MORTII DE LA WINNITZA
Am vazut mortii de la Winnitza. Cine a avut acest trist privilegiu nu va uita niciodata spectacolul ingrozitor al miilor de cadavre desfigurate si descompuse, unele scoase la lumina zilei, cele mai multe zacand inca in gropile in care teroarea rosie le-a aruncat unele peste altele noaptea si le-a socotit astfel ascunse lumii si adevarului pentru totdeauna.
Sunt trei luni de cand administratia germana a Ucrainei de Vest desgroapa si cerceteaza medico-legal trupurilor nefericitelor victime, facandu-le dreptate si cinste in singurul chip in care li se poate face, pana la victoria asupra bolsevismului: stabilind cauza mortii, identificandu-le in parte, aratand nevinovatia lor, inmormantandu-le apoi omeneste si crestineste, in prezenta populatiei indurerate [si a vizitatorilor straini] (2).
Ca in toata Europa anticomunista, ziarele au povestit si la noi ororile descoperite in orasul, celebru acum, asezat nu departe de granita nordica a Transnistriei. Acte, date si fotografii au documentat si ilustrat masacrul si au invederat proportiile si cruzimea lui. Descoperit dupa cel de la Katyn, imensul mormant al ofiterimii polone, care a infiorat si a instruit poate pana si pe aliati si pe alti prieteni de interes si de ocazie ai comunismului, cel de la Winnitza este pentru noi indeosebi de infricosat si edificator prin imediata apropiere de pamantul romanesc, prin unele oase moldovene gasite acolo si prin ceea ce dovedeste ca s-a intamplat, fara indoiala, cu cei mai multi, daca nu cu toti Romanii ridicati sub stapanirea comunista de la casele lor: Siberia sau lagarul acestora trebuie sa fie asemenea gropi comune, aflate undeva, in tara tuturor nelegiuirilor, probabil, ca si Winnitza, mult mai aproape de noi decat Uralii.
Crimele de la Winnitza ingrozesc prin toate elementele si conditiunile lor. Arestati prin surprindere, in miez de noapte, sub invinuirea pe cat de banala si de falsa, pe atat de indiscutabila si de periculoasa, de a fi „dusmani ai poporului”, tinuti catva timp la inchisoarea politiei (N.K.V.D.), unde nimeni din afara nu-i mai putea vedea si ajuta, disparuti apoi fara urma, sub pretextul stereotip al unei condamnari de zece ani intr-un lagar nordic sau in Siberia, fara dreptul de a trimite si de a primi scrisori – oameni pasnici si nevinovati erau de fapt executati caineste noaptea, in curtea inchisorii, prin impuscare in ceafa, cu mainile legate la spate, in sgomotul motoarelor de autocamioane, in care erau apoi incarcati cu sutele si dusi la locul ingroparii, unde erau aruncati cu tot ce aveau asupra lor sau le apartinea, ingropati [probabil] (3) cu groparii insisi intr-o gradina cu pomi roditori, inchisa, in funestul scop, cu gard inalt de trei metri si pazita cu strasnicie, in „parcul cultural” al orasului, in cimitirul ortodox, poate si in alte locuri, necunoscute pana acum. In aceste locuri pangarite astfel nu-i era ingaduit nimanui sa intre sau sa priveasca atunci, nici sa construiasca vreodata.
Pentru ca monstruozitatea filantropiei bolsevice sa fie desavarsita, dupa gustul iudaic al calailor, sefi in N.K.V.D., se faceau – uneori de forma – perchezitii la domiciliul arestatilor, se ridicau diferite obiecte, ce trebuiau sa serveasca la acuzarea lor, se invoiau familiilor, ba erau chiar sfatuite, sa aduca la inchisoare rufe si haine pentru cale lunga, se raspundea la cereri adresate la Kiev sau la Moscova, unele chiar lui Stalin sau lui Kalinin, ca arestatii au fost condamnati in adevar la inchisoare intr-un lagar din nord sau in Siberia si se amageau astfel familiile nenorocite cu iluzia desarta ca dupa zece ani vor putea sa vada pe cei osanditi venind acasa.
Facand cercetari, dupa unele indicatiuni date de localnici, autoritatile germane au descoperit locurile „inchisorii de zece ani” a celor arestati si dau de atunci zilnic pe fata ororile acoperite de fiarele politiei comuniste cu pamantul si cu iarba frumoasei gradini de pomi, cu nisip pentru jocuri de copii si cu baraci pentru distractia tineretului sovietic in parcul popular cultural, sau cu copacei saditi deasupra gropilor pline de cadavrele „dusmanilor poporului”, care erau poate parintii sau fratii celor ce se „cultivau” in parc. Cate precautiuni, atatea profanari, cate executii, atatea crime odioase, cate arestari, atatea nedreptati strigatoare la cer. Dar asta este ratiunea si asta metoda regimului comunist: de a face sa dispara, oricum si oriunde, fara martori si fara urme, oricine este intr-o
Invatamintele ce se trag din cruzimea si din perversitatea acestor procedee teroriste sunt evidente si de mare actualitate. Cu pretul libertatii si al vietii celor zece-cincisprezece mii de nefericiti ucisi la Winnitza, ca si al milioanelor de ucisi in general in Republica Sovietelor, se ilustreaza un program social si politic, se anticipeaza metodele si rezultatele revolutiei proletare mondiale, se aplica principiile unei lumi noi, mai bune, mai drepte, mai luminate si mai fericite decat cea de pana acum…
Ne intrebam insa nedumeriti si ingrijorati: de ce atatea orori inutile, la un program social-cultural atat de laudat? De ce atata teama de adevar si de lumina, de ce atata falsitate si ipocrizie, de ce atata lasitate in cinismul acestei proceduri criminale? De ce ascundeau ochilor Ucrainei si ai lumii gropile in care politia comunista a depozitat pentru totdeauna atata dreptate, cultura si fericire rosie-rosie ca sangele?
Toate regimurile politice aresteaza si condamna, fireste, savarsesc unele nedreptati si poate ucid. Toate sistemele sociale au erori, ezitari, nepotriviri sau exagerari. Nici unul insa n-a mers asa si atat impotriva nu numai a ratiunii si a omeniei, ci a insesi principiilor si propriilor lui interese. Au ucis si altii cu patima si cu cruzime; bolsevicii ucid cu un suveran dispret de viata si mai ales cu placerea sadica de a ucide. Ucid pentru a ucide, ucid poporul pe care trebuie sa-l converteasca la comunism si sa-l fericeasca. Ucid de dragul revolverului si al crimei, al crimei profesionale; ucid cu nepotolita sete de sange, de sange nevinovat al unor oameni linistiti, care, fiind ei poporul, nu pot fi dusmanii lor insisi, „dusmanii poporului”.
Ce rau aducea, de pilda, lumii proletare si Republicii Sovietice, mecanicul de tren care fusese premiat pentru buna intretinere a locomotivei? Ce pericol prezenta pentru statul comunist cetateanul in casa caruia s-a gasit un album cu vederi din
Si daca, in logica idealului comunist, acestea sunt totusi vini mari si ofense grave aduse maiestatii (4) regimului proletar, de ce atata ferocitate bestiala, de ce atata perfidie, de ce atata lasitate in condamnarea mascata si in executarea ascunsa a presupusilor delincventi? De ce acest exces de cruzime, de ce atata minciuna? De ce se ocolea lumina, de ce se evita o acuzatie precisa si o judecata regulata, de ce nu se formula deschis, pe intelesul tuturor si spre inteleptirea tuturor, cel putin o vina verosimila? De ce atata comedie jucata cu lucruri asa triste? De ce nu se justificau, fie si cu un text de lege scelerata, asemenea procedee si condamnari capitale? De ce se camufla totul cu cinism, de ce se acopereau impuscaturile si gemetele nenorocitilor ucisi, cu sgomot de motoare, [de ce se mai presara nisip peste urmele de sange ce duceau spre locul ingroparii] (5)? De ce se mai legau la spate mainile unor victime incapabile de aparare, de ce se sfaramau maxilare si spargeau capetele celor ce trebuiau sa moara de revolver, [de ce n-au fost macar ucisi de tot cei care aveau sa mai inghita pamant in groapa sufocarii] (6)? De ce erau ucise si ingropate goale femei, si cu ce vor fi gresit oare lui Karl Marx? De ce trebuia sa fie secret pe veci locul ingroparii nocturne a miilor de victime ale furiei politiei bolsevice, de ce nu trebuia stiut de nimeni niciodata ca acolo se ascund „dusmanii poporului”? De ce trebuia adaugata atator cruzimi batjocura asa-zisei „inchisori de zece ani”, fara drept de corespondenta si a unor raspunsuri fictive la cereri pline de durere de sotie sau de mama? Si de ce, dupa toate celelalte placeri ale crimei, trebuiau sa se joace copii si tineri pe morminte in care zaceau poate si cadavrele alor lor – sinistra distractie populara intr-un parc zis „cultural”?…
Politia comunista procedeaza cu cea mai mare discretie, prudent si rapid. Ea evita lumina si publicitatea, cruta cu bunatate si sensibilitatea cetatenilor, acopera cu tacerea si cu compatimire tortura celor ucisi, ca si a celor ramasi pe urma lor. Ea lasa acestora cel putin mangaierea falsa a unei iluzii, ea procedeaza adica practic, simplu si radical.
Nu, ea terorizeaza. Aceasta este metoda si arma ei specifica: ea vrea sa fie temuta, si-si acorda pentru aceasta dreptul si placerea de a ucide fara vina, fara judecata si fara raspundere. Noaptea isi spala in sange maini, care ziua trebuie sa para curate. Ea nu persecuta, nu comite nedreptati, abuzuri sau excese; ea este o foarte onorabila institutie proletara, cea care face mai mult pentru reusita ideii comuniste si nu are nimic asemanator cu cele burgheze. Lumii intregi i se ascund si neaga crimele comise de politia bolsevica in numele programului social marxist-leninist si in scopul fericirii celei noi. Tot ce se crede despre ele in afara este simpla inchipuire rautacioasa si tendentioasa de burghezi speriati. G.P.U. si N.K.V.D. n-au ucis si nu ucid, ci doar avertizeaza si sperie in adevar, adica terorizeaza, pentru cumintirea oricui care n-ar fi pe deplin convins de fericirea ce va sa vina. Ea cruta deci, multumindu-se sa condamne cu indulgenta la abia zece ani inchisoare… care acum stim bine ca se executa pe vesnicie in gropile de la Winnitza si cine stie in cate alte asemenea incaperi subterane, pe intinsul imens al paradisului rosu! Ceea ce s-a facut la Katyn si Winnitza nu este o exceptie, nu este o greseala administrativa, nu este o eroare judiciara, nu este un accident; este o regula, un sistem, este metoda practica a ideologiei atee si criminale a bolsevismului.
Daca lupta noastra impotriva lui mai poate parea cuiva temerara sau nejustificata, sa mearga nedumeritul la Winnitza. Sa ia cu sine arome tari, pentru ca mirosul cadavrelor si al efectelor de corp, intinse cu miile pe sarme, pentru identificarea celor ucisi, este insuportabil. Sa ceara a vedea si a pipai el insusi, sa treaca de la groapa la groapa, de la parcul cultural la gradina, sa stea de vorba cu cei indoliati, sa auda plansul lor sfasietor, sa ia toate informatiile ce doreste si sa inteleaga atunci ce ne-ar fi asteptat si pe noi, ca neam si ca stat, daca monstruoasele initiale U.R.S.S. si-ar fi intins sau si-ar intinde puterea si protectia asupra noastra.
Cine se indoieste de cele scrise despre mortii de la Winnitza sa mearga in adevar acolo. Va invata mai mult decat din toate cartile din lume care este adevarata fata a bolsevismului, care sunt principiile, metodele si binefacerile raiului comunist, si va putea edifica apoi pe toti naivii si toti neincrezatorii, daca mai sunt din acestia.
Mortii de la Winnitza zac putrezi, stalciti, cu gura muta, cu mainile legate la spate, dar scosi la lumina zilei ei capata grai si invata pe toti amatorii de fericire rosie, ca si pe toti cati s-ar mai indoi de scopurile strategice, politice, sociale si culturale ale bunilor nostri vecini de la Rasarit, ca ducem in adevar, din porunca destinului si a chemarii noastre, un razboi sfant si inevitabil, pentru noi insine si pentru Europa toata.
Parinti greu loviti si sotii indoliate, copii orfani, surori si frati mult incercati, Romani [si Romance] (7) care plangem pe un scump pierdut din tara Sovietelor, sa ne mangaiem in durerea noastra grea cu incredintarea neclintita ca sacrificiul pe care l-am facut este necesar, mare si sfant, ca insasi lupta noastra impotriva comunismului, ca insusi patrimoniul nostru national si crestin, ca insusi dreptul nostru la viata si la libertate pe pamantul bimilenar al stramosilor. Eroii nostri ne apara de teroarea rosie, de moartea de la Winnitza.
Note:
[1] In partea superioara titlului este inscrisul ulterior: „Ridicat de la mine cu ocazia perchezitiei domiciliare, 5.III.1959, T. M. Popescu”; la fel si pe manuscris.
2 Completare ulterioara cu cerneala, iar in manuscris nu este.
3 Cuvant taiat in exemplarul dactilo, insa in manuscris exista.
4 Initial, in exemplarul dactilo: „maiestatii sale”
5 Pasaj adaugat ulterior cu cerneala pe exemplarul dactilo.
6 Idem.
7 Idem.