DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI

IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU

PURGATORIUL

Cintul IV

Indrumati de pilcul de duhuri, cei doi poeti continua, cu mari eforturi, ascensiunea muntelui. Vazind surprinderea lui Dante ca soarele-i batea din partea stinga, Vergiliu ii explica acestuia pozitia Purgatoriului fata de soare, in termenii astronomici si mitologici ai vremii (foarte anevoie de redat in traducere, silita sa lase, mai mult decit originalul, o anume impresie de obscuritate si pretiozitate). Poposind pe un briu de stinca, cei doi intilnesc la umbra unui bolovan un alt pilc de duhuri, ghemuite sau intinse pe jos: sint unii dintre lenesii din primul briu al Purgatoriului, intirziati cu pocainta pina in pragul mortii. Dante il recunoaste in cele din urma pe contemporanul sau Belacqua, mester de instrumente muzicale, faimos pentru traiul comod pe care-l ducea (se spune ca intre el si Dante ar fi avut loc odinioara urmatorul dialog: mustrat pentru lenevia sa, Belacqua ar fi raspuns cu vorbele lui Aristotel: „Stind locului si linistindu-se, sufletul ajunge la intelepciune”, iar Dante i-ar fi replicat: „Daca statul pe loc aduce intelepciune, atunci desigur ca n-a existat nicicind om mai intelept decit tine”).

1  Cind plac sau chin ajung sa ne supuna

din trei puteri launtrice pe una,

tot sufletu-ntr-aceea se aduna,

4  de parca doar de ea ar sti intruna;

temei e-acesta-n contra celor care

ca-s suflete mai multe-au dus minciuna.

7  De-aceea, cind prin vaz sau ascultare

vreun lucru-anume sufletu-l vrajeste,

uitam chiar si ca vremea-i trecatoare;

10  caci una e puterea ce-o gindeste

si alta-i cea ce sufletu-l retine:

aceasta scade, iar aceea creste.

13  Dovada-avui de-acestea chiar prin mine

cit fu, uimit, pe duh a-l asculta,        

caci soarele urcase-n cer mai bine

16  de cincizeci suliti far’ a-l observa,

cind úmbrele de-aproape ne strigara,

ca una: „Pe aici puteti urca”.

19  Cu-n snop de maracini cei de la tara

adesea-n gard sparturi mai mari astupa,

cind da in pirg a vitei grea povara,

22  decit pe unde domnul si eu dupa

porniram a sui pe-o cararuie,

de cum se duse-a duhurilor trupa.

25  Pe la San Leo omul poa’sa suie,

sau pe la Noli ripa s-o coboare,

sau la Bismantua talpa-n virf s-o puie,

28  pe cind pe-aci as zice ca sa zboare

cu aripi iuti de dor ar trebui,

pe urma cui mi-era precum un soare.

31  Trudeam prin scocul stincii a razbi,

din laturi strinsi in chingile de stei,

siliti pe brinci in mers a ne propti.

34  Si-odata ce-am ajuns in susul ei,

de unde locul larg se deslusea,

 „Si-acum, maestre, incotro?”, zisei.

37  Iar el: „Pazeste-ti pasu-n urma mea,

suind mereu, pin’s-o-ntimpla sa vie

vreunul ce-ndrumare sa ne dea”. 

40  De jos vederii piscul nu se-mbie,

iar coasta-abrupta chiar mai dreapta pare

ca-n sfert de cerc spre centru-o mijlocie.

43  Trudit, sa zic abia mai fui in stare:

„Parinte drag, intoarce-te si vezi

ce greu imi e cind te grabesti prea tare!”.

46  „Fiule, doar putin si poti sa sezi!”,

raspunse, aratind spre-un briu de stei

ce incingea stincoasele gramezi.

49  Insufletit de vorba-i, ma trasei

pina la el, simtind cu multumire

limanul drept si ferm sub pasii mei.

52  Sezuram, cuprinzind dintr-o privire,

spre rasarit, drumeagul dinapoi,

ca-i buna-n urma cite-o iscodire.

55  O vreme-n jos privii, ca mai apoi,

spre soare ochii sa-i ridic, mirat

ca dinspre stinga sageta spre noi!

58  Poetul ma vazu prostit cum cat

spre carul de lumina ce-n tarie

era-ntre noi si Aquilon minat.

61  „Castor si Pollux”, prinse a-mi zice mie,

„de-ar insoti oglinda-aceea care

revarsa-n sus si-n jos a ei vipie,

64  tu Zodiacul purpuriu in zare

de Urse mai aproape l-ai vedea,

de n-ar iesi din vechea sa carare.

67  A le pricepe-acestea spre-a putea,

inchipuie-ti ca muntele Sion

ar fi cu-acesta pe un plan sa stea,

70  avind in cer acelasi orizon,

dar alte emisfere; si-acea cale

pe care rau umblat-a Faeton

73  de-o parte spre-acest munte-o ia la vale,

iar de-alta spre cel’lalt, cum e vadit,

de-s toate-acestea limpezi mintii tale”.

76  „Maestre-al meu”, graii, „mai lamurit

n-am fost nicicind decit acum, desi

paream sa fiu in cuget biruit,

79  ca cercul mediu-al roatei din tarii,

zis Ecuator intr-una dintre arte,

pus intre foc si-nghet a vesnici,

82  din pricina-aratata ni-i departe 

spre nord, pe cit evreii-ndepartat

il desluseau spre calda lumii parte.

85  Ci-acum as vrea, de nu ti-e cu banat,

sa stiu cit drum mai e, caci virful suie

pe cit sa suie vazului nu-i dat”.

88  „Muntele-acesta”, prinse el sa-mi spuie,

„e-asa ca la-nceput tot greu se-arata,

dar daca-l urci, la fel de aspru nu e.

91  Deci cind urcusul o nimica toata

ti s-o parea si pasii or sa-ti zboare

ca luntrea cea pe ape-n jos purtata,

94  atunci vei sti ca drumul capat are:

ragaz de truda-acolo vei afla.

Mai mult nu spun, dar demnu-s de crezare”.

97  Nici n-apucase vorba-a-si termina,

ca se-auzi un glas de-alaturi: „Poate

nici pina-acolo tihna n-ar strica!”.

100  Intorsi, pornira ochii-n jur sa cate

si-n stinga-am dat de-un stei spre care inca

nu apucase vazu-a ni se-abate.

103  Iar pe acolo, sub umbroasa stinca,

un pilc de duhuri am zarit sezind,

cum stau cei prinsi de-o nepasare-adinca.

106  Iar unul, vlaguit de tot parind,

genunchii si-i tinea imbratisati

si printre ei privea-n tarina blind.

109  „O, drag stapin al meu”, zisei, „sa cati

te-as imbia la cel ce lincezeste

de parca el si lenea ar fi frati”.

112  Atunci spre noi, miscindu-se melceste,

privi piezis chircitul duh si zise:

„Viteazule ce esti, in sus paseste!”.

115  Pe data-l cunoscui si chiar de mi se

taia de truda biata rasuflare,

pornii spre el; ca vin cum ma zarise,

118  capul abia-si salta dintre picioare,

zicind: „Vazusi cum pe la stinga-aci

caruta-si mina-mvapaiatul soare?”.

121  Luind seama cit de lenes se urni,

zgircit si-n grai, am cam suris nitel

si-apoi: „Belacqua, grija ta sa stii

124  ca n-o mai am; dar zi-mi: in acest fel

de ce tot zaci? Astepti calauzire,

sau ai narav si te-ndulcesti cu el?”.

127  Si-acela: „Frate, la ce bun suire,

cind ingerul ce poarta o pazeste

nu m-ar lasa sa merg spre ispasire?

130  Sa stau pe-afara-i dat pin’se-mplineste

atita vreme cit si-n viata-avui,

cum tot cel pocait tirziu pateste,

133  de n-o scurteaza ruga oarecui

bineplacut prin inima-i curata,

caci alta ruga-n cer primita nu-i”.

136  Poetu-n calea-mi se ivi deodata,

zicind: „Da-i zor, ca soarele e-n focul

amiezii-aci, si-n zarea-ndepartata

139  piciorul noptii-acopera Marocul”.