si-a slujit tara cu devotament si credinta sub sceptrul regilor Carol I si Ferdinand I, ctitorii Romaniei moderne. “In ceea ce priveste conceptia generalului despre rolul regelui in stat – scrie George Magherescu in Adevarul despre Maresalul Antonescu –, era bine definita. Regele trebuie sa devina: prin coroana, suveran al tarii; prin nume, simbol al reunirii tuturor provinciilor romanesti; prin dinastie, punte de legatura cu timpurile voevodale si domniile glorioase ale lui Carol I si Ferdinand I; prin viata de palat, pilda pentru societate romaneasca”.

            Generalul Antonescu nu s-a limitat insa la formularea unor principii privind monarhia. “Regele era tanar – ne informeaza in continuare biograful sau –, educatia lui nu era terminata. Studiile universitare se impuneau. Ele urmau sa fie predate de profesori universitari alesi, dupa un program analitic pe care eu il vazusem intocmit de mana generalului: istoria universala, drept international, sociologie, istoria filozofiei, istoria artelor. Prin prerogative regele fiind absolvit de grijile guvernarii, predand toata raspunderea conducatorului, avea tot timpul si linistea sa-si desavarseasca educatia si sa se maturizeze, spre a fi cat mai apt de a lua la un moment dat fraiele guvernarii. Deocamdata nu trebuia sa se amestece in politica aceasta atat de intortocheata si plina de riscuri. «Regele sa ramana neintinat… Toata raspunderea o port eu», astfel fusese auzit generalul declarand de nenumarate ori”.

Este problematic insa daca tanarul suveran (la consacrarea sa rege al Romaniei, Mihai avea 19 ani) era capabil sa inteleaga bunele intentii ale generalului Antonescu, care, intr-un anumit sens, se considera obligat sa indeplineasca rolul de tutore moral al imaturului suveran. Sa nu uitam insa ca la varsta de 9 ani, cand Mihai a fost despartit de mama sa, intrand sub aripa ocrotitoare a lui Carol, mediul educativ in care s-a format vlastarul regal nu a fost cel mai fericit. Se pare ca atmosfera de la Palat, unde Elena Lupescu, amanta regelui, patrona camarila din jurul tronului, alcatuita din personaje de o moralitate indoielnica, a avut o influenta negativa in procesul de formare a caracterului printului mostenitor. Scena petrecuta in gara Mogosoaia, unde proaspatul rege al Romaniei venise sa-si ia ramas bun de la tatal sau, ex-regele Carol al II-kea, izgonit din tara pentru nemernicia sa, vine in sprijinul supozitiei de mai sus. “Pe cand Carol se afla pe treptele trenului – relateaza Paul D. Quinlan in Regele Playboy –, Mihai l-a implorat sa-l ia cu el. «Nu ma lasa aici, ia-ma cu tine», insista el. «Plangea ca un catelandru», relata mai tarziu Fabricius [Wilhelm Fabricius, ministrul plenipotentiar al Germaniei la Bucuresti, prezent la plecarea fostului rege in exil – n. n.]”. Un comportament degradant in ochii diplomatului german, ale carui aprecieri se fac ecoul vederilor Führer-ului, despre care doamna Fabricius ii confia prietenei sale Martha Bibescu ca “nu poate sa sufere regii, curtile, dinastiile” (remarca consemnata de aceasta din urma in memoriile sale, intitulate Jurnal politic: 1939-1941).

            De mai multa omeneasca intelegere da dovada George Magherescu in comentariul sau asupra atitudinii regelui Mihai in clipa despartirii de tatal sau. “Regele Mihai isi iubea tatal si oricum si oricate umilinte i s-ar fi adus, nu putea ierta cu usurinta ca i se aruncase in spinare un tron, cind el nu-l dorea, fiind si nepregatit, si mai cu seama in aceste vremuri. Cel ce i l-a aruncat, in ochii lui Mihai, nu era altul decat generalul Antonescu, care poate, dupa credinta lui, uzurpase domnia tatalui”.

            In spiritul profundelor sale convingeri despre rolul monarhiei pentru propasirea Neamului, cat si despre importanta dinastiei ca factor unificator al Natiunii, una dintre primele masuri luate de generalul Antonescu in calitatea sa de conducator al Statului a fost refacerea familiei regale prin rechemarea in tara a principesei Elena, mama regelui, aflata in exil in Italia. “Era o situatie nedreapta – scrie acelasi George Magherescu, cronicarul anilor in care generalul Ion Antonescu a condus Romania –, care lovise in mod deosebit sensibilitatea romanilor. Regina-mama Elena trecea drept o victima: ea era inselata, parasita de sot si gonita de langa fiul ei, care si acesta avusese o copilarie nefericita, lipsit de dragostea calda materna. De la sine se impunea ca plecarii lui Carol sa-i urmeze intoarcerea reginei Elena, lucru pe care generalul Antonescu l-a si realizat. Astfel, de indata ce noul guvern veni la conducere, la 20 septembrie 1940, regina-mama Elena isi facu reintrarea in Capitala, primita de populatia Bucurestiului cu multa dragoste…”

            Pentru reglementarea situatiei create prin existenta a doua demnitati suverane – Regele Mihai si Conducatorul Statului –, generalul Antonescu a formulat, asa cum relateaza istoricul Andreas Hillgruber in Hitler, Regele Carol si Maresalul Antonescu, folosind informatii furnizate de printul Albrecht de Hohenzollern, urmatorul principiu de coexistenta: “Regelui toate onorurile, mie insa toata puterea”. Ideala in principiu pentru o tara aflata intr-o grava criza politica, solutia generalului nu va fi respectata de nici una din parti. A te bucura de “toate onorurile”, dar a fi total lipsit de putere – este vorba in primul rand de puterea politica – constituie un fals privilegiu pentru cei carora li se aduc onorurile, in speta regele si regina-mama. Aceste doua personaje, detinatoarele aurei regalitatii, nu vor accepta fara reactie postura ingrata pe care le-o rezervasegeneralul Antonescu. La randul sau, Conducatorul Statului nu se va putea abtine sa nu intervina in problemele de protocol ale Casei Regale, cand se considera indreptatit sa o faca. De aici pana la inevitabilul conflict nu mai era decat un pas. Dar sa urmarim evolutia faptelor.

            “Primele neintelegeri de natura personala – mentioneaza acelasi Andreas Hillgruber – aparusera inca din anul 1942. Mihai si mama sa, regina Elena, se simteau pusi in umbrasi neluati in seama de catre Antonescu si de catre doamnele care cautau sa se strecoare in primele randuri, si mai ales de catre vaduva lui Goga, Veturia, si de catre Maria, sotia Conducatorului Statului roman”. Mai explicit, cu privire la ciocnirea de orgolii intre “primele doamne” ale tarii din anii razboiului, este George Magherescu: “Frictiunile intre rege si maresal se accentueaza de indata ce sotia maresalului incepu sa apara in public in calitate de presedinta a Patronajului [institutie de binefacere – n. n.], impartind ajutoare saracilor. Regina Elena se simti dintr-o data frustrata. Relatiile devenira reci. Atmosfera de la sfarsitul anului 1942 era foarte favorabila unei manifestari pentru a scapa de tutela maresalului si de eclipsarea pe care o aducea reginei sotia acestuia. Perspectiva de a sari pe o alta platforma se oferea promitatoare. Langa regele tanar, mocnit si indecis, statea vajnica sa mama, ale carei veleitati erau departe de a fi satisfacute”.

            Daca in stadiul initial conflictul dintre Conducatorul Statului si Palat era motivat de frustrari personale si orgolii nemenajate, incetul cu incetul neintelegerile se vor agrava, degenerand, intr-un moment cum nu se poate mai nepotrivit, intr-o disputa politica. Angajata intr-un razboi necrutator impotriva Rusiei bolsevice, natiunea avea o imperioasa nevoie de unitate pentru a se opune cu toate resursele sale morale si materiale celei mai mari primedii care i-a amenintat fiinta de-a lungul intregii sale istorii.

            “Primul motiv al unui diferend major – scrie Andreas Hillgruber, urmarind evolutia situatiei politice din Romania in anii celui de-al doilea razboi mondial – a fost un mesaj echivoc al regelui Mihai I cu ocazia Anului Nou, pe care i-l pregatise maresalul Curtii, baronul Mocsony-Starcea, citit la 1 ianuarie 1943. La protestul lui Killinger [Manfred Killinger, inlocuitorul lui Wilhelm Fabricius ca reprezentant al Germaniei in Romania – n. n.] impotriva continutului acestui mesaj, maresalul Antonescu a apelat la ratiunea de stat si la disciplina nationala a tanarului monarh si a cerut inlaturarea maresalului Curtii, la care insa regele Mihai s-a opus. Reginei-mame Elena, care s-a plans de cererea ultimativa de concediere, Ion Antonescu i-a comunicat ca pentru ea este pregatit oricand un tren special cu destinatia Florenta. Ruptura care s-a produs din acel moment intre Rege si Conducatorul Statului n-a mai putut fi depasita in perioada ce a urmat; numai vice-presedintele Consiliului de Ministri, Mihai Antonescu, a ramas intr-o legatura permanenta atat cu monarhul, cat si cu cercurile Curtii Regale”.

            Consecinta imediata a conflictului ireductibil intre Palat si Conducatorul Statului a fost constituirea adversarilor maresalului intr-un grup organizat si activ, care, sub pretextul restaurarii prerogativelor cuvenite regelui Mihai, urmarea inlaturarea lui Ion Antonescu de la conducerea tarii si totodata revizuirea politicii externe a Romaniei. In fapt era vorba de formarea unei noi camarile, care insa se deosebea esential de camarila din perioada regimului trecut. In timp ce membrii camarilei din anii domniei fostului rege Carol si a amantei sale, Elena Lupescu, dispuneau doar de puterea si privilegiile ingaduite de patronii lor, in camarila formata in jurul tronului regelui Mihai, puterea, intreaga putere, apartinea membrilor camarilei. Cu acceptul reginei-mame, “eminenta cenusie” a inca neimplinitului ei fiu, regelui i se crea iluzia ca el ar fi arhitectul care concepe planurile si actiunile puse la cale de complotisti impotriva maresalului Antonescu si, nu in ultimul rind, impotriva tarii.

            “Germania a pierdut razboiul. Trebuie acum sa ne concentram sa nu-l pierdem pe al nostru”. Declaratia ii apartine maresalului Ion Antonescu, dupa intrevederea cu Hitler din noiembrie 1942. Cat priveste veridicitatea ei, iata ce scrie asiduul cercetator al surselor occidentale privind Romania in cel de-al doilea razboi mondial, Nicolae Baciu, in lucrarea sa Agonia Romaniei (Ed. Ion Dumitru, München, 1987). “Aceasta declaratie, facuta in trenul ce-l ducea din Germania spre Bucuresti, este autentificata de Penescu [Nicolae Penescu, ultimul secretar-general al Partidului National-Taranesc, condamnat in procesul fruntasilor national-taranisti in frunte cu Iuliu Maniu si exilat in Occident dupa executarea pedepsei in temnitele comuniste – n. n.], cat si de cercetatorul american Larry Watts in lucrarea sa In serviciul Maresalului. Aceasta convingere a dictat Maresalului Antonescu o noua politica destinata salvarii intereselor romanesti. Se impunea iesirea Romaniei din Axa si inceperea negocierilor cu aliatii in vederea iesirii din razboi. Retinem ca, inca de la inceputul anului 1943, maresalul Antonescu, in mod curajos si demn, a facut cunoscute guvernului german – printr-un memoriu facut de Mihai Antonescu si inaintat lui Ribbentrop – intentiile sale de a negocia cu aliatii in interesul Romaniei si chiar al Germaniei. In cadrul acestei politici, in primavara lui 1943, au inceput negocierile de armistitiu de la Madrid, intre guvernul roman si ambasadorul Statelor Unite, Hayes. La Lisabona, ministrul Romaniei in Portugalia, Victor Cadere, lua contact cu ambasadorul Marii Britanii. Prin Vatican, prin reprezentantii sai la Istanbul, Stockholm si Helsinki, guvernul maresalului Antonescu se straduia din rasputeri sa gaseasca o solutie pentru a iesi din razboi cu garantii pentru suveranitatea si independenta Romaniei. Opozitia romana, adica Iuliu Maniu, seful Partidului National-Taranesc, si Dinu Bratianu, seful Partidului National Liberal, erau perfect de acord cu aceste tratative, informati cu regularitate si consultati. Ceva mai mult, Antonescu a propus chiar sa abandoneze puterea, daca aliatii ar prefera sa negocieze cu opzitia romana si daca ei pot obtine conditii mai bune pentru tara. Se lucra deci mana in mana cu guvernul si opozitia”. Din pacate, consensul in vederea iesirii din razboi a fost de scurta durata. Teama ca un armistitiu real, cu arma in mana, sa fie obtinut de maresalul Antonescu, si astfel acesta sa se mentina la conducerea tarii, i-a facut pe “patriotii” din clica din jurul regelui sa actioneze pe cont propriu, sabotand initiativele guvernului.

            “Langa rege – scrie George Magherescu – se afla in permanenta un grup de oameni tineri, unii apropiati varstei sale, care nu mai puteau de nerabdare sa scuture jugul de fier al maresalului si sa treaca puterea de partea regelui, adica a lor. Printre acestia se aflau Mircea Ioanitiu, fost coleg de scoala. Alaturi de el Mihai primise pe Niculescu-Buzesti si Ion Mocsony-Starcea. Niculescu-Buzesti era si membru al Partidului Nationa-Taranist, si secretar la Externe. Prin el, regele avea legatura cu Iuliu Maniu si cu Ica (Mihai) Antonescu, al carui subaltern era Niculescu-Bizesti (…). La acest grup restrans de civili se alaturase in 1943 generalul C. Stanescu, numit de maresal ca sef al Casei Militare a regelui Mihai. Lor li se va alatura si generalul Aurel Aldea, acel general pe care maresalul il scosese din armata la venirea sa la putere, ca pe un element servil si fara scrupule. Acestia constituisera grupul «celor cinci» de la Palat, care alcatuisera, din vara lui 1943, grupul conspirativ de langa rege, prezent din zi pana in noapte. Lor, treptat-treptat, li se alatura si altii, pe care ii vom vedea la timp. Ei au influenta asupra regelui, determinandu-l sa intervina in jocul politic al tarii spre a o pregatii sa treaca de partea aliatilor”.

            Pentru a intelege usurinta cu care s-a injghebat complotul impotriva maresalului Ion Antonescu, dar mai ales succesul pe care l-a avut acest complot, este utila o comparatie cu un alt regim politic condus dictatorial, tot de un general, anume cel din Spania franchista. Spre deosebire de generalul Franco, a carui guvernare s-a bucurat de sprijinul politic al tuturor gruparilor de dreapta, in frunte cu Falanga Spaniola, ca si de al Bisericii Catolice, generalul Antonescu, dupa dramaticul divort de Miscarea Legionara din ianuarie 1941, a fost total lipsit de sprijin politic, principalele formatiuni politice ale timpului, Partidul National-Liberal si Partidul National-Taranesc, considerandu-l ca pe un rau necesar, impus de conjunctura politica in care se gasea tara. Mai mult decat atat, in timp ce regimul franchist se baza pe personalitati cu acelasi crez politic, calite in anii de razboi civil impotriva comunismului, regimul antonescian, lipsit de sprijinul unui partid care sa-i impartaseasca fidel orientarea politica, a fost nevoit sa foloseasca aparatul de stat mostenit de la vechiul regim. Cu exceptia armatei, care ii era fidela (dar nici aceasta in intregime, multi generali cu grade si functii inalte, apropiati de fostul suveran, ii erau ostili si cautau, pe toate caile, sa-i submineze autoritatea), si a unor personalitati de o moralitate si un profesionalism exemplar, neinregimentate in vreun partid politic, asa cum au fost de pilda Gh. Alexianu, Ion Petrovici sau Mircea Vulcanescu, restul detinatorilor de functii politice si administrative erau de stransura: fie membri, fie simpatizanti ai partidelor National Liberal si National Taranesc, partide care prin trecut si doctrina erau adversare declarate ale oricarei forme de nationalism si autoritarism. O carenta grava a regimului antonescian, care se va face simtita in domeniul politicii externe, cand diplomatilor romani din capitalele tarilor neutre li se va cere sa stabileasca contacte si sa duca tratative cu reprezentantii Statelor Unite si Angliei pentru iesirea Romaniei din razboi.

            In anul 1943, cand opozitia inca lucra mana in mana cu guvernul pentru “binele natiunii”, Iuliu Maniu l-a determinat pe maresalul Antonescu sa-l numeasca pe Alexandru Cretzianu ambasador la Ankara, cu insarcinarea expresa de a initia demersuri pe langa aliati pentru iesirea tarii din razboi. In acelasi context, Departamentul de Stat a fost informat ca Romania doreste sa trimita un emisar pentru a negocia desprinderea Romaniei de Axa. In aceasta noua tentativa, tot la cererea lui Iuliu Maniu, maresalul Antonescu i-a acordat printului Barbu Stirbey un pasaport diplomatic pentru a incepe tratative cu Statele Unite si Marea Britanie la Londra. Planul a esuat, astfel ca tratativele au avut loc la Cairo, unde printului i s-a alaturat, din partea taranistilor, Constantin Visoianu. Din nefericire, atat misiunea lui Alexandru Cretzianu la Ankara (septembrie 1943  – martie 1944), cat si cea a lui Barbu Stirbey si Constantin Viisoianu la Cairo au esuat. Romania dorea sa capituleze numai in fata anglo-americanilor, in timp ce acestia cereau o capitulare neconditionata, incluzandu-i in actul capitularii si pe rusi. Explicatia acestui esec nu este un secret. La Conferinta ministrilor de Externe de la Moscova, din noiembrie 1943, si apoi la Conferinta de la Teheran, o luna mai tarziu, Stalin, Roosevelt si Churchill pecetluisera deja soarta Europei orientale. Abandonati de aliati, romanii se gaseau singuri in fata amenintarii colosului bolsevic. Armata Rosie se apropia amenintator de hotarele Romaniei, impunand guvernului de la Bucuresti sa ia urgent o hotarare.

            La mijlocul anului 1944, cand devenise limpede ca Romania se gasea pe “marginea prapastiei”, Pamfil Seicaru, directorul cotidianului Curentul, publica editorialul intitulat “Rechizitoriul marilor ipocrizii”, in care citeaza pasaje din discursul lui Edwin Juhol Linkomies, presedintele Consiliului de Ministri al Finlandei, o tara aflata in acele momente intr-o situatie la fel de disperata ca si Romania. Este o incercare grava de a atrage atentia tuturor celor care unelteau, in dauna intereselor nationale, pentru a-l inlatura pe Maresalul Antonescu, dar nu spre binele Romaniei, ci pentru a pune mana, indiferent de pret, pe putere, impinsi in actiunea lor de orgolii si interese meschine, ca si de slugarnicie fata de aliati.

            “Statele Unite – se adresa premierul finlandez concetatenilor sai – au rupt relatiile diplomatice cu Finlanda in clipa in care poporul nostru se afla in momentul decisiv al luptei sale pentru independenta (…). Trebuie sa ne aparam tara, intregul nostru popor liber si independenta noastra. Trebuie sa ne aparam viata noastra familiala si valorile spirituale mostenite de la stramosii nostri. Trebuie sa aparam tot ceea ce face viata demna de trait. Daca nu vom proceda asa, nu avem decat o singura alternativa: capitularea. Rostesc acest cuvant nu ca pe o simpla presupunere, caci stiu ca Uniunea Sovietica cere capitularea Finlandei. Dupa capitulare ni s-ar dicta o pace care in mod sigur nu ar tine seama nici de cele mai elementare drepturi ale poporului finlandez. O asemenea capitulare ne-ar lasa fara aparare, la discretia inamicului. Intr-o clipa am pierde tot ceea ce poporul nostru a cladit in curs de secole. Din anumite parti s-a sustinut ca s-ar putea obtine noi conditii de pace, mai avantajoase, in cazul cand oameni noi ar fi adusi la conducerea tarii. Si aceasta presupunere este neintemeiata. Daca se stie acest lucru, nu mai poate exista nici un fel de alegere. Cu barbati liberi si cu femei libere trebuie sa luptam, trebuie sa luptam pentru prezentul si viitorul poporului nostru, atat timp cat vom avea forte suficiente”.  “Parca citim o pagina din Tit Liviu, evocand cele mai patetice momente din istoria Romei” – isi incheie ziaristul roman editorialul scris in momente dramatice, cand Armata tarii lupta eroic pe frontul Moldovei, straduindu-se din rasputeri sa stavileasca puhoiul bolsevic, oferind astfel guvernului legitim al Romaniei, cel condus de maresalul Antonescu, conditiile incheierii unui armistitiu onorabil, cu Ostirea tarii intacta, cu ostasul roman cu arma in mana, nu o rusinoasa capitulare neconditionata. Dar nu tot la fel se gandea in tabara complotistilor grupati in jurul regelui. Si nu numai atat. Nucleului de complotisti li s-a alaturat un numar dureros de mare de generali si ofiteri superiori din tara si de pe front, care – sa nu uitam – in septembrie 1940 depusesera juramant de credinta Conducatorului Statului.

            Cum insa nici convorbirile pentru iesirea din razboi, purtate direct  de Fred Nanu, ministrul Romaniei la Stockholm, cu Alexandra Kollontai, reprezentanta Uniunii Sovietice in capitala Suediei, nu s-au dovedit mai productive decat negocierile de la Ankara si Cairo, conspiratorii de la Palat, in stransa legatura cu agentii sovietici aflati in tara, au trecut de la faza intentiilor la faza actiunii. “In timp ce E. Bodnaras [fost ofiter roman, dezertor in URSS si revenit in tara ca principal agent sovietic in Romania – n. n.] – scrie Florin Constantiniu in O istorie sincera a poporului roman – dirija din umbra, potrivit directivelor sovietice, activitatea PCR, L. Patrascanu – fata umana a comunismului in Romania – purta negocieri cu reprezentantii regelui si cu liderii partidelor politice. Graba lor de a actiona pentru rasturnarea regimului, dar, mai ales, a fortei aflate la spate – URSS – au facut ca in unele imprejurari cei doi reprezentanti ai PCR sa se bucure de o intaietate in totala disproportie cu insemnatatea partidului pe esicherul politic romanesc. Astfel, la prima consfatuire privind pregatirea loviturii de stat, desfasurata in prezenta regelui si cu participarea generalilor C. Sanatescu, Gh. Mihail, C. Vasiliu-Rascanu si A. Aldea, precum si cu cei doi apropiati sfatuitori ai suveranului, I. Mocsony-Starcea si Gr. Niculescu-Buzesti, singurii reprezentanti ai unui partid politic au fost Patrascanu si Bodnaras”.

            Concomitent cu actiunea militara si coordonata de Palat, are loc o actiune politica al carei protagonist a fost Iuliu Maniu: „La 20 iunie – continua Florin Constantiniu – s-a constituit Blocul National-Democratic, expresie a conlucrarii PNT, PNL, PSD si PCR in vederea inlaturarii regimului antonescian si a desprinderii Romaniei de Germania. Maniu considera ca acordul sau cu Bratianu reprezinta «principala forta politica, iar celelalte forte democratice de stanga trebuie sa se alature acestei forte». Pentru liderul national-taranist, intelegerea cu PCR era un fel de tratament homeopatic destinat sa fereasca societatea romaneasca de comunizare”.

            Si tot Florin Constantiniu relateaza un fapt demn de retinut, care explica intr-o buna masura reusita loviturii de stat puse la cale de conspiratorii patronati de regele Mihai. “Informat despre activitatea fortelor de opozitie prin rapoartele SSI, maresalul nu a luat nici o masura pentru a pune capat pregatirilor de indepartare a sa de la carma statului, sau macar pentru a le restrange. Antonescu era convins ca puterea sa nu este primejduita, intrucat armata si poporul il urmeaza cu fidelitate («pot sa-mi pun capul intre picioarele generalilor mei», avea el sa spuna comandantului Grupului de Armate «Ucraina de Sud», Hans Friessner, cu numai doua zile inainte de a fi arestat). Inteleptit de experienta italiana [arestarea si demiterea lui Mussolini, la 25 iulie 1943, de catre regele Victor Emanuel III – n. n.], Hitler i-a spus lui Antonescu, la despartirea lor din 5-6 august: «Sa nu va duceti la Palatul Regal». Au fost ultimele cuvinte ale Führer-ului adresate maresalului; Hitler nu uita ca Mussolini fusese arestat indata ce iesise de la audienta avuta la rege”. Un sfat de care, din pacate, Antonescu n-a tinut seama!

            In dimineata zilei de 20 August 1944, dupa o puternica pregatire de artilerie, fortele sovietice din Fronturile 2 si 3 ucrainiene dezlantuie o masiva ofensiva pe frontul Moldovei. Ofensiva sovietica a precipitat, asa cum era firesc sa se intample, luarea unor hotarari politice majore pentru viitorul tarii. “La 20 August, incepand cu marea ofensiva de pe frontul romanesc – relateaza generalul Platon Chirnoaga in capitolul intitulat “23 August 1944” din Istoria politica si militara a razboiului Romaniei contra Rusiei sovietice, lucrare exemplar de obiectiva, neafectata nici de subiectivismul memoriilor datorate participantilor la evenimente, nici de spiritul partizan al majoritatii istoricilor care au abordat aceasta tema –, regele cu Iuliu Maniu si ceilalti sefi ai opozitiei, impreuna cu generalii care faceau parte din complotul impotriva maresalului, au luat toate masurile pentru anuntarea iesirii Romaniei din alianta cu Germania pentru 26 August (…). Cum la 20 August nu se putea sti daca ofensiva rusa va reusi sa rupa frontul germano-roman, in asa fel incat sa oblige apararea la o retragere adanca, Maniu s-a adresat aliatilor occidentali sa trimita la Bucuresti trupe ca sa-l poata inlatura pe Antonescu. Una din conditiile puse de eege si de blocul opozitionist – ofensiva puternica rusa – era realizata. Prin aceasta ofensiva, toate fortele luptatoare ale natiunii fiind angajate in batalie, la Bucuresti ramanea campul liber pentru rasturnarea maresalului cu ajutorul fortelor occidentale aeropurtate”. Asadar, in timp ce rusii ii toaca pe frontul Moldovei pe ostatii romani care apara tara, “noi” ii asteptam la Bucuresti pe americanii aeropurtati, care vin sa-l rastoarne pe maresal si sa ne dea „noua” puterea politica!

            In urma evolutiei situatiei de pe campul de lupta si discutiilor purtate cu fruntasii national-taranisti Iuliu Maniu si Ion Mihalache, precum si cu Gh. Bratianu, pe 22 august, maresalul Ion Antonescu ia hotararea sa incheie armistitiu cu Uniunea Sovietica. “Dar acest armistitiu – precizeaza in continuare Platon Chirnoaga – era in functie de mentinerea conditiilor deja acceptate de Rusia si care erau: 1) guvernul roman acorda armatei germane un termen de 15 zile pentru parasirea Romaniei; 2) valoarea despagubirilor de razboi sa fie fixata in raport de greutatile financiare ale Romaniei si de situatia ei economica; 3) sa se respecte o zona libera, in care guvernul roman sa functioneze nestanjenit de trupe straine.

            Pe de alta parte, maresalul hotarase, de acord cu comandantul fortelor germano-romane din Romania, sa opuna o noua rezistenta pe linia Carpatii Moldovei, pozitia fortificata Focsani-Namoloasa-Galati, Dunarea pana la mare. Asadar, luase masuri pentru continuarea razboiului si oprirea inamicului pe teatrul romanesc de operatii, in cazul ca Rusia n-ar mai fi fost dispusa sa trateze armistitiul pe baza conditiilor deja cunoscute.

            Cu tot succesul de pe front al armatelor ruse, o oprire si o intarziere de cateva luni pe aceasta noua linie – pe care rusii o prevedeau – nu ar fi convenit guvernului de la Moscova, care era grabit sa treaca Carpatii inainte de venirea iernii. De aceea Antonescu se putea astepta ca rusii sa accepte sa semneze un armistitiu convenabil pentru Romania”.

            Asadar, un armistitiu negociat, cu armata romana intacta, capabila sa se opuna in continuare agresiunii sovietice in cazul in care negocierile ar fi esuat. Pentru realizarea acestui plan, “Mihai Antonescu a trimis un curier la Stockholm. Acesta ducea ministrului Nanu un document prin care i se dadea sarcina de a se intalni cu ambasadoarea Kollontai, si daca Moscova mentinea conditiile admise la 29 Mai si 2 Iunie, sa se aleaga locul si data inceperii negocierilor”. O solutie nedorita insa de rege si de grupul de conspiratori din jurul sau, pe care nu viitorul Romaniei ii interesa, ci inlaturarea maresalului de la conducerea tarii si preluarea puterii politice in beneficiul lor si a “aliatilor”, ale caror interese, in vederile lor, erau prioritare fata de interesele nationale.

            “In noaptea de 22-23 august 1944 – aflam din documentatul studiu …Si a fost 23 August, semnat de istoricii Gh. Buzatu si Stela Cheptea, cuprins in culegerea de “Contributii, Marturii si Documente” intitulata Maresalul Antonescu la judecata istoriei –, la Palatul Regal din Bucuresti, complotistii se reunesc pentru ultima data, inaintea trecerii la «actiune» (…) Decizia finala privind infaptuirea loviturii de stat la 26 august fiind luata, Ioan de Mocsony-Starcea s-a ocupat de informarea Aliatilor. Printr-un canal ultrasecret (sectia Cifru a Ministerului Afacerilor Straine al Romaniei – Al. Cretzianu la Istanbul – Cairo), aliatii luasera cunostinta ca la 26 august 1944 «evenimente decisive» vor avea loc in Romania, fiind invitati sa bombardeze in ziua respectiva pozitiile germane din preama Bucurestilor (…). Fara a intra in detalii, vom reaminti totusi ca, in dimineata zilei de 23 august 1944, complotistii au luat cunostinta de hotararea lui Antonescu, ca dupa terminarea sedintei Consiliului de Ministri de la Snagov, ori a doua zi, sa se deplaseze pe front. Plecarea maresalului din Capitala facea inoperanta aplicarea variantei optime a planului de actiune stabilit deja – chemarea si arestarea lui Ion Antonescu la Palatul Regal din Bucuresti. Tot in prima parte a zilei de 23 august, istoricul Gh. Bratianu, mandatar al opozitiei, s-a prezentat la Snagov si, intr-o scurta pauza a sedintei guvernului, s-a inteles cu cei doi Antonesti in privinta conducerii de catre ei a tratativelor pentru semnarea armistitiului cu Natiunile Unite. Mai mult decat atat, cei doi Antonesti avura initiativa sa solicite Regelui Mihai audiente separate la Palat pentru dupa-amiaza respectiva. Prilejul ce s-a ivit, combinat cu temerea ca, plecand pe front, maresalul se sustragea arestarii in incinta Palatului Regal din Bucuresti, i-a determinat pe complotisti sa decida pe data trecerea neintarziata la actiune”. Prin urmare, “in timp ce maresalul pregatea astfel terenul pentru salvarea Romaniei – constata cu amaraciune generalul Platon Chirnoaga –, cautand calea unui armistitiu prin care ni s-ar fi respectat independenta, regele Mihai, informat ca a doua zi, 23 august, maresalul intentiona sa plece pe front, a decis sa dea lovitura de stat chiar in ziua de 23 august“. (Va urma)

Gabriel CONSTANTINESCU