ANNICK DE SOUZENELLE

ROLUL SACERDOTAL AL FEMEII

Este, oare, justificata cererea foarte multor femei de a putea sa intre in cinul preotesc?

Inainte de a examina fondul problemei, vom spune ca masculinitatea ierarhiei bisericesti, cu care intreaga Biserica e adesea confundata, poate parea greu de suportat. Deci revendicarea facuta de femei nu e decat o reactie in fata unei stari de lucruri frustrante, presupunandu-se ca prezenta femeii in altar si la savarsirea Sfintelor Taine ar ar putea cumva sa echilibreze situatia. Asa sa fie?

Daca e adevarat ca exista ceva de indreptat, solutia propusa nu tine seama de realitatea Bisericii ca imagine a Sfintei Treimi. Altfel spus, avem de-a face cu o reactie de ordin psihic. Pusa in adevaratii ei termeni, problema este insa una de ordin ontologic si se refera la modelul divin, omul trebuind sa urmeze pe pamant randuiala cereasca.

Pe de alta parte, revendicarea femeilor pare a se inscrie intr-o problematica mai larga, ea tinand de parametrii religiosi ai ansamblului revendicarilor sociale. Daca este cunoscuta vehementa campaniilor de la inceputurile feminismului, astazi miscarea a dobandit ceva mai multa intelepciune, incepand sa iasa din confuzia legata de notiunea de egalitate intre barbati si femei.

Nu voi examina in detaliu aceasta problema sociala, caci nu constituie subiectul randurilor de fata. Daca o amintesc, totusi, este pentru ca ea mi se pare a fi humus-ul existential in care a putut sa germineze actuala problema religioasa. Nu o putem ignora, ea fiind, din pacate, fundalul tuturor problemelor discutate aici. Daca, in calitatea noastra de crestini, suntem chemati sa ne ducem viata cotidiana in conformitate cu datele ontologice, trebuie sa marturisim ca, adesea, facem exact contrariul.

Desigur, aceste legi ontologice sunt ocultate aproape total de eticile religioase puse in slujba masculinitatii, care dau uneori o interpretare stangace si reductionista datelor antropolologice din Traditia noastra iudeo-crestina. Sus-amintitele etici au mai multe in comun cu starea noastra psihica decat cu Revelatia.

Astazi, cand lumea este cuprinsa de o imensa mutatie, cand structurile de toate tipurile se prabusesc si reperele culturale dispar, valorile religioase (care, in Occident, nu au depasit nivelul unei bune morale, pe care in mod gresit o numim crestina) nu mai au nici o greutate.

Problemele pe care le are de rezolvat lumea astazi, in fata amenintarii unui nou potop de sorginte stiintifica, economica, sociala, ca si ineficienta sistemelor etice, genereaza violenta si angoasa. Ele ne cer sa „intram in arca”, sa accedem, cu alte cuvinte, intr-un nivel de constiinta guvernat de adevaratele valori crestine.

Vorbesc despre situatia din Occident, caci Orientul crestin, desi puternic influentat de ideile iluministe, a pastrat valorile de ordin ontologic, fie si numai intr-un fel de ghetto religios fara impact major asupra vietii cotidiene, astfel ca, in mentalul colectiv, valorile ontologice au fost pe punctul de a fi inlocuite de pseudo-eschatologia marxista.

Dar iata ca ghetto-ul a rezistat in tacere, implinind o opera de purificare ce a mers pana la martiriu, iar acum, dupa prabusirea comunismului, Biserica a dobandit constiinta noului sau statut in lumea laica. Acesta este si motivul pentru care problema discutata aici nu exista in lumea ortodoxa, sau, oricum, nu se pune in aceeasi termeni ca pentru Bisericile anglicana, protestanta sau romano-catolica.

Sa incercam, deci, a cerceta perspectiva ontologica asupra preotiei. Preotul aflat la altar este icoana lui Hristos urcand spre plinatatea suprema a Fiului Omului si a Fiului lui Dumnezeu, cele doua naturi pe care le reuneste in Persoana Sa. El merge catre Unu. El uneste cerul si pamantul intr-o nunta de foc. Acum, el uneste de asemenea toate dualismele, contradictiile si opozitiile pamantului: Exteriorul si cele dinlauntru ale Omului s-au facut una si „bobul de grau” a devenit „Fiul” (Bar, acelasi cuvant ebraic din care provine si primul cuvant al Genezei, Bereshit, temei si germene al revelatiei iudeo-crestine); caci Hristos spune in ebraica: „Daca bobul de grau nu moare, el nu poate sa rodeasca” (Ioan 12, 24), dar si „Daca Fiul nu moare, El nu poate sa rodeasca”.

In altar, aflat sub puterea fecundatoare a Sfantului Duh, Fiul Omului si bobul de grau sunt una. Sangele Sau si rodul viei sunt una. Si Fiul moare si invie intru slava desavarsirii ce se revarsa peste intrega creatie.

In calitatea Sa de Dumnezeu, Hristos nu e nici barbat, nici femeie. In calitate de Fiu al lui Dumnezeu intrupat in lumea creata, El implineste o functiune masculina fata de creatie, care, in intregul ei, e feminina fata de divin.

Ca imagine a Fiului lui Dumnezeu, preotul nu poate fi decat barbat.

Dar exista si imaginea Fiului Omului. Ce inseamna Fiul Omului?

Hristos deosebeste categoric pe Fiul Omului de un  simplu fiu biologic; El spune despre Ioan Botezatorul ca e cel mai mare dintre cei nascuti din femeie (Luca 7, 28). Toti cei nascuti in tenebrele lumii exterioare sunt fii ai femeii, fii ai acestei umanitati inca animale, care fata de Dumnezeu nu poate fi decat feminina. Chiar daca si El a venit in lumea tenebrelor exterioare ca fiu al unei femei, fiind la randu-I fiu biologic, Iisus este in chip esential fiu al interioritatii Mariei. In El, interiorul si exteriorul sunt indisociabile; El uneste cei doi poli ai acestei unice realitati. Chiar si in natura Sa de Fiu al Omului, singurul Sau Tata este Dumnezeu.

Fiecare dintre noi e „insamantat” in Fiul, Cuvantul fondator al persoanei noastre. Noi n-avem, insa, de unde s-o stim, caci omenirea de azi se identifica inca cu dimensiunea sa animala, fiind in situatia celei de-a sasea zile a Genezei, unde a regresat o data cu drama caderii. Textele sacre ofera o buna invatatura, dar atata vreme cat cunoasterea ivita din experienta interioara nu va incepe sa creasca in noi, modalitatea de abordare  a Revelatei va fi una pur discursiva. Tot astfel, prezenta acestui Germene divin in noi – imagine a lui Dumnezeu dupa chipul Caruia suntem creati – ramane o frumoasa imagine inghetata, incapabila sa ne mobilizeze inca pentru a incepe procesul de gestatie ce va face sa creasca Fiul Omului in fiecare dintre noi pentru a ajunge la Asemanare. Iata  care este vocatia noastra ontologica.

In prezent, suntem in situatia zilei a sasea si nu ascultam decat „programarea” noastra biologica, aducand pe lume fii si fiice ale femeii, in vreme ce Fiul Omului ramane prizonier in strafundurile noastre; acesta este Fiul Tatalui, Barabas, nelegiuitul din Evanghelii care, inlantuit in temnita, este eliberat prin moartea si invierea lui Hristos.

Actualizarea vie a acestor taine in fata altarului are ca singur scop eliberarea acelui Barabas ce agonizeaza inauntrul fiecaruia dintre noi; o data eliberat, acest Barabas nu depaseste decat rareori limitele unei vieti corecte din punct de vedere moral, traite in cadrul securizant al categoriilor de „bine” si „rau”.

Arborele cunostintei nu este cel al binelui si raului. Plantat in Eden-ul nostru launtric si situat simbolic in cea de-a saptea zi a creatiei, el reprezinta ceea ce e implinit din Fiul interior, ca si ceea ce nu e inca implinit, in dinamica unei cresteri care ne conduce la Asemanare.

Fiul Omului prinde radacini in tot omul, in fiecare „Adam”, barbat si femeie, loc privilegiat unde imaginea fondatoare e fecundata de Sfantul Duh.

Daca Iisus e Fiul Omului in interioritatea Adam-ului total, a carei imagine a inceput sa creasca o data cu ascensiunea mesianica a poporului lui Israel, implinindu-se in Fecioara Maria, acelasi Fiu al Omului e chemat sa creasca in fiecare dintre noi. El este partea divina a fiecaruia din noi, un „eu sunt pe cale de a fi” asa cum i se reveleaza lui Moise la Rugul Aprins, in vreme ce Iisus YHWH ne asigura ca este acel EU SUNT al Vechiului Testament: „Dinainte ca Avraam sa fi fost, EU SUNT [YHWH]” (Ioan 8, 58).

Acest Fiu al Omului dinlauntrul nostru este de esenta divina si, prin urmare, de parte barbateasca in raport cu cea care-l poarta in pantec, aceasta din urma fiindu-i „mama”, indiferent ce sex biologic ar avea. Iata de ce Iisus nu-i va vorbi niciodata Mariei ca unei mame biologice, ci precum aceleia care intruchipeaza aceasta maternitate interioara. Cand apostolii vin sa-I spuna: „Mama Ta si fratii Tai Te cauta”, Iisus pune intrebarea esentiala: „Dar cine este mama Mea si cine sunt fratii Mei?”, la care tot El raspunde imediat: „Voi toti sunteti mama Mea si fratii Mei” (Matei 12, 50). Caci noi suntem cei care ne asumam aceasta maternitate inlauntrul nostru de cate ori implinim voia Tatalui.

Daca evanghelistul Luca zice despre momentul nasterii lui Hristos: „Maria a adus pe lume pe fiul ei, cel intai nascut” (Luca 2, 6), pe Golgotha Iisus va incredinta Mariei un al doilea fiu interior in persoana lui Ioan, apostolul tainei divine, care s-a nascut intru aceasta dimensiune launtrica, asa cum o vor face, de altfel, toti marii sfinti ai umanitatii.

Mladite de sfintenie, toti purtam inlauntrul nostru pe acest Fiu al Omului in devenire. Numai el poate sluji la altar. El nu poate fi reprezentat decat de un barbat. Aceasta revelatie este de ordin ontologic. Nu femeile din jurul lui Iisus au fost numite „Fii”, chiar daca, gratie sfinteniei lor, nascusera pe Fiul launtric.

Poporul regal indeplineste o functie feminina care isi are arhetipul in Fecioara Maria, in timp ce slujitorii altarului indeplinesc o functie masculina. In sanul Bisericii, simbolurile trebuie respectate riguros pentru a intra in rezonanta cu modelele ceresti carora le corespund.

In caz contrar, lucrarea Sfantului Duh nu se poate savarsi. Altfel, ne-am putea impartasi cu prajitura si coniac in loc de paine si vin. Or, apa, sarea si graul din componenta painii, ca si vinul au fost desemnate inca in Vechiul Testament si confirmate in Evanghelii ca fiind Trupul si Sangele Fiului.

Functia sacerdotala cu care Avraam este investit de catre Melchisedec, rege al Dreptatii,  provine de la Cel ce implineste toata Dreptatea, pe pamant ca si in cer (Geneza 14, 18). Pe de alta parte, Melchisedec este numit „rege al Salem-ului”, adica rege al savarsirii tainelor. Or, aceste taine nu pot fi savarsite decat sub egida Sfantului Duh si in rigoarea Cuvantului Care uneste cerul si pamantul, restabilind raportul just intre cele doua planuri ale realitatii. Traditia spune ca Melchisedec este deja Mesia, aparitie fulguranta in viata celui care, prin fiul sau Isaac, va aduce pe lume o prefigurare a Fiului.

Femeile care au cerut sa primeasca sacerdotiul preotiei in Biserica anglicana au uitat ca in fata altarului se actualizeaza moartea si invierea lui Hristos – Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului. Animate poate de cele mai bune intentii, ele comemoreaza un eveniment care a avut loc acum 2000 de ani, dar fara a-l trai in imediatul CLIPEI, de parca evenimentul nu le-ar privi si pe ele, si ceea ce reprezinta ele. Din punctul de vedere al rigorii despre care vorbeam mai devreme, ele nu-si pot indeplini rolul de „icoane” ale Fiului.

Cele doua perspective sunt cat se poate de diferite. Una provine dintr-o abordare emotionala, ramanind prizoniera timpului istoric, liniar, exterior noua; ea creeaza obisnuinte. Cealalta reprezinta realitatea ontologica pe care se intemeiaza Traditia; ea isi are radacinile in eternitate; iata de ce fiecare moment al Istoriei e incarcat de sens. Daca multi preoti anglicani ostili hirotonisirii femeilor vor adera la Biserica Romano-Catolica, ma tem ca decizia lor nu se va intemeia pe o analiza ontologica a problemei. Majoritatea oamenilor iau asemenea decizii numai cand o situatie devine insuportabila, mai precis cand acea situatie zdruncina o stare de fapt cu care erau obisnuiti.

Insa obisnuinta si Traditia releva planuri diferite ale realitatii si nu pot sta impreuna. Din punctul de vedere al sus-amintitilor preoti, rutina religiosa facea parte din componentele ce le garantau o viata confortabila. Astazi, barbatul vede cum o mare parte a prerogativelor sale ii este smulsa, iar restul este pus fundamental sub semnul intrebarii.  Se intelege de ce situatia ii pare groaznica. Dar aceasta intelegere de ordin psihologic nu trebuie sa ne faca sa ignoram ceea ce se intampla dincolo de aparente.

Daca insist spunand ca prezenta barbatului la altar este o necesitate fundamentala, insist in egala masura asupra unei urgente reconsidererari a situatiei multor preoti care nutresc inconstient o vointa de putere. Fiind cu atat mai funesta cu cat este mai „inconstienta”, ea constituie acea carapace cvasi-indestructibila a rutinei care fixeaza intr-o falsa virilitate, intru totul contrara virilitatii duhovnicesti: ”Cand sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10), spune Apostolul Pavel, stiind bine care este singura forta capabila sa induca nasterea interioara, ce ne transforma pe fiecare intr-un Fiu al Omului, implinindu-ne astfel menirea ontologica. Or, preotul este cel dintai chemat catre savarsirea acestei mutatii launtrice.

La acest nivel rezida adevarata problema care a generat tulburarile discutate aici. Deseori, preotul se identifica cu functia sa, ascunzandu-se in spatele ei; el isi ascunde mizeria pozand in rolul de „pastor” al „oilor” care formeaza laicatul (poporul regal). Or, pastorul e ferm convins – fie si numai la nivel inconstient – ca oile ii datoreaza supunere. El uita ca, in acceptiune hristica, oaia – kebesh – inseamna „cea care se supune vointei divine”; ea nu poate sta impreuna cu „capra” (Matei 25, 32) – atoud – care „se opune vointei divine”.

Numai Hristos este pastor, iar preotul comite un abuz de limbaj apropriidu-si astfel termenul. Adevaratul pastor, icoana a lui Hristos, este cel (sau cea) care joaca rolul unui autentic indrumator spiritual, deoarece, urmandu-si propria cale duhovniceasca, el (sau ea) se face oaie si primeste acest dar de la Dumnezeu.

Vad aici, printre cei ce implinesc functia de pastor, o eventuala prezenta feminina, caci multe femei imbunatatite duhovniceste au primit acest dar de la Dumnezeu la fel ca si barbatii, numai ca ele nu sunt bagate in seama. Ceea ce ma face sa merg si mai departe cu analiza problemei noastre.

Cred ca ar exista o modalitate de reechilibrare a situatiei din sanul cinului preotesc, printr-o mai larga participare a femeilor in viata Bisericii, ajutandu-i astfel pe barbati sa se elibereze de rutina pe care o denuntam mai sus. Iata de ce indraznesc sa vorbesc despre „sacerdotiul femeii”. Slujirea preotului la altar nu e singura functiune sacerdotala. Nu a fost Hristos incojurat de numeroase femei pe parcursul intregii Sale vieti? Nu a confirmat El gesturile lor, sacralizandu-le astfel? Mariei Magdalena, cea care I-a uns cu ulei scump parul si picioarele, ii spune ca fapta sa va fi amintita in veci (Marcu 14, 9).

Repetam ca Evanghelia nu e o simpla relatare cu rol comemorativ, este clipa eterna in miezul careia suntem chemati sa patrundem. De ce sa reducem valoarea acestui moment care da seama de relatia Mantuitorului cu femeia, facand din el o simpla amintire a unui gest frumos?

Gestul Mariei-Magdalena intemeiaza modul de actiune al femeii in lume. Ca si cel al samaritencei careia Iisus ii cere sa-I dea apa sa bea – intr-un schimb de replici care ii surprinde pe apostoli. Aceasta apa inseamna a da viata prin grija purtata aproapelui, prin propovaduirea Cuvantului; apa care, primita de o inima deschisa la lucrarea Sfantului Duh, devine vin, sange si duh!

Oare nu o femeie are privegiul de a-L intalni prima pe Cel Inviat din morti, mergand apoi sa vesteasca pe apostoli? Sa fie ea exclusa dintre cei carora, inainte de Inaltare, Hristos le porunceste sa anunte „Vestea cea Buna” pe tot pamantul: „Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le...” (Matei 28, 19)?

Oare femeia nu poate propovadui, boteza sau spovedi? Preotul german Eugen Dewermann este poate eretic fata de credinta crestina, dar acest om a avut parte de multa suferinta, iar daca a ales o cale pe care nu o putem urma, asta nu inseama ca a gresit denuntand groaznica incompetenta a majoritatii preotilor in a primi spovedania. Acesti slujitori ai altarului sunt total nepregatiti pentru teribila intalnire cu profunzimile sufletesti, fiind lipsiti de o adevarata cunoastere a psihismului omenesc, pe care psihologia incepe sa-l descopere. Desigur, teologii nostri nutresc un dispret nejustificat vis-à-vis de psihologie, considerand-o ca nepotrivita cu dimensiunea spirituala la care sunt convinsi ca au acces. Asta a facut ca lumea sa fuga de spovedanie, recurgand la diverse „tehnici” psihologice, care, la randu-le, nu conduc spre o veritabila deschidere spirituala. De aici, s-a ajuns la o situatie in care abunda excluderile reciproce, situatie de care suntem cu totii responsabili, in calitatea noastra de madulare ale Bisericii.

Se impune o alt mod de abordare, care sa tina riguros seama de aportul psihologiei, dar sa fie, in acelasi timp, deschisa spre lumina transcendentei ce intemeiaza fiinta umana.

Aceasta noua abordare este necesara, dar nu si suficienta, caci numai integrarea acestor cunostinte intr-o veritabila cale spirituala va putea tranforma fiinta, facand-o capabila sa-si asculte aproapele si sa-l trimita catre el insusi, pentru a-L intalni acolo pe Dumnezeu.

Fiinta aceasta poate fi, la fel de bine, un barbat sau o femeie. Daca slujirea altarului tine de modelul hristic, neputand fi indeplinita decat de barbat, diaconia este slujba ingerilor; aici nu exista distinctia masculin/feminin. In primele veacuri crestine, diaconia era incredintata atat femeilor, cat si barbatilor. Ea trebuie reintrodusa azi, urmand sa-i definim un cadru de functionare care sa lase loc suflarii Sfantului Duh. Or El, departe de a inchide, stie sa deschida toate acele dimensiuni neexplorate ale Traditiei, cele pe care raporturile noastre de forta le tin inca prizoniere.

Oare de cate comori de dragoste se lipseste Biserica, neavand incredere in femeie? Iar in privinta laicatului, el ar putea sa-si inteleaga mai bine rolul de „oaie”. Caci Maria e „oaia” prin excelenta: „Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau” (Luca 1, 38), spune ea, pentru ca mai tarziu sa adauge: „Faceti orice va va spune” (Ioan 2, 5). Tocmai pentru ca s-a supus, este acum deasupra tuturor ierarhiilor ingeresti („Mai cinstita decat heruvimii si mai slavita fara de asemanare decat Serafimii...”). Ea va participa la sacerdotiu intr-o dimensiune a preotiei desavarsite. Catre aceasta dimensiune a fost ea chemata inca de la varsta de trei ani, crescand in templu si lasadu-se desavarsita de suflarea de foc a Sfantului Duh, desavarsind impreuna cu El profunzimile unui pamant virginal, unde avea sa-Si gaseasca salas Mantuitorul lumii.

Traducere din limba franceza de

Marian STAN