TRADITII POPULARE LEGATE DE CICLUL PASCAL

] Lasatul Secului si Paresimile. Postul Pastelui sau Postul Mare, fixat in functie de data anuala a sarbatorii, dureaza 40 de zile (cit a postit si Mintuitorul retras in pustie), fiind de altfel denumit popular “Paresimile” (cuvint iesit – oricit nu s-ar parea – din latinescul quadragesima). Lasatul/Lasata Secului (Zapostitul) se face, dupa rinduiala Bisericii, in doi timpi: Lasatul Secului de carne si, o saptamina mai tirziu, Lasatul Secului de brinza. E vremea acum sa se impace om cu om (postul nu-i post, daca tii dusmanii). Se fac placinte cu brinza, se bate alvita si se maninca musai cite un ou fiert, zicindu-se: “Ou, ousor,/ Fie-mi postul mai usor!”. Dupa credinta traditionala, “cu un ou se astupa si cu un ou se destupa gura la Pasti”. Masa se lasa neridicata pina a doua zi de dimineata, pentru ca peste noapte sa se infrupte si mortii. Lunea de dupa Zapostit se numeste Lunea Curata (denumire corelativa cu Saptamina Alba). Acum se face Spolocania sau Spalacania: gurile se clatesc ritual cu bors sau cu rachiu, se spala bine vasele in care s-a gatit “de dulce” sau “de frupt” (in unele parti, operatiunea aceasta e rezervata zilei urmatoare, numite Martea Vaselor), se aduce “apa de nea” de la padure si se stropeste casa. Tot acum se face, pe alocuri, si darea in tarbaca a ciinilor sau jujeul, obicei straniu si desigur precrestin: ciinii sint zburataciti pe uliti cu joarde si pietre, li se leaga tinichele de cozi si oamenii (mai ales copiii) fac haz de spaima si schelalaielile lor.

] Caii lui Sintoader (prima saptamina din Postul Mare). Stranie din cale-afara e sarbatoarea numita “Caii lui Sintoader”, ce incepe in simbata din prima saptamina a Postului Mare si se intinde pe nu mai putin de 8 zile. Sintoader, cel  care-l tine pe dracul de par (dar care n-are nimic de-a face cu vreun Sfint Teodor din calendarul bisericesc!), are cai naravasi, cu care nu-i bine sa ai de-a face daca nu stii cum sa-i imblinzesti. Dupa unii, nici n-ar fi cai propriu-zisi, ci un fel de feciori-cai, cu copite, cozi si coame bogate, parasiti oarecind de dragutele lor. E totusi o legatura tainica intre ei si caii din sat, care sint acum, oarecum preventiv, mai bine tratati ca niciodata. Rastimpul e folosit pentru multe vraji. Fetele mari, in prima dimineata de Sintoader, ca sa aiba par frumos (“Sintoadere, Sintoadere,/ Cresti cosita fetelor/ Cit coadele iepelor”), si-l spala cu o fiertura vegetala din care nu lipseste omanul (pe care, cind il culeg, il “platesc” cu piine si sare depuse la locul cu pricina: “Oman mare, Domn mare,/ Eu iti dau tie piine si sare,/ Tu sa-mi dai mie o coada de par mare!”) si in care se pune si lapte de iapa. Nici o fata nu iese din casa in ziua de Sintoader inainte de a se fi spalat pe cap, “caci altminteri caii le vor paste parul”. Tot acum, copiii mai rasariti si junii se fac frati de cruce, jurindu-se asa (pe piine si sare, sau chiar pe vin amestecat cu citeva picaturi din singele fiecaruia): “Eu ti-oi fi frate/ pina la moarte./ M-oi lasa de piine si de sare mai bine/ Decit sa ma las de tine!”. Asemenea fratie ii tine legati pina la moarte. Iar daca unul moare, celalalt continua sa-l pomeneasca asa: “Avusei si eu fartate/ Si n-am avut de el parte!”. Femeile fac coliva pentru morti sau impart colaci insemnati in chip de potcoava. In zilele de Sintoader nu se mai toarce, nu se mai sapa, nu se lucreaza dupa apusul soarelui, nu se pun oua la closca, nu se iese la padure, nu se fac petreceri, nu se umbla noaptea pe uliti.

] Miezul Paresimilor (la jumatatea Postului Mare). Miezul Paresimilor sau Paretilor este mijlocul/jumatatea Postului Mare si cade in miercurea celei de-a patra saptamini din post. Ziua aceasta este cu strictete pazita mai ales de catre femei, care nu lucreaza nimic, ca sa nu-si piarda, cum se crede, sporul peste an. Este insa ingaduita si recomandata numararea oualor pe care le-au facut pina atunci gainile din gospodarie. Daca numarul acestora iese cu sot, se zice ca-i de bine. Fetele cred ca vor fi mai ochioase daca in aceasta zi ajung sa se spele pe fata la riu chiar cind se trag clopotele la biserica.

] Lazarul/Lazarelul (in ajunul Floriilor). Numele acestei sarbatori se leaga desigur de Simbata lui Lazar, care, in calendarul bisericesc, precede Floriile. In fantezia populara, Lazar cel inviat din morti a devenit insa un personaj pitoresc, legat probabil de niste vechi obiceiuri pagine privitoare la moartea si invierea naturii. In tara Mioritei, Lazar – alintat indeobste “Lazarelul” – e vazut mai ales ca un ciobanas care, plecat cu oile la pascut, se urca intr-un copac, sa le culeaga frunze, dar cade de acolo si se prapadeste in floarea tineretii. In scenariul popular, mireasa lui, Lazarita, in rochie alba si cu coronita de flori pe cap, il plinge muta de durere, miscindu-se inainte si inapoi, in mijlocul unui cerc de tinere fete. Ele umbla asa din casa in casa, iar din cintecul taraganat al insotitoarelor reiese ca, in cele din urma, trupul ciobanasului, gasit de surorile lui, udat cu lacrimi, scaldat in lapte dulce si acoperit cu frunze de nuc, inviaza si se preface in flori. O legenda mai hazlie pretinde ca moartea Lazarelului s-ar fi tras din dorul de placinte: mama-sa, ocupata cu torsul, nu-i face pofta, iar el, tavalindu-se de necaz in jurul ei, se inteapa in fusul scapat din mina femeii. Tot surorile sint cele care il bocesc, iar de atunci ar fi ramas si obiceiul jelitului la mort. De altfel, simbata respectiva este dedicata pomenirii mortilor (“Mosii de Florii”), pentru care se fac si se impart mai cu seama placinte. In Muntenia si in Dobrogea, femeile se abtin de la tors. In mod firesc, Lazarul anunta si apropierea Pastilor: „Lazare,/ Nefericitule,/ Cind vor veni Pastile?”. Si Lazar, de colo: “Iata-le, iata-le dupa usa,/ Cu mielul de git!”.

] Floriile (cu o saptamina inainte de Pasti). Aceasta este denumirea populara a sarbatorii din duminica ce precede Saptamina Patimilor. Pe alocuri i se spune si “Duminica Vlastarilor”. Crestin duce la biserica flori de primavara si primeste in ziua de Florii ramuri de nuc sau de salcie, sfintite de catre preoti. De fapt, ramurile de nuc si de salcie amintesc de ramurile de finic cu care multimea din Ierusalim L-a intimpinat odinioara pe Hristos. Asezate la icoane, sau deasupra usilor si a ferestrelor, aceste ramuri protejeaza casa si pe cei ce locuiesc in ea. Nu mai putin importanta este folosirea lor pentru tratarea diferitelor boli, de-a lungul intregului an. Salcia poarta, in constiinta poporului, binecuvin­tarea Mariei. Se zice ca atunci cind Fecioara a trebuit sa treaca un riu, salcia s-ar fi plecat peste apa, inlesnin­du-i trecerea. Drept rasplata, Maica Domnului a binecuvintat-o, harazindu-i sa nu se faca niciodata carbune (ca bietele “lemne de foc”) si sa fie purtata an de an la altar. Conform traditiei, cu crengile de salcie sfintite in biserica oa­me­nii se intorc acasa si, dupa ce ating cu ele crestetele pruncilor, ca sa creasca mari si fru­­mosi, le anina la icoa­na, pastrindu-le peste an. Trei mitisori (muguri) de salcie inghititi la Florii l-ar pa­zi pe om, tot anul, de durerile de git. Daca dadea furtuna sau grin­dina, se credea ca aces­tea puteau fi oprite tot cu mitisori de salcie sfintita, afu­mindu-se cu ei fie casa, fie ograda. Se pu­neau miti­sori si-n apa in care erau scaldati copiii de tita, ca sa fie aparati boli si de deochi. Abunda obiceiurile locale legate de spalarea pe cap in ziua de Florii: unii se tem sa se spele, ca nu cumva sa albeasca, precum pomii aflati in floare; altii, dimpotriva, cred ca daca se spala cu o fiertura de busuioc si ciucuri de prapor purtat la o inmormintare de fata mare, ba daca mai si varsa apa la radacina unui par, vor avea plete mai frumoase si mai bogate. In unele parti, fetele fierbeau, la miezul nop­tii dinspre Florii, apa cu salcie si busuioc, iar ziua se spalau cu ea pe cap, zicind: “Cu­mu-i parul inflorit,/ asa si paru-mpletit!/ Cum te uiti la paru-n floare,/ asa si la fata mare!”. Din vechea sarbatoare romana – Floralia – inchinata zeitei Flora nu pare sa mai fi ramas decit numele. Vechii semnificatii de reinviere a naturii i s-au adaugat cu timpul semnificatii legate de pomenirea celor adormiti: se fac pomeni, iar mormintele se curatesc si se impodobesc cu crengute de salcie. In popor se spune ca asa cum este vremea de Florii, asa va fi si de Paste. Postul nu s-a incheiat, dar celor care il tin Biserica le da in aceasta zi dezlegare la peste.

] Joimarita (Joia Mare). Numele acestei sarbatori populare vine de la Joia Mare (joia din Saptamina Patimilor, numita si Joia Neagra, sau, mai rar, Joia Seaca), personificata de imaginatia populara in chipul unei naluci monstruoase, locuind in funduri de padure, pe pustii sau in creierii muntilor, inarmata de obicei cu un vatrai si cu o caldare de jaratec, pedepsind mai ales femeile si fetele lenese (de pilda, in mediul traditional, pe cele ce nu terminau de tors pina in Joia Mare, carora le ardea degetele si fuioarele netoarse). Se crede ca daca doarme cineva in aceasta zi, va fi netrebnic tot anul. In ea nu se doarme, dar nici nu se lucreaza. Femeile n-au voie decit sa faca bors si sa roseasca ouale pentru Pasti. Oamenii obisnuiesc – unii chiar in curtea bisericii – sa faca focuri pentru morti, din vreascuri rupte cu mina, sau sa aprinda luminari pe morminte, cu credinta ca in preajma Pastilor mortii se pregatesc sa vina in vizita pe pamint. “Focul mortilor” e insotit de pomeni. Nu se spala rufe in Joia Mare, ca sa nu se scurga laturile la morti, in loc de ce li se da de pomana. Joimarita le inspecteaza pe toate, sa vada daca s-a respectat datina. Copiii umbla cu toaca prin sat, cintind: “Toaca tocanelele,/ Joia, Joimarelele./ Paste popa vacile/ Pe toate ogasele,/ Duminica-i Pastele”. Tot acum cade si “Nunta urzicilor” (acestea, o data inflorite, nu mai sint bune de mincat; dar nici zile de post nu mai sint multe...). In unele parti, tinerii obisnuiesc sa faca “strigare peste sat”, dind in vileag greselile sau smintelile unor membri ai comunitatii. Lepadarea lui Petru (inclusa in cele 12 evanghelii citite seara in biserica), savirsita in apropierea unui foc, sta la baza obiceiului ca in dimineata Joii Mari, inainte de a cinta cocosii a treia oara, oamenii sa aprinda focuri prin curti.

] Vinerea Seaca (Vinerea Mare). In Vinerea Mare, in cadrul domestic, nu e ingaduit altceva decit sa framinti si sa coci pasca (pe alocuri, e „pogoramint” si pentru cozonaci, dar in nici un caz nu se va face piine!). Se tine post negru, iar principalele griji sint ca dimineata sa calci peste un obiect de fier (ca sa nu te mai lovesti tot anul!), iar seara sa mergi la biserica si sa treci pe sub Sfintul Aer/Epitaf. Dupa slujba Prohodului, nu numai biserica se inconjoara de trei ori, ci si propria casa, cu luminarea aprinsa adusa de la biserica si cu care se face cruce pe fiecare perete, ca paza impotriva stihiilor. De altfel, luminarea – ce e bine sa se aprinda si la Inviere – nu se arunca, ci se pastreaza ca un fel de talisman: o poti reaprinde peste an, daca stihiile se razvratesc, caci are putere mare si sfinta. In seara Vinerii Mari se aprind luminari si pe la morminte, ce se lasa acolo pina se trec de tot (chiar cu riscul de a fi furate de babe si folosite la fel de fel de farmece). E loc in aceasta zi si de lecuiri minunate. Se crede ca poti scapa de gusa daca ti-o speli cu apa neinceputa, inainte de rasaritul soarelui, sau daca ti-o atingi cu trei oase gasite pe aiurea (dar tot pina sa rasara soarele) si zici: „Vinerea Seaca,/ Gusa seaca!”. Cica daca nu scapi asa de gusa, macar nu-ti creste mai mult... De mare efect ar fi si sa te cufunzi de trei ori intr-o apa rece in zori, sau sa umbli descult prin roua: tot anul bolile te vor ocoli.

] Simbata Mare si cele trei zile ale Pastelui. In seara Simbetei Mari exista – mai ales in Ardeal, Bucovina si Basarabia – traditia focurilor de Pasti. In unele zone focurile se fac in comun, toti aducind lemne pentru a le intretine peste noapte (cui nu contribuie, ii merge rau peste an, expunindu-se si riscului de a fi jefuit punitiv de lemne din gard), in altele fiecare casa are focul ei. Focurile de obste se fac de obicei in apropierea bisericii. In Ardeal, pe alocuri, se da drumul la vale unei roate in flacari, pe cite-o coasta de deal. Ceasul Invierii il vestesc cocosii. Norocoasa este familia al carei cocos cinta primul, caci aceleia ii va merge bine tot anul si va fi fruntasa in sat. La Inviere se merge spalat si primenit cu hainele cele mai bune, de preferinta chiar noi (de aici, probabil, se trage si expresia “Pastele fudulul”). Acum toata lumea trebuie sa mearga la biserica, pe-acasa raminind doar cei neputinciosi. Cine e bun-zdravan si nu se duce la biserica de Inviere cade bolnav peste an, sau pateste alt necaz mare. In unele parti, inainte de a pleca la slujba Invierii, oamenii se spala pe fata cu apa proaspata in care s-au pus un ou rosu, un ban de argint si un fir de busuioc. Lumina pascala se ia de la preot si se intretine pina la intoarcerea acasa. Cind preotul vesteste Invierea, oamenii se imbratiseaza si se saruta, chiar de nu s-ar cunoaste intre ei. Din noaptea Invierii si pina la Rusalii nu se mai sta in genunchi in biserica. Unii cresc cocosi anume pentru praznicul Invierii, iar dupa slujba ii daruiesc saracilor. De la biserica se vine acasa cu lumina aprinsa, de la care se aprind si alte lampi sau candele, dupa care e stinsa in grinda casei, insa nu inainte de a inscrie pe aceasta semnul crucii, prin afumare cu flacara luminarii. Semnul pazeste casa de rele, iar luminarea stinsa e bine sa se pastreze si ea, ca si cea din Vinerea Prohodului, putind fi reaprinsa la primejdie sau necaz, caci e urgie pentru duhurile necurate. La biserica se revine spre prinzul primei zile de Paste, la asa-numita “A doua Inviere”. In Duminica Invierii, zic unii, nu se doarme – nici noaptea, nici ziua. Cind iti ploua la cositul finului, inseamna ca ai (a)dormit in ziua de Paste. Prima zi de Paste e pentru petrecere si stat acasa: nu se gospodareste si nu se pleaca in vizite sau calatorii. De regula, finii merg la nasi in a doua zi, cu oua rosii si cozonaci. Pentru alte vizite, cea mai potrivita e ziua a treia. Exista si la noi, mai putin raspindit si pregnant decit la altii, obiceiul stropitului de Pasti. Flacaii umbla din casa in casa “cu udatul”, iar fetele ii cinstesc cu oua rosii. Pe alocuri, udatul e cu reciprocitate: lunea le stropesc baietii pe fete, martea ii stropesc fetele pe baieti. Daca de-a lungul Saptaminii Patimilor Raiul ar fi, zice-se, inchis, de Pasti si-n tot restul Saptaminii Luminate tot cel ce moare, oricit de pacatos va fi fost, se duce direct in Rai (iar tot cel ce se naste, si indeosebi cel ce prinde la nastere prima bataie de clopot de dupa Inviere, va avea mare noroc in viata si mare trecere la Dumnezeu).

] Ouale de Pasti. „Hristos a inviat!” – „Adevarat a inviat!”, spunem cind ciocnim oua de Pasti: nici nu ne putem imagina sarbatoarea Pastilor fara traditionalele oua rosii (carora numai in al doilea rind li se adauga cele mestesugit incondeiate/impistrite, sau pur si simplu vopsite in alte culori, ce au un caracter mai mult decorativ). De cind se vopsesc pe la noi ouale e greu de spus; primele marturii scrise dateaza, pare-se, abia din a doua jumatate a sec. XVII (turcul Evlia Celebi – la 1660, apoi italianul Antonio Maria del Chiaro – pe la 1700). Ziua consacrata pentru vopsitul oualor este Joia Mare (caci in Vinerea Mare nu se gospodareste nicidecum). Exista numeroase legende cu privire la obiceiul de a (in)rosi ouale. Cea mai raspindita spune ca Maica Domnului (in alta varianta: Maria Magdalena) a pus sub crucea Mintuitorului un cos cu oua, iar pe cind incerca fara succes sa potoleasca zelul salbatic al celor ce-L chinuiau si batjocoreau (identificati cu “jidovii”), singele Acestuia s-a scurs pe ele, inrosindu-le. Domnul Insusi ar fi spus de pe cruce, uitindu-se in jos: “Uite, asa sa rositi ouale in cinstea chinurilor mele!”. Maica Domnului ar fi fost prima care, de bucurie, la auzul vestii despre Inviere, ar fi rosit oua si ar fi copt colaci, impartind pe la cei sarmani, cum a ramas obiceiul pina astazi. Alte legende vorbesc de o minune, menita sa-i vindece pe unii (o precupeata, un rabin etc.) de neincredere in realitatea Invierii: “Cind ouale astea s-ar face din albe rosii, numai atunci as crede!”… si ouale s-au rosit pe data, sub ochii celor neincrezatori. Oua se mai pot rosi si ciocni, dupa unele traditii zonale, de ziua Inaltarii si chiar in Duminica Mare a Rusaliilor. Se spune ca din ouale rosite e bine ca macar o treime sa fie date de pomana. In partile Munteniei exista traditia de a se da oua rosii peste mormint, cu rostirea numelui celui ingropat acolo. Cit priveste ciocnitul oualor, are si el regulile si credintele lui. Se crede, bunaoara, ca cei ce ciocnesc intre ei oua de Pasti se vor intilni si pe lumea cealalta. Se ciocneste “capul” cu “capul” si “dosul” cu “dosul”. In prima zi de Pasti nu e bine sa se ciocneasca decit “cap” cu “cap”. Cel mai mic (ca virsta sau ca rang) tine oul, iar cel mai mare il ciocneste. Dupa un ritual mai sever, duminica ouale se ciocnesc “cap la cap”, lunea “husca la husca”, iar martea “burta in burta”. In mediile traditionale, ciocnitul se facea “pe luate”, in adevarate infruntari obstesti, iar cei priceputi “sa aleaga” ouale dupa “taria” lor plecau acasa cu cosurile pline. In zilele de Pasti, fiecare dintre cei ai casei trebuie sa manince mai intii un ou sfintit, iar numai dupa aceea si alte feluri de mincare. Timp de trei zile masa e bine sa nu se ridice si sa fie doldora de bucate. Se spune ca si Necuratul se intereseaza de ouale rosii (carora li se atribuie si virtuti apotropaice): cind oamenii nu vor mai colinda de Craciun si nu vor mai rosi oua de Pasti, atunci inseamna ca Dracul a devenit stapin peste lume.

] Joile Verzi (urmatoarele noua joi de dupa Paste). In Joile Verzi (care variaza ca numar de la o zona la alta), daca se vrea sa ploua la timp si sa nu bata piatra, atunci trebuie sa nu se lucreze. Mai rar sint numite – nu-i prea clar de ce – si Joile Grele sau Joile Pazite. In prima Joie Verde, cea din Saptamina Luminata, in unele locuri exista traditia Paparudei/Paparudelor (ca si Caloianul, scenariu ludico-magic pentru aducerea ploii). O ceata de fetite (mai frecvent: tiganci tinere, mai putin reticente la despuiere), uneori doar una singura, poarta pe pielea goala un fel de fustita din frunze verzi, cel mai adesea de brusture, dar si alte accesorii (cununa de bozii, panglici rosii), dansind asa din casa in casa, batind din palme sau pocnind din degete, in timp ce asistenta cinta: „Paparuda, Ruda,/ Vino de ne uda...” etc. Paparudele sint stropite bine cu apa rece, se prefac a fugi, dar revin cu urari de noroc si belsug, iar lumea le rasplateste cu daruri felurite: bani, alimente, faina (tigancilor li se dau si toale vechi). Paparudele nu sint duse numai prin gospodarii, ci si pe la toate fintinile de obste de prin sat, carora le dau roata si unde insotitorii le uda si mai abitir. La urma, „straiul” vegetal e „dat pe apa” si se incinge cite-o petrecere de fete si flacai. Credinta nestramutata este aceea ca „fetitele deschid ploitele”. Se poate „face Paparuda” si-n alte zile: daca in vechime se pare ca ceremonia era totusi conditionata de o zi de sarbatoare (una din Joile Verzi; zilele de Rusalii; Armindenii s. a.), mai recent se practica (atit cit se mai practica) ori de cite ori seceta o reclama.

] Matcalaul (in Duminica Tomii, sau in lunea ori martea urmatoare). Duminica Tomii, numita si „Pastele cel mic”, imediat urmatoare Duminicii Invierii, se suprapune cu obscura sarbatoare folclorica a Matcalaului (despre care se spune prin unele parti ca ar fi „fratele mai mic al Pastelui”). Nevazut oamenilor pacatositi, Matcalaul e o faptura itineranta, jumatate omeneasca, jumatate ingereasca. Se face pomana pentru morti, iar tinerii o tin ca zi a infratirii, care se poate face „pe par”, „pe singe”, „pe cruce”, „pe piine”, „pe pai”, „pe datul miinii” etc. Pentru fratia „pe par”, bunaoara, viitorii „frati” sau viitoarele „surori” isi rup cite un fir de par si le ingroapa laolalta, zicind: „Sa fim firtati/surate pina la moarte!”. Pe alocuri este invocat Matcalaul insusi (dupa nume, parca un fel de spatiu matricial personificat): „Matcalau, Matcalau,/ Roaga-te lui Dumnezau/ Sa ne fereasca de rau,/ Ca si noi, cit vom trai,/ In tot anul te-om cinsti/ [...] Ca matcute ne-om numi/ Pina-n lume vom trai!”.

] Pastele Blajinilor (tot in Duminica Tomii, sau in lunea urmatoare). Blajinii sau Rocmanii/Rugmanii ar fi un neam de crestini ce locuiesc hat, peste mari si tari, pe unde trece Apa Simbetei, care cica ocoleste de trei ori pamintul, „ca un sarpe facut de trei ori colac”. Ei s-ar trage, zic unii, din cei care, atunci cind Moise a despicat marea cu toiagul, n-au apucat sa treaca pe celalalt mal, cu grosul „fiilor lui Avraam”. Dupa altii, ar fi locuitori de pe „tarimul celalalt” (adica dintr-un fel de „lume paralela”, cum am zice astazi). Sint oameni blinzi si rugatori, cu trai primitiv, dar sanatos (n-au case, caci pe la ei este mereu cald; umbla goi si se hranesc cu poame; barbatii nu se intilnesc cu femeile lor decit o data pe an, la Paste; in loc de injuraturi, ei zic: „Du-te la Domnul!” si „Vino la Domnul!”; cind mor, se duc direct in Rai). Cum insa nu sint priceputi sa socoteasca zilele, ei n-ar sti, sarmanii, cind pica Pastele, daca romancele noastre nu le-ar da de veste aruncind pe riu in jos coji de oua rosii. Cojile ajung la ei cam intr-o saptamina si atunci sarbatoresc Pastele ca toti crestinii, infruptindu-se cu ce-a mai ramas in gaoacele acestor oua. Tot la fel, stiu ca-i Craciunul dupa... cojile noastre de nuci, date si ele pe apa.

] Rapotinii (urmatoarele trei marti de dupa Paste). Trei marti consecutive de dupa Paste se tine Rapotinul (Repotinul, Ropotinul, Robotinul), numit si „Rapotinul testelor”. Femeile lasa orice alta treaba si se pun pe facut testuri din lut (un fel de cuptorase mobile in forma de carapace/teasta, pentru coptul piinii), pe care le usuca la soare. Fac mai multe, pentru ca se sparg lesne, iar peste an, nu se intelege bine de ce, este interzis sa se mai faca altele. Fetele ramase nemaritate fac si ele cite-un test, il pun pe foc pina se incinge bine si la urma baga sub el un cocos de viu, crezind ca astfel se vor marita pina la Pastele urmator. Rapotinul e un fel de „zi a femeii” sui generis: dupa munca de peste zi, nevestele de aduna si petrec, iar cu barbatii se poarta mai din scurt (acestia trebuind „sa se lase”, fara ranchiuna, ca si la Tudorusale). In unele zone, se umbla acum cu Caloianul (sau Mumulita Ploii), un simulacru de papusa (impodobita rudimentar, cu cirpe, coji de oua rosii si flori) pe un simulacru de nasalie, cu care copiii fac procesiune de aducerea ploii („Ene, Ene,/ Caloiene,/ Deschide[-ti] portitele,/ Sa curga ploitele...” etc.). La sfirsit, in unele parti Caloinul se ingroapa (ca sa fie dezgropat dupa o zi sau trei), in altele se da direct pe o apa curgatoare (sau se arunca pur si simplu in vreo fintina). Ca si Paparuda, Caloianul nu mai are o data anume, ci se face cind cere vremea.

] Tudorusale (in a 25-a zi de dupa Paste). Nu-i deloc limpede daca Tudorusalele sint Rusaliile insele sau numai un fel de inainte-mergatoare ale lor, tot din categoria zinelor. Dupa comportament, par sa fie niste zine mai blinde, care acum petrec cu Sintoaderii (Caii lui Sintoader?) si-ti dau pace daca nu le tulburi, nemanifestind rautatea gratuita a Ielelor. Daca le tii ziua, le ai chiar de partea ta. In principiu, femeile si fetele nu lucreaza in aceasta zi, dar in fapt pot culege buruieni de leac sau pot semana cinepa. Pe alocuri, sarbatoarea pare sa se confunde cu Rapotinul (stind si ea sub semnul „autoritarismului” feminin). Asa cum Miezul Paresimilor marcheaza jumatatea Postului Mare, Tudorusalele marcheaza jumatatea Cincizecimii (mijlocul perioadei dintre Pasti si Rusalii).

] Ispasul si… Pastele Cailor (de ziua Inaltarii). Ziua Inaltarii (praznuita la 40 de zile dupa Inviere) poarta in popor si numele de Ispas. In anumite zone se tin Mosii de Ispas, casele si mormintele sint impodobite cu crengi de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leustean. Se fac pomeni pentru morti, impartindu-se mai ales piine calda, brinza, ceapa verde si rachiu. Sint marcate vitele si se taie mieii. In nici un caz nu se da foc din casa, ca-ti maninca lupul oile. Este ultima zi in care se mai pot rosi oua si in care se mai foloseste salutul pascal (“Hristos a inviat!… Adevarat a inviat!”), dar mai ales in forma adaptata: “Hristos S-a inaltat!… Adevarat S-a inaltat!”. Conform unei legende populare, la nasterea lui Iisus, in grajdurile lui Craciun, boii au fost blinzi si linistiti, dar caii si-au cam dat in petec, facind galagie mare si tulburind lauzia Fecioarei. Atunci Maica Domnului i-ar fi blestemat sa nu fie satui decit in ziua de Ispas sau Inaltare (joia din saptamina a sasea de dupa Pasti), careia i s-a spus si “Pastele Cailor”. Cu timpul, expresia “la Pastele cailor” a ajuns insa sa insemne nu “mai tirziu” sau “alta data”, ci... “nicicind” (devenind echivalenta cu expresia “la Sfintu’Asteapta”).

] Mosii de vara sau de Rusalii (in simbata de dinaintea Duminicii Rusaliilor). Peste an, romanii au nu mai putin de 18 sarbatori ale Mosilor (stramosii neamului, mortii in general), dar cea mai importanta este cea din ajunul Rusaliilor, cind este obiceiul sa se tina si tirguri mari, unde oamenii gasesc cele necesare pomenilor, dar si prilej de veselie si desfatare. In felul acesta, vag increstinat, supravietuieste desigur un stravechi cult precrestin al stramosilor, marcat de atitudinea specifica a geto-dacilor de a raspunde mortii cu ris si bucurie. Cuvintul mos este, de altfel, de origine traco-dacica. In mod traditional, se credea ca sufletele mortilor/mosilor, dupa ce parasesc mormintele in Joia Mare sau Seaca (cea de dinaintea Pastilor), se preumbla printre cei vii, inapoindu-se la locul lor fie in ajunul Rusaliilor, fie la Rusitori (pe alocuri: sarbatoare a “despartirii de morti”, tinuta la 7 sau 9 zile dupa Rusalii).

] Rusaliile si... calusarii. Sarbatoarea bisericeasca a Pogoririi Sfintului Duh, la 50 de zile dupa Paste (de unde si denumirea paralela de Cincizecime), urmata imediat de cea a Sfintei Treimi, poarta in popor numele de “Rusalii”. Duminica de Rusalii se numeste si Duminica Mare. Acum se sfintesc hotarele, se aduna tinerii la hore si se fac, iarasi, “infratiri” si “insuratiri”. Cu Rusaliile se incheie ciclul pascal. Numele popular sta in legatura, desigur, cu vechea sarbatoare romana Rosalia, cind se puneau trandafiri pe morminte, dar peste aceasta s-au adaugat fel de fel de alte traditii (ca Rusalcele slave, un fel de zine ale apelor, asemanatoare sirenelor), inclusiv o umbra de crestinism popular (Rusaliile ar fi, bunaoara, fiicele lui “Rusalim imparat”, personificare folclorica a Ierusalimului biblic). Rusaliile, considerate indeobste totuna cu Ielele, sint zine rele, care-i pocesc pe oameni sau le iau mintile. Pentru a se feri de ele, oamenii trebuie sa poarte asupra lor frunze de pelin, iar daca le intilnesc, sa evite sa le vorbeasca. Fiind zine ale apelor, de ziua lor e bine sa nu te scalzi, caci te paste inecul. Legat de Rusalii este si faimosul  joc al calusarilor (executat de cete de flacai constituite anume cu acest prilej), dans ritual de origine straveche si neclara, cu functie magica, pe de o parte patronat de iele, pe de alta parte capabil sa vindece relele aduse de acestea. In Descrierea Moldovei (cap. XVII), D. Cantemir nota: “Multimea superstitioasa crede ca ei [calusarii] au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: dupa ce bolnavul s-a asternut la pamint, aceia incep sariturile lor si, la un anumit loc al cintecului, calca, unul dupa altul, de la cap pina la picioare, pe cel culcat; in sfirsit, ii sufla la ureche citeva cuvinte anume ticluite si poruncesc bolii sa iasa”. Daca bolnavul nu se lecuieste nici asa, se zice ca nu mai are scapare.

Razvan CODRESCU