Gabriel Constantinescu, Cele doua Romanii (XII)

           In remarcabila sa lucrare Istoria, Adevarul si Miturile, autorul, Ioan Aurel Pop, profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universitatii „Babes-Bolyai” din Cluj, face urmatoarea observatie cu privire la gradul de veridicitate al studiilor istorice. “Distinctia intre trecut si discursul istoric despre trecut, chiar daca ambele sunt denumite in mod curent istorie, este veche, iar filozofii istoriei au analizat acest lucru sub o multitudine de fatade, in functie de diversi factori, inclusiv scoala de gandire careia i-au apartinut. Este clar ca istoria ca discurs nu se suprapune niciodata istoriei reale, dar majoritatea istoricilor sunt de acord ca ea, istoriografia, tinde sa se apropie cat mai mult de istoria reala, daca istoricul este onest si isi cunoaste meseria. […] Prin urmare, credem ca istoricul nu ajunge niciodata la adevarul absolut (care este apanajul divinitatii), dar, daca este onest si bine pregatit, ajunge la adevaruri partiale”.

           In masura in care istoricul indeplineste cele doua conditii obligatorii care il confirma in aceasta profesiune – “este onest” si “isi cunoaste bine meseria” –, nu poate evita sa mentioneze in “discursul istoric” faptul ca trecutul pe care l-a investigat este alcatuit din lumini si umbre. Maretia, intelepciunea, nobletea, demnitatea, onoarea, loialitatea, generozitatea, curajul, vitejia, eroismul si martiriul in numele unei credinte sau al unui ideal dau viata si infrumuseteaza paginile cartilor de istorie, oferind modele de urmat in contextul procesului de educatie patriotica, obligatoriu pentru orice natiune care tine sa-ti afirme existenta. La polul opus, umbrele, faptele care uratesc chipul trecutului: josnicia, cruzimea, samavolnicia, incalcarea obligatiunilor asumate, coruptia, duplicitatea, miselia, perfidia, dezertarea de la datorie, lasitatea si tradarea – actul cel mai reprobabil pe care-l poate savarsi un om fata de semenii sai sau fata de comunitatea din care face parte.

           In Infernul, prima parte a poemului Divina Comedie, Dante Alighieri (1265-1321) vestejeste pacatele contempo-ranilor, dar si pe cele ale precursorilor si posterioritatii, vinovatiile pe care implacabila justitie divina le-a sortit osandei vesnice. “Cum este conceput si randuit Infernul – ne lamureste Francesco De Sanctis in Istoria literaturii italiene – ne-o explica poetul insusi, arhitect si filozof al constructiilor sale. Imparatia raului este impartita in trei lumi, corespunzatoare celor trei mari categorii de nelegiuiri: necumpatarea si violenta, siretenia si premeditarea rece. Fiecare din aceste categorii se imparte in genuri si specii, in cercuri si brauri. Conceptul etic al acestei scari a crimelor consta in convingerea ca acolo unde infamia este mai mare, crima este si ea mai mare, iar infamia nu sta atat in fapt cat in intentie”…

           In viziunea lui Dante, Infernul este un con cu varful in jos, impartit in noua cercuri, care la randul lor sunt compartimentate in brauri. Pe masura ce cobori spre varful conului, cercurile sunt din ce in ce mai mici, iar faptele comise de cei care le populeaza din ce in ce mai grave. Cercul al noualea este destinat ispasirii celei mai odioase crime pe care o poate savarsi un om: tradarea. Si in sfarsit, in ultimul brau al cercului destinat tradatorilor, infipt in mijlocul ghetii eterne, troneaza Lucifer, Satana, care tine in cele trei guri ale sale pe Iuda, Brutus si Cassius, simbolurile celei mai detestabile forme de tradare: “tradarea binefacatorilor”.

           Dar inainte ca actele de tradare sa ajunga in fata instantei supreme spre a fi confirmate ca atare, iar cei care le-au infaptuit sa-si primeasca osanda cuvenita, ele sunt judecate de instantele ordinare ale unor sisteme juridice inperfecte sau partinitoare. Asa se face ca uneori, in existenta istorica, tradatori notorii, in loc sa fie azvarliti in cercul al noulea al Infernului, ajung personalitati proeminente, incununate uneori cu aura de eroi. Mai ingrijoratoare insa decat indulgenta sau lipsa de fermitate cu care sunt tratate adeseori actele de tradare este frecventa cu care ele sunt semnalate de istorici pretutindeni si in toate timpurile.

           Ca fenomen nociv, care afecteza grav evolutia fireasca a comunitatilor in sanul carora se produce, tradarea nu numai ca nu ne-a ocolit nici pe noi, pe romani, dar se pare ca pamantul romanesc s-a dovedit a fi un sol fertil pentru aceasta buruiana otravitoare. Prea multe si prea daunatoare au fost tradarile care ne-au marcat atat trecutul indepartat, cat si cel recent. Daca astazi ne este dat sa traim tragedia scindarii natiunii in cele doua Romanii, adevarata Romanie si Romania comunista, faptul se explica printr-o nefasta succesiune de acte de tradare. O realitate care, in momentele de indignare si revolta fata de dezordinea spirituala si materiala in mijlocul careia traim, ne face sa ne intrebam daca nu cumva nevrednicia si nemernicia nu sunt trasaturi definitorii ale noastre, ale romanilor...

           Pentru a nu cadea insa prada unor impulsuri emotionale provocate de prea multele neimpliniri, care se tin lant si par a nu se mai termina niciodata, problema tradarilor care ne-au poluat trecutul, dar si istoria recenta, trebuie abordata cu calm si metodic. Nu stim daca in contextul altor culturi europene tradarea a fost tratata de istorici ca un capitol distinct al istoriilor nationale. La noi, insa, un istoric “onest si bine pregatit”, din respect fata de adevar, s-a incumetat sa abordeze cu profesionalism aceasta fata intunecata a framantatului nostru trecut si sa-l faca cunoscut asa cum a fost, fara retusuri si fara omisiuni, mizand pe rolul de memento pe care-l poate indeplini o Istorie a tradarii la romani.

           Cu titlul acesta, istoricul Mircea Balan publica, la Editura Eurostampa din Timisoara, un op in doua volume, insumand 800 de pagini, in cuprinsul carora, bazandu-se pe informatii si izvoare credibile si convingatoare, trateaza fenomenul tradarii la romani. (Primul volum acopera perioada “De la origini pana la Mihai Viteazul”, iar cel de-al doilea – “De la Mihai Viteazul pana astazi”.)

           Din cuprinsul acestei dense lucrari – care trebuie citita, pentru ca scopul urmarit de autor sa fie atins – reproducem definitia data tradarii. Ea constituie criteriul in raport de care actele de tradare pot fi evaluate atat ca evenimente istorice, cat mai ales din punctul de vedere al incarcaturii morale care le greveaza.

           “Tradarea este o infractiune grava antistatala, vizand suprimarea sau stirbirea unitatii suveranitatii sau independentei, subminarea economica ori politica a tarii. Tot ca tradare sunt calificate actiunile comise in timp de razboi, de natura sa favorizeze activitatea dusmanului, sa slabeasca puterea de lupta a propriei armate, precum si transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizatii straine”. Si pentru ca aspectul moral sa nu se estompeze, Mircea Balan vine cu urmatoarele precizari: “Tradarea e o incalcare a normelor de conduita morala, o impietate, un sacrificiu, o crima si, chiar daca e dictata de inalte ratiuni – salvarea patriei, de exemplu –, ramane condamnabila din punct de vedere etic si crestin”. Urmatorul “caz” real confirma convingator cuprinsul definitiei de mai sus.

           In ziua de 6 februarie 1917, colonelul Al. Sturdza, comandantul Diviziei a 15-a, vine in sectorul diviziei pe care o comandase inaintea Diviziei a 15-a, insotit de aghiotantul sau, locotenentul Wachman, si de ordonanta, sub pretextul ca doreste sa-si ia ramas-bun de la fostii sai camarazi. Aici, la poalele dealului Voloscani, Sturdza si aghiotantul sau trec, peste linia transeelor si a retetelor de sarma ghimpata, la inamic. Ordonanta, taran roman, refuza sa-i urmeze si este impuscat cu sange rece de cel pe care-l slujise cu credinta! Asadar, fiul lui Dimitrie Sturdza, fostul sef al Partidului Liberal, de mai multe ori prim-ministru al Romaniei, si ginerele fruntasului conservator Petre Carp, nu era numai tradator, ci si criminal!

           Patru zile mai tarziu, pe 10 februarie, in sectorul Diviziei a 8-a, este prins principalul complice al lui Sturdza, locotenent-colonelul Crainiceanu, comandantul Regimentului 25, pe cand se intorcea din liniile germane, unde se intalnise cu tovarasul sau, de la care primise instructiuni si manifeste. Toata ziua de 11 februarie, austro-germanii au asteptat, conform “chemarii” lansate de tradatorul Sturdza, ca trupele romane sa paraseasca transeele si sa se predea inamicului. Asteptarea a fost insa zadarnica. Din liniile Armatei Romane n-a venit decat un puternic bombardament de artilerie, care anunta prabusirea planului tradator.

           Cat il priveste pe Crainiceanu, acesta a fost adus in fata Curtii Martiale sub invinuirea de instigare la tradare, crima pedepsita in timp de razboi cu moartea. Se pare ca magistratii care l-au judecat au tinut seama de faptul ca tradatorul era fiul generalului Crainiceanu, fost ministru de Razboi, si nepot de sora al generalului Prezan, comandantul Armatei a IV-a. Si, in loc de condamnarea la moarte, au rostit o sentinta de condamnare la munca silnica pe viata. Afland aceasta, generalul Prezan a avut o reactie asemanatoare eroilor din tragediile antice. A casat sentinta si l-a trimis din nou in judecata pe fiul surorii sale, iscalind apoi personal sentinta de condamnare la moarte. Sentinta a fost executata in Vinerea Pastelui. In fata celor pe care-i comandase, tradatorul a fost impuscat de un pluton din propriul sau regiment.

           Dar marile acte de tradare din timpul razboiului pentru Intregire, care au scindat unitatea natiunii intr-o Romanie eroica si o Romanie capitularda, au fost savarsite de o buna parte a oamenilor politici de frunte, de unele fete bisericesti, precum si de unii oameni de cultura.

           Imediat dupa intrarea in Bucuresti, feldmaresalul Mackensen a luat contact cu P. P. Carp, seful Partidului Conservator, cerandu-i sa nominalizeze cativa membri ai partidului sau, care sa preia administrarea civila a teritoriului ocupat. Asa a luat fiinta “guvernul de giganti” din care au facut parte nume de prestigiu din randul oamenilor politici ai timpului.

           Dar actiunea de colaborare cu inamicul in timp de razboi nu s-a limitat la constituirea unei admninistratii civile. Interesul germanilor s-a concentrat indeosebi spre opera de propaganda menita sa submineze atat moralul ostasului roman, ramas credincios Coroanei si Guvernului legitim al tarii, cat si pe cel al populatiei civile din teritoriul ocupat. Lista celor al caror nume ar fi trebuit stigmatizat la stalpul infamiei, pentru tradarea intereselor nationale, este dureros de lunga. Ea incepe cu Mitropolitul primat al Romaniei, Alex. Conon Donici, semnatarul “Chemarii” prin care ostasii romani din transeele de pe frontul Moldovei erau incitati la insubordonare. Si ea continua cu nume prestigioase de prelati si teologi, din randul carora o mentiune speciala se cuvine profesorului de teologie, scriitorului si traducatorului Sfintei Scripturi, Gala Galaction. Prezenta sa pe aceasta lista a rusinii dovedeste inca o data ca, intr-un regim de independenta a valorilor, intre talent, eruditie si moralitate nu exista intotdeauna o relatie de armonie. De altfel, Gala Galaction va recidiva in timpul regimului comunist, cu care a colaborat fara rezerve, in numele unui „umanitarism” rau inteles, pana la sfarsitul vietii.

           Un alt focar de colaborationism, care si-a desfasurat activitatea in paralel cu grupul politicienilor conservatori condus de P. P. Carp, a fost grupul strans in jurul lui Constantin Stere, D. D. Patrascanu, Ioan Slavici si Tudor Arghezi. Folosind ca mijloc pentru a-si raspandi ideile ziarul Lumina, ei nu vor osteni sa verse veninul propagandei filogermane pentru a submina atat moralul populatiei din teritoriul ocupat, cat mai ales spiritul combativ al ostasilor de pe front. In acest context, se cuvine sa mentionam demnitatea cu care romanii aflati sub ocupatia trupelor vrajmase au respins loviturile propagandistice la care erau supusi sistematic. O reactie fireasca, daca tinem seama ca nu era familie in teritoriul ocupat sa nu aiba cel putin un membru – parinte sau fiu – pe campul de lupta din Moldova.

           Sfarsitul fericit al razboiului, euforia victoriei si infaptuirea Romaniei Mari au facut ca ideea pedepsirii celor care s-au pus in slujba inamicului sa fie privita printr-o optica specifica momentului istoric pe care-l traia tara. Este drept ca, dupa izgonirea trupelor germane, au fost arestati Constantin Stere, Costache Lupu, Virgil Arion, D. D. Patrascanu si in jur de 20 de ziaristi, in frunte cu Tudor Arghezi, care-si pusesera condeiele in slujba propagandei germane; dar atat Regele, cat si principalul sau sfetnic, Ion I. C. Bratianu, s-au opus ideii unui proces de mari proportii, in care principalul acuzat ar fi trebuit sa fie P. P. Carp, omul de incredere al Comandurii germane, cu care Mackensen a luat legatura imediat dupa sosirea in Bucuresti. “O masura gresita” – scrie I. G. Duca in Amintiri politice: “Prea am oferit lumii spectacolul ca Romania este tara impunitatii. Pentru educatia morala a acestui popor, infierarea legala a vinovatilor s-ar fi cuvenit si desigur ca, prin pildele date atunci, am fi inlaturat multe scaderi ulterioare, care au inabusit dorul de bine, setea de dreptate ce ne insufleteste neamul”. O reflectie mai actuala ca oricand, pe care, daca am fi urmat-o, alta ar fi fost, fara indoiala, istoria noastra postdecembrista.

           Romania Mare a fost mai mult o speranta decat o implinire. Iesita slabita biologic din razboi (220.000 de morti, 8% din populatie – cel mai mare procentaj de pierderi dintre toate statele Atlantei!) si vlaguita economic din pricina uriasului efort depus spre a face fata cerintelor razboiului, dar si trupelor de ocupatie germane, austro-maghiare si bulgare, care au jefuit din teritoriile ocupate tot ceea ce se putea jefui, economia tarii trebuia sa satisfaca atat nevoile din interior, cat si achitarea facturilor prezentate de “aliati” pentru furnizarile de echipament in timpul razboiului.

           La toate acestea se adaugau amenintarile din afara. Eram inconjurati numai de dusmani, care ne voiau pieirea. Rusia bolsevica la rasarit, care tinea sa redobandeasca nu numai Basarabia, ci intreaga Moldova; la apus, revizionismul maghiar, care nu se putea impaca cu faptul ca Transilvania, urmand calea fireasca a dreptului de autodeterminare a natiunilor, alesese sa se uneasca cu patria-muma. Si ca si cum acest cleste care ne ameninta nu era deajuns, la sud bulgarii revendicau nu numai Cadrilaterul, dar, daca era cu putinta, Dobrogea intreaga. O situatie grea, care, pe langa problemele politice create, impunea si costuri in domeniul apararii mai presus de posibilitatile tarii. In timp ce toate statele care participasera la marea conflagratie scapasera de povara intretinerii unor mari armate, noi trebuia sa echipam si sa instruim o armata supradimensionata, capabila sa ne apere fruntariile. Mai cu seama la rasarit, unde primejdia comunista nu ne ameninta numai integritatea teritoriala, ci si existenta noastra ca natiune crestina.

           Prinsa la mijloc in jocul de interese ale marilor puteri, politica externa a Romaniei nu a gasit intotdeauna cele mai fericite solutii. Atat Mica Intelegere (Romania, Iugoslavia si Cehoslovacia), cat si Intelegerea Balcanica (Romania, Iugoslavia, Grecia si Turcia) s-au dovedit constructii lipsite de consistenta, care s-au prabusit la prima amenintare serioasa. Cat priveste “garantiile” Frantei si Angliei, acestea nu s-au referit niciodata la primejdia reprezentata de Uniunea Sovietica, desi teza Cominternului in problema nationala, formulata inca din 1923 de Buharin, stipula fara echivoc ca “Romania este un stat multinational, creatie artificiala a imperialismului apusean, si ca atare trebuie dezmembrata”!

           Eforturile depuse de Romania Mare pentru a se ajunge la o normalizare a situatiei politice, sociale si economice au fost intrerupte de doua evenimente tragice. In ziua de 20 iulie 1927, Regele Ferdinand iti da obstescul sfarsit. La cateva ore dupa moartea sa Principele Mihai este proclamat de Parlament Rege al Romaniei, iar prerogativele regale, deoarece noul rege era minor, au fost preluate de o Regenta. Explicatia formala a inlaturarii Principelui Carol, fiul Regelui Ferdinand, de la succesiunea la tron o aflam din urmatorul comunicat, publicat pe 21 ianuarie 1926 in Monitorul Oficial: “A. S. Regala Principele Carol, Mostenitorul tronului, comunicand in scris M. S. Regelui renuntarea sa irevocabila la succesiunea Tronului si la toate prerogativele ce decurgeau din aceasta calitate si din aceea de membru al familiei regale, M. S. Regele s-a vazut nevoit sa primeasca aceasta renuntare…” Explicatia reala a decaderii sale din calitatea de principe mostenitor a fost insa sirul de nemernicii de care s-a facut vinovat, atat in anii razboiului, cat si in perioada urmatoare.

           La 24 decembrie 1927, s-a produs cel de-al doilea deces cu consecinte ireparabile pentru viitorul tarii. Ion I. C. Bratianu, presedintele Partidului National Liberal si prim-ministrul Romaniei, se stingea din viata. O afectiune laringiana, urmata de o infectie generalizata, au curmat firul vietii celui care, alaturi de Regele Ferdinand, a fost omul politic al carui nume va ramane vesnic legat de faurirea Romaniei Mari.

           Disparitia de pe scena politica a lui Ion I. C. Bratianu, personalitate harismatica si in acelasi timp autoritara, i-a oferit lui Iuliu Maniu si national-taranistilor mult asteptatul prilej de a sparge zapoarele impuse de guvernul liberal. Si pentru ca liberalii insistasera sa se produca dezmostenirea Principelui Carol, in rafuiala sa cu adversarii politici, Iuliu Maniu se va pune in fruntea miscarii de readucere a acestui aventurier pe tronul Romaniei. Actiunea sa va izbuti si, in iunie 1930, Carol devine Regele Romaniei. Ce a insemnat aceasta nefericita “Restauratie” ne spune Pamfil Seicaru in capitolul final al amplei sale lucrari Istoria Partidelor National, Taranesc si National Taranesc, intitulat “Quidquid delirant reges…” (in traducere libera: “Cand regii sunt nebuni furiosi…”):

           “Dupa 1930 a inceput trivializarea functiei regale, a disparut majestatea ei. Regele Carol II a ignorat decenta, nu s-a sfiit sa dea functiei regale o rentabilitate ca in epoca celor mai hrapareti domni fanarioti. Ca o apa care nu este stransa intre maluri solide, revarsandu-se pustiitoare, domnia Regelui Carol II n-a intampinat nici o rezistenta din partea clasei politice, in stare sa-l faca sa simta teama unei posibile trimiteri peste hotare. Partidele democratice n-au avut forta de intimidare a clasei politice din epoca de dinaintea primului razboi mondial; au cedat ca un mal nisipos sub presiunea crescanda a unei ape turburi, a carei tendinta era sa se reverse, sa inunde nesatioasa cat mai multe spatii, pentru a aduce ruina. De la 1918 pana in 1940, cand a inceput hartanirea Romaniei Mari, s-a lasat asupra tarii, ca un blestem, umbra lui Carol II. Iar Mihai a completat opera tatalui, ducand tara in robia moscovita. Biet neam eroic si fara noroc, ce crunt a ispasit devotamentul inchinat institutiei monarhice!”.

           Si Pamfil Seicaru nu este singurul contemporan care-l judeca asa cum i se cuvine pe cel care, dupa ce i-a uzurpat tronul propriului sau fiu, devenind Regele Carol al II-lea, s-a dovedit a fi un scelerat imoral, hot si ucigas, dar mai presus de toate – vanzator de tara. Pentru a-si pastra privilegiile pentru el si pentru camarila din jurul sau, in fruntea careia trona tiitoarea oficiala  - evreica Elena Wolf Lupescu –, n-a pregetat sa cedeze la targul vremii, fara sa se traga nici un foc de arma, jumatate din pamantul tarii pentru intregirea careia isi jertfisera viata peste 200.000 de romani!

           “O ambitie nemasurata si un diabolic spirit de dominatie l-a impins pe Carol – scrie Generalul Platon Chirnoaga in concluzia capitolului “Dictatura Regelui Carol al II-lea” din lucrarea Istoria politica si militara a razboiului Romaniei contra Rusiei bolsevice – la asasinate si acte de brutala autoritate in conducerea statului. Dezmembrarea tarii pe frontierele de rasarit, apus si sud, in favoarea Rusiei, Ungariei si Bulgariei, din vara anului 1940, a cazut tot in sarcina lui, el fiind singurul responsabil de politica externa a tarii. La acestea trebuie sa se mai adauge o nestapanita pofta de a jefui avutul statului si desconsiderarea aruncata natiunii prin prezenta langa el a Elenei Lupescu”.

           In deplina cunostinta de ceea ce se petrecea in Romania, cancelariile occidentale, din ratiuni de ordin economic si politic, au evitat sa adopte o atitudine dezaprobatoare fata de faradelegile savarsite de monarhul de la Bucuresti. (Germania national-socialista era indiferenta cata vreme i se onorau contractele de livrare de petrol si cereale, iar Franta si Anglia stiau ca atata vreme cat Carol este pe tron pot conta pe sprijinul sau tacit, reflex al aliantei din timpul primului razboi mondial.)

           Nu tot prin aceeasi optica amorala si ipocrita, specifica marilor puteri, au receptionat observatorii onesti tragedia traita de poporul roman. Observatiile facute de Henri Prost, un prieten sincer al romanilor, in Destin de la Roumanie, sunt graitoare in acest sens:

           “Adevaratele resentimente in contra lui Carol provin din imoralitatea, din duplicitatea, din lacomia lui, dintr-o ambitie care l-a facut sa nu dea inapoi in fata nici unui act. Am vorbit de viata lui particulara; niciodata nu i s-a iertat legatura lui cu Elena Lupescu. Am vorbit de «afacerile» lui; toata lumea in Romania era la curent cu metodele lui de imbogatire. In chip diabolic stia sa incurajeze neintelegerile intre co-partizani, sa discrediteze si sa ridiculizeze pe politicieni, constrangandu-i la aliantele cele mai neprevazute, sa favorizeze pe cei care inclinau spre abuzuri pentru ca sa-i aiba mai bine in mana. Interzicand partidele, el a facut de neintrebuintat Constitutia din 1923. Sub regimul dictatorial al Constitutiei din 1938, al carui singur avantaj era sa asigure o oarecare stabilitate guvernamentala, schimbarile de echipe ministeriale erau mai frecvente de cum fusesera vreodata sub regimul parlamentar. El a distrus totul din statul pe care fusese chemat in iunie 1930 sa-l conduca. A inselat pe toata lumea. Promisiunile lui, demonstratiile de bunavointa, sau chiar afectiunea lui nu inspirau nici o incredere.

           Cineva era invitat la o plimbare pe iahtul lui, iar peste cateva zile era arestat pentru ca sa i se ia averea. Acei care l-au servit cu cea mai mare abnegatie, rand pe rand, au fost victimele nerecunostintei, daca nu si brutalitatii sale.

           In fine, cand a ordonat executarea lui Codreanu, apoi cand, dupa asasinarea lui Calinescu, a ordonat sa fie executati ca represalii numerosi legionari, Carol a zdrobit inimile tuturor romanilor care respectau demnitatea tarii lor si care refuzau sa vada introducandu-se in Romania practicile Turciei lui Abdul-Hamid.

           Un popor profund legat de principiul monarhic, usor de guvernat, indulgent fata de greselile omenesti, nu avusese de la Regele lui decat dispret si aversiune”.

           Sfarsitul unei domnii sangeroase, prin izgonirea din tara a nemernicului care sub numele de Carol al II-lea a uzurpat Tronul Romaniei, nu a insemnat insa si lichidarea raului pe care-l lasa in urma sa. Ar fi gresit sa trecem cu vederea peste faptul ca instaurarea dictaturii regale, in februarie 1938, s-a facut cu binecuvantarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane. Acceptand demnitatea de presedinte al Consiliului de Ministri, Prea Fericitul Miron Cristea a prohodit sistemul democratic care faurise Romania Mare. Si inaltul prelat nu a fost singura personalitate politica marcanta a Romaniei interbelice vinovata de complicitate la lovitura de stat prin care Carol al II-lea abroga Constitutia pe care jurase solemn sa o respecte si isi aroga puteri discretionare in guvernarea tarii. Din guvernul prezidat de Patriarhul Miron Cristea, cu exceptia lui Iulia Maniu si Octavian Goga, faceau parte, la loc de cinste, cu rang de “ministri de Stat”, toti ceilalti fosti prim-ministri ai Romaniei Mari: Gheorghe Tatarascu, Dr. Constantin Anghelescu, Nicolae Iorga, Maresalul Alexandru Averescu, Alexandru Vaida Voievod, Generalul Artur Vaitoianu si George Mironescu. O abandonare condamnabila a principiilor morale si politice, deja cu iz de tradare, preludiu al “marilor tradari” care vor duce tara, din dezastru in dezastru, pana la situatia tragica din zilele noastre, cand, nu de putine ori, ne rusinam ca suntem romani.