Cele 2 Romanii (IV)
La mai putin de o luna de la evenimentele din decembrie ’89, Romania adevarata era din nou ingenuncheata de Romania comunista. Lamurirea cauzelor care au contribuit decisiv la esecul tentativei romanilor de a iesi din comunism ne este oferita de insusi artizanul „Revolutiei”, in volumul sau autobiografic De la capitalism la socialism si retur, publicat de Editura Nemira in anul 1998. (Precizarea datei de aparitie este importanta: la distanta de un deceniu, Silviu Brucan, „agentul gorbaciovist”, militant al instaurarii unui „comunism reformat” in Romania, se vrea privit ca un critic al cursului impus „Revolutiei” de Ion Iliescu, ba chiar ca un adept al sistemului capitalist occidental si al unei guvernari de centru-dreapta! Ceea ce insa nu inseamna ca destainuirile sale nu sunt interesante, indeosebi atunci cand sinceritatea se dovedeste mai puternica decat efortul de a-si cosmetiza contributia la lovitura de stat anticeausista.) Dar sa-l ascultam pe „Profetul din Damaroaia” (vom afla fapte si intamplari, pe care ar fi bine sa nu le uitam):
„La sedinta Biroului Executiv al FSN din februarie 1990, la care mi-am prezentat demisia, Ion Iliescu, care prezida, a acceptat-o imediat. Era fericit sa scape de mine. Ceilalti n-au fost de acord, si atunci am propus solutia de compromis: voi ramane ca membru al Frontului pana la alegerile din 20 mai, si abia dupa aceea ma voi retrage. De fapt, fusesem singurul care, inca din zilele Revolutiei, declarasem ca Frontul va lua parte la alegeri, in timp ce Iliescu traia in nori si vorbea doar de «consens national».
Am participat deci activ la formularea strategiei in campania electorala. Mi-am dat seama ca populatia tarii era traumatizata de violenta si tensiunea din zilele Revolutiei si ca sentimentul ei dominant, in mai 1990, va fi dorinta de liniste si stabilitate, pentru a se putea bucura de noile drepturi si libertati cucerite dupa atatea decenii de dictatura, represiune si teroare. De aceea, lozinca electorala «Un presedinte pentru linistea noastra» mi s-a parut cea mai potrivita.
Fortele de opozitie, in frunte cu cele doua partide istorice – PNT si PNL – , nu si-au dat seama de aceasta realitate. Ele pierdusera trenul Revolutiei si incercau sa recupereze terenul prin supralicitarea anti-comunismului si o strategie a strazii, cu accent pe marsuri si demonstratii, culminand, in momentele critice, cu atacarea violenta a cladirii guvernului si incercarea de a patrunde inauntru cu forta. In fond, era o strategie dura de cucerire a puterii”.
Si, ca si cum nu el ar fi fost atat arhitectul din umbra al esafodajului politic construit in Romania, in decembrie ’89, cat si avocatul aparator al acestui esafod in relatiile cu Occidentul, Silviu Brucan se neaga pe sine insusi si incearca sa ne convinga ca esecul „Revolutiei” romane s-ar fi datorat unor „cauze obiective” (eternul subterfugiu comunist, prin care cel vinovat se vrea exonerat de vinovatia sa evidenta). Mai mult chiar, pentru a se distanta de tot ceea ce s-a petrecut de fapt sub bagheta sa de magician marxist, se ascunde in spatele demisiei din februarie 1990 (o demisie formala, refuzata de „tovarasii” din Biroul Executiv al FSN), clamandu-si dezacordul cu linia impusa de Ion Iliescu.
„Este adevarat ca a existat un substrat politico-ideologic in decizia mea de retragere. In ianuarie 1990, mi-am dat seama ca formula politica venita la putere in Romania, o formula de centru-stanga [eufemism menit sa ascunda gorbaciovismul sadea instaurat sub indrumarea sa atenta la Bucuresti – n. n.], este mai putin fericita decat cea din Polonia, Ungaria si Cehoslovacia. Ba chiar era o solutie politica anormala, nefireasca si simteam acest lucru din ce in ce mai acut. Desigur, gaseam o explicatie ca analist politic. In cele trei tari central-europene, doi factori au permis o tranzitie pasnica, negociata: un grup reformist influent in conducerea partidului comunist si o opozitie, mai mult sau mai putin organizata, in afara partidului (Solidarnosc, Carta 77 etc.). Compromisul istoric intre cei doi factori a facilitat venirea la putere a unui guvern de centru-dreapta, dominat de opozitia anticomunista. Tranzitia a devenit astfel normala, fireasca, deoarece sarcina istorica a instaurarii sintezei democratie-piata intr-un sistem capitalist de tip occidental poate fi efectuata numai de un guvern de centru-dreapta. [...] In Romania nu au existat cei doi factori, deoarece dictatura ceausista n-a permis nici formarea unui grup reformist in partid (pentru care am luptat eu), nici organizarea unei opozitii in afara partidului. Ca urmare, Revolutia s-a produs ca o explozie populara si a avut un caracter violent. Dar o explozie populara nu are nici program, nici conducere politica [subl..n.] si, ca atare, s-a creat un vacuum de putere. Cele doua partide de opozitie – PNT si PNL – au inceput sa se organizeze abia dupa Craciun, cand au sosit de la Paris si Londra cei doi candidati la presedintie, Radu Campeanu si Ion Ratiu. Noi, cei cativa disidenti din PCR, am pus mana pe putere si am constituit un guvern de centru-stanga, o formula politica aflata in conflict cu sarcina istorica”.
O pagina de virtuozitate in manuirea dialecticii marxiste – „dialectica metrului de cauciuc” – in care, trebuie sa recunoastem, Silviu Brucan a dovedit ca este un adevarat maestru. Prezentand fapte scoase din contextul lor istoric, fara a le explica prin cauzele care le-au produs, conditie obligatorie pentru ca valorificarea lor sa fie corecta, comunistul Brucan nu comite numai un atentat la adresa adevarului, ci, ocultand crimele savarsite de coreligionarii sai politici, impiedica Romania adevarata sa se afirme si sa se impuna in fata Romaniei comuniste.
A te limita la constatarea ca, in cadrul procesului complex al „Revolutiilor contra Revolutiei”, Romania, spre deosebire de Ungaria, Cehoslovacia si Polonia, nu a avut „o opozitie mai mult sau mai putin organizata in afara partidului”, fara a mentiona cauza – dimensiunile de genocid ale exterminarii opozantilor anticomunisti in temnitele si lagarele de munca fortata din anii in care „stalinistul” Brucan era unul din colaboratorii apropiati ai lui Gheorghiu-Dej, este in cel mai bun caz o dovada de diletantism politico-istoric. Cum insa „profesorul” Silviu Brucan nu poate fi suspectat de necunoasterea trecutului comunist al Romaniei, singura explicatie ramane reaua-credinta.
Si tot un act de crasa rea-credinta este informatia strecurata insidios cum ca „cele doua partide de opozitie – PNT si PNL – au inceput sa se organizeze abia dupa Craciun, cand au sosit de la Paris si Londra cei doi candidati la presedintie, Radu Campeanu si Ion Ratiu”. De data aceasta „profesorul” impinge dezinformarea prin omisiune pana la nivelul mentalitatii brutei Vasile Ciolpan, comandantul inchisorii Sighet in perioada 1950-1955. Sunt anii in care, in aceasta temnita, au fost asasinati, prin foame, frig si lipsa oricarei asistente medicale, Iuliu Maniu, Gheorghe si Dinu Bratianu, Mihail Manoilescu, Alexandru Lapedatu, Mihail Racovita, Tit-Liviu Chinezu, Constantin Argetoianu, Ioan Suciu si Traian Frentiu, cu toate ca bunul Ciolpan le oferea „patru mese pe zi, din care nu lipseau cafeaua cu lapte si painea cu unt”! Despre nici unul dintre acesti martiri ai neamului romanesc, nici despre grosul sutelor de mii de victime ale regimului comunist, Silviu Brucan, tovarasul de partid al lui Vasile Ciolpan, nu pomeneste nici un cuvant in biografia autorizata, care trece in graba peste perioada „de la capitalism la socialism”, perioada in care s-a faurit Romania comunista. In schimb identifica „opozitia” – din nou un act de rea-credinta – cu doua figuri total nesemnificative pentru momentele dramatice, cand conflictul dintre Romania adevarata si Romania comunista era in plina desfasurare: Radu Campeanu si Ion Ratiu. Cat priveste malitioasa remarca despre venirea de la Paris si Londra a celor doi competitori ai opozitiei la presedintia Romaniei, ea are un puternic iz de cinism si chiar de blasfemie, amintindu-ne faptul ca toti cei din tara, indreptatiti sa aspire la demnitatea suprema in stat, „nu mai sunt”. Ei zac in locuri nestiute, fara cruci la capatai, pretutindeni acolo unde comunistii, tovarasii lui Silviu Brucan, au impanzit tara cu temnite si lagare de munca fortata.
Constient de faptul ca romanul anonim, romanul care raspunde prezent si se alatura tuturor marsurilor si manifestatiilor cu caracter anticomunist din zilele fierbinti ale lui ianuarie 1990, reprezinta o primejdie reala pentru planurile de consolidare a Romaniei (neo)comuniste, Silviu Brucan, eminenta cenusie a Biroului Executiv al FSN, traseaza masurile care trebuiau adoptate pentru ca explozia populara anticomunista, initial lipsita de program si de conducatori, sa nu-si implineasca aceasta lipsa, asa cum s-a intamplat in Ungaria, Cehoslovacia si Polonia, devenind astfel o primejdie reala pentru guvernarea Frontului. Prima masura in acest sens a fost luata la 23 ianuarie, cand FSN, calcandu-si angajamentul de a servi doar ca guvern interimar pana la alegeri libere, anunta ca va lua parte la alegeri ca formatie politica. Cea de-a doua masura cu consecinte negative pentru valul protestatar al populatiei a fost luata cateva zile mai tarziu. „Frontul – ne aminteste Radu Portocala in documentata sa lucrare Romania – Autopsia unei lovituri de stat – ia o initiativa politica destinata criticilor ce i se aduceau: crearea unui Consiliu Provizoriu de Unitate Nationala (CPUN), care trebuia sa cuprinda toate fortele politice, prin intermediul a cate trei reprezentanti din fiecare partid. Decizia nu a fost echitabila daca tinem cont ca anumite formatiuni nu numarau mai mult de 251 de membri, minimul cerut pentru inscrierea la tribunal. Frontul isi asigura marea majoritate printr-o strategie foarte simpla: isi introducea oamenii in CPUN sub eticheta de «eroi ai revolutiei» sau prin impulsionarea crearii multor partide-satelit. Se va ajunge astfel, la sfarsitul primaverii, la numarul impresionant de 83 de partide”.
Din pacate, cele doua partide istorice – PNT si PNL –, singurele organizatii politice care prin prestigiul dobandit in perioada interbelica ar fi putut sa constituie fermentul coagulant al anticomunismului spontan si viguros, s-au lasat prinse in capcana CPUN, acceptand o falsa competitie democratica, in care ele dispuneau de 6 voci izolate in mijlocul corului zgomotos si agresiv alcatuit din peste 200 de adepti ai FSN si ai aliatilor acestuia, si dirijat cu dibacie de Ion Iliescu pe partitura compusa de Silviu Brucan. Privind astazi, la distanta de 17 ani, evenimentele din anul 1990, intelegem de ce adevarata Romanie a cazut cu usurinta prada Romaniei comuniste. O cadere din care, daca suntem sinceri cu noi insine, nu ne-am revenit inca. Simpla acceptare de a participa alaturi de comunisti in CPUN le conferea acestora onorabilitate politica si ii absolvea de nesfarsitul sir de faradelegi si crime savarsite in anii in care intreaga putere se aflase in mainile lor; echivala, daca nu cu un act de tradare fata de multimile de romani care nu conteneau sa scandeze in strada, din rasputeri, „Jos comunismul!”, cel putin cu o condamnabila incapacitate de a intelege ca in acele momente de framantari se hotara viitorul Romaniei adevarate.
O explicatie pentru ciudata decizie a conducatorilor liberali si taranisti de a se aseza la aceeasi masa cu comunistii din FSN si a purta negocieri sterile, asteptandu-se la promisele alegeri libere din luna mai, ne este furnizata indirect de Silviu Brucan. In timp ce liderii „Revolutiilor contra Revolutiei” din Ungaria, Cehoslovacia si Polonia au participat activ si intens la pregatirea exploziei populare de la sfarsitul anului 1989, avand pregatite proiectele pentru institutiile post-comuniste din tarile lor, „PNT si PNL au inceput sa se organizeze abia dupa Craciun, cand au sosit de la Paris si Londra cei doi candidati la presedintie, Radu Campeanu si Ion Ratiu”.
Mai explicit cu privire la potentialul revolutionar al celor doua partide istorice este Pamfil Seicaru in lucrarea sa Istoria Partidelor Liberal, Taranist si National Taranist: „Partidul liberal a trait ca rentier din capitalul revolutionar acumulat de revolutionarii de la 1848. Se poate discuta ideologia acestor initiatori ai revolutiei liberale, dar nu li se poate contesta nici idealismul si nici vointa de sacrificiu. De la 1866, Partidul Liberal a detinut un quasi monopol al puterii. Daca s-ar socoti durata guvernarilor liberale intre 1866 si 1937, adica timp de 70 de ani, Partidul Liberal a fost la putere 45 de ani. Ce nerv revolutionar mai aveau liberalii la 23 august 1944?”. Iar noi intregim intrebarea: Ce nerv revolutionar mai aveau liberalii lui Radu Campeanu in 1990?
La o concluzie similara va ajunge si cu privire la national-taranisti: „Ramura nationala nu avea nici o traditie revolutionara [...]. In cadrul monarhiei habsburgice, Partidul National a luptat cu mijloace legale. Chiar Avram Iancu se socotea ca fiind in legalitate, deoarece el ducea o lupta legala pentru imparat, impotriva insurectilor maghiari [...]. Cat priveste Memorandumul, el a fost o actiune tipic legalista, si numai orbirea ungurilor a dat acestui act pacinic, perfect legal, o valoare revolutionara”. Pentru ramura taranista situatia este aceeasi. Accentele revolutionare ale taranismului din perioada in care ideologul partidului a fost C. Stere s-au stins dupa fuziunea cu nationalii lui Maniu. Spirit riguros legalist, Iuliu Maniu si-a impus vederile noului partid constituit in 1926. O orientare doctrinara recomandabila pentru perioadele de liniste si normalitate, dar paguboasa cand situatia politica impune sa faci „Revolutie contra Revolutiei”.
Dar nu numai lipsa structurala a nervului revolutionar a facut ca partidele istorice sa nu aiba nici o contributie la „Revolutiile contra Revolutiei” care au pus capat comunismului in tarile din centrul si estul Europei. Este greu sa se uite ca in vara anului 1944, cand puhoiul bolsevic ameninta sa cotropeasca tara, „istoricii” romani n-au pregetat sa constituie „Blocul National-Democratic”, expresie a colaborarii PNT, PNL, PSD si PC. „Asa cum se arata intr-o nota a SSI din 26 iunie – scoate la lumina adevarurile urate din istoria noastra recenta Florin Constantiniu in lucrarea sa O istorie sincera a poporului roman –, I. Maniu considera ca acordul sau cu Bratianu reprezinta «principala forta politica, iar celelalte forte democratice de stanga trebuie sa se alature acestei forte». Pentru liderul national-taranist, intelegerea cu PCR era un fel de tratament homeopatic destinat sa fereasca societatea romaneasca de comunizare. Aceeasi nota a SSI sublinia ca, din informatiile detinute, potrivit lui Maniu, «cel mai bun mijloc de a lupta impotriva comunizarii tarii este de a se ajunge la o intelegere intre organizatiile politice democratice si cele de stanga». Ceea ce il preocupa pe Maniu era masura in care reprezentantii PCR, deveniti interlocutori ai partidelor democratice, actionau cu acordul tovarasilor de la Moscova, considerati de el drept adevaratii conducatori ai PCR”.
Care au fost consecintele „tratamentului homeopatic” preconizat de liderul national-taranist „sa fereasca societatea romaneasca de comunizare”, le cunoastem. Le-am trait timp de 45 de ani si nu gresim afirmand ca le traim si astazi. O eroare politica grava, pe care Pamfil Seicaru o imputa fara menajamente artizanului actului de la 23 august 1944: „La totala necunoastere a comunismului si a imperialismului sovietic se mai adauga si greseala de a crede ca s-ar fi putut capta buna vointa a Rusiei sovietice. Cand in iunie 1944 Iuliu Maniu constituia «Blocul democrat» care includea si pe comunisti, cu toate ca partidul se reducea la o infima minoritate – Ana Pauker insasi marturisise ca in august 1944 nu existau decat 1000 de comunisti –, si realiza prima oara in Romania «frontul popular», nu-si dadea seama ca evitand lupta cu comunistii virtual capitula. Spiritul de tranzactie intre doua opinii antagoniste, care este de esenta democratiei, nu intra in conceptia totalitara a comunismului. Frontul popular este pentru Moscova un expedient spre a adormi instinctul de conservare al partidelor democratiei liberale”.
La fel cum, dupa 23 august 1944, partidele istorice, cunoscand aversiunea romanilor fata de comunism, au mizat pe alegerile libere promise de Conferinta de la Yalta, tot astfel si dupa decembrie ’89, urmasii lui Maniu si Bratianu au fost convinsi ca scrutinul organizat de guvernul FSN va limpezi situatia din Romania si ca se va ajunge la instaurarea unei democratii autentice, nu a uneia conduse de un „despot luminat”. In noiembrie 1946 adeptii spiritului legalist democratic au avut prilejul sa afle ce inseamna „alegeri libere organizate de comunisti”. Blocul National Democrat (BND), denumirea sub care si-au ascuns comunistii adevarata identitate, a obtinut 378 din cele 414 locuri ale parlamentului. Acest tragic precedent ar fi trebuit sa fie un puternic avertisment pentru liderii partidelor istorice din 1990 si, urmand exemplul ungurilor, cehilor si polonezilor, sa refuze orice forma de compromis cu comunistii. Bazandu-se pe masivul sprijin al Romaniei adevarate, ar fi trebuit sa forteze abandonarea puterii de catre FSN, ceea ce ar fi putut sa insemne reaprinderea focarului revolutionar. Dar n-au facut-o. Si nu numai atat. Nu au fost nici macar capabili sa elaboreze un program radical anticomunist care sa devina crez pentru romani si sa-i impinga la actiune. In locul lor au facut-o supravietuitorii „Revolutiei de la Timisoara”, lansand la 11 martie 1990 Proclamatia de la TimiSoara, singurul document intr-adevar revolutionar, in sensul plenar al ideii si faptei de „Revolutie contra Revolutiei”.
„Populatia orasului Timisoara a fost initiatoarea Revolutiei romane”. Asa incepe preambulul acestui document, la fel de actual astazi ca si in momentul in care a fost adus la cunostinta Romaniei adevarate. „Intre16 si 20 decembrie 1989, ea a purtat de una singura, un inversunat razboi cu unul dintre cele mai puternice si mai odioase sisteme represive din lume. A fost o inclestare cumplita, pe care numai noi, timisorenii, o cunoastem la adevaratele ei proportii. De-o parte populatia neinarmata, de cealalta parte Securitatea, Militia, Armata si trupele zeloase de activisti ai partidului. Toate metodele si mijloacele de reprimare s-au dovedit insa neputincioase in fata dorintei de libertate a timisorenilor si hotararii lor de a invinge. Nici arestarile, nici molestarile, nici chiar asasinatele in masa nu i-au putut opri. Fiecare glont tras a adus pe baricadele Revolutiei alti o suta de luptatori. Si am invins. La 20 decembrie 1989, Timisoara a intrat definitiv in stapanirea populatiei, transformandu-se intr-un oras liber in marea inchisoare care devenise in acele zile Romania. Din acea zi, intreaga activitate din oras a fost condusa de la tribuna din Piata Operei, de catre Frontul Democrat Roman, exponent in acel moment al Revolutiei de la Timisoara. In aceeasi zi, armata a fraternizat cu demonstrantii, hotarand sa apere impreuna cu ei victoria obtinuta. In 21 decembrie, in Piata Operei, peste o suta de mii de glasuri scandau: «Suntem gata sa murim!»”.
In continuare, de-a lungul textului Proclamatiei sistematizat in 13 puncte, autorii acestui document istoric au oferit Romaniei adevarate calea care ar fi trebuit urmata pentru ca Romania comunista sa nu triumfe. „Revolutia de la Timisoara – se afirma inca din primul punct al Proclamatiei – a fost, inca din primele ei ore, nu doar anticeausista, ci si categoric anticomunista. In toate zilele Revolutiei s-a scandat de sute de ori: «Jos comunismul!». In consens cu aspiratia sutelor de milioane de oameni din Estul Europei, am cerut si noi abolirea imediata a acestui sistem social totalitar si falimentar. Idealul Revolutiei noastre a fost si a ramas reintoarcerea la valorile autentice ale democratiei si civilizatiei europene”.
Asadar, in Proclamatie se afirma fara echivoc ca Revolutia de la Timisoara a fost parte a „Revolutiilor contra Revolutiei” care au maturat comunismul din Ungaria, Cehoslovacia si Polonia. Cat priveste masurile care trebuie luate si la noi pentru ca si ultimele ramasite ale regimului comunist sa fie spulberate, ele sunt prezentate in punctele 7 si 8 ale Proclamatiei. Le reproducem integral, cu convingerea ca recomandarile si masurile preconizate pentru definitiva eradicare a comunismului raman unicul remediu pentru vindecarea actualei Romanii, care se zbate, de 17 ani, fara succes, sa iasa din consecintele comunismului:
„7. Timisoara a pornit Revolutia impotriva intregului regim comunist si intregii sale nomenclaturi si nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politica unui grup de dizidenti anticeausisti din interiorul P.C.R.-ului. Prezenta acestora in fruntea tarii face moartea eroilor din Timisoara zadarnica. I-am fi acceptat poate in urma cu zece ani, daca la Congresul al XII-lea al partidului s-ar fi alaturat lui Constantin Parvulescu si ar fi rasturnat clanul dictatorial. Dar n-au facut-o, desi aveau si prilejul, si functii importante, care le acordau prerogative. Dimpotriva, unii chiar au ascultat de ordinul dictatorului de a-l huli pe dizident. Lasitatea lor din 1979 ne-a costat inca zece ani de dictatura, cei mai grei din toata perioada, plus un genocid dureros.
8. Ca o consecinta a punctului anterior, propunem ca legea electorala sa interzica pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatura, pe orice lista, a fostilor activisti comunisti si a fostilor ofiteri de Securitate. Prezenta lor in viata politica a tarii este principala sursa a tensiunilor si suspiciunilor care framanta astazi societatea romaneasca. Pana la stabilizarea situatiei si reconcilierea nationala, absenta lor din viata piblica este absolut necesara.
Cerem de asemenea ca in legea electorala sa se treaca un paragraf special care sa interzica fostilor activisti comunisti candidatura la functia de presedinte al tarii. Presedintele Romaniei trebuie sa fie unul dintre simbolurile despartirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vina. Stim cu totii in ce masura era conditionata viata individului, de la realizarea profesionala pana la primirea unei locuinte, de carnetul rosu si ce consecinte grave atragea predarea lui. Activistii au fost insa acei oameni care si-au abandonat profesiile pentru a sluji partidului comunist si a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta...”.
Si pentru ca sublinierea caracterului profund anticomunist al Revolutiei de la Timisoara sa fie cat mai ferma, in partea finala a Proclamatiei autorii documentului revin asupra ideii de baza care strabate textul de la un capat la altul:
„Aceasta Proclamatie s-a nascut din necesitatea de a aduce la cunostinta natiunii romane adevaratele idealuri ale Revolutiei de la Timisoara. A fost o revolutie facuta de popor si numai de el, fara amestecul activistilor si securistilor. A fost o revolutie autentica si nu o lovitura de stat. A fost categoric anticomunista si nu doar anticeausista. La Timisoara nu s-a murit pentru ca activistii comunisti din nivelurile doi si trei sa treaca in frunte si unul din participantii la genocid sa fie numit ministru de Interne. Nu s-a murit pentru ca dezbinarea sociala si nationala, cultul personalitatii, cenzura asupra mass-media, dezinformarea, amenintarile telefonice si scrise si toate celelalte metode comuniste de constrangere sa fie practicate in vazul lumii, in timp ce noua ni se cere pasivitate in numele stabilitatii sociale”.
Privind nerusinarea cu care astazi Romania comunista sfideaza adevarata Romanie, trebuie sa recunoastem ca noi toti suntem vinovati. Daca Articolul 8 al Proclamatiei de la Timisoara ar fi dobandit putere de lege, lantul de abuzuri, umilinte si injosiri la care sunt supusi romanii de „tovarasii” de ieri si de „odraslele” lor de astazi ar fi luat sfarsit. Dar n-a fost sa fie asa.
Gabriel Constantinescu
(Va urma)