A TACUT SI MONICA LOVINESCU...

La nici 2 ani dupa Virgil Ierunca (1920-2006), s-a stins, tot la Paris, si partenera sa de viata si activitate culturala anticomunista, Monica Lovinescu, marea doamna a “Europei Libere” de dinainte de 1989, cea care a dus pe calea undelor una dintre cele mai sustinute campanii impotriva minciunii si abuzurilor “iepocii de aur”. O voce limpede si ferma, din speta celor care pot sa taca, dar nu pot sa fie uitate. D-l Liiceanu si-a exprimat parerea ca “a murit in stil romanesc; inconjurata adica de ignoranta, indiferenta si uitarea noastra”. Cred ca se inseala, cum a mai patit-o de citeva ori in ultima vreme, din pura si simpla inclinatie spre fronda ulcerata (sindrom intelectual al andropauzei dificile). A nu mai fi in actualitate nu inseamna neaparat si a fi dat uitarii. Monica Lovinescu nu mai era de ani buni in actualitate, vremea ii trecuse, cum ni se intimpla pina la urma aproape tuturora, dar acest fapt n-a fost nici o clipa de natura sa umbreasca meritele prisositoare pe care si le-a dobindit “la vremea ei” si care au facut, in felul lor, istorie. Noi, cei care am crescut si ne-am format, paralel cu ordinea oficiala, pe fondul sonor al diatribelor bruiate ale Monicai Lovinescu, n-avem cum s-o uitam, caci a intrat in fibra noastra moral-intelectuala, ca una ce a fost, timp de un sfert de secol, daca nu neaparat constiinta, in orice caz vocea noastra mai buna. A avut de atitea ori dreptate, dar stia sa fie seducatoatre si cind n-o avea... Ambasadorul Teodor Baconsky e mult mai aproape de adevar atunci cind afirma ca “inteligenta critica” si “intransigenta etica” ce o caracterizau “vor ramane pentru totdeauna in memoria noastra colectiva”. Cit despre cei mai tineri, ei n-aveau cum s-o uite, de vreme ce nici n-au ajuns s-o cunoasca si sa com-patimeasca sub aceeasi cruce cu ea. Nu-i vina lor, nici vina ei. Vremea trece, rolurile se schimba, prioritatile difera, iar uneori si vocatiile obosesc. E trista si fireasca “logica” a vietii. Monica Lovinescu insasi intelesese cu seninatate aceasta “regula a jocului”. Iar d-l Liiceanu mai are timp s-o inteleaga la rindul sau, intr-o pauza tirzie de desteptaciune, care i-ar putea regla umorile.

Pentru cei pe care a ajuns sa-i faca atenti mai degraba cu moartea decit cu viata ei nu-i de prisos, la fatala despartire, sa-i reschitam traseul, fara glose critice sau sentimentale, ci doar cu reverenta unei posteritati responsabile. Fiica a criticului si istoricului literar Eugen Lovinescu (1881-1943), verisoara a eseistului  Vasile Lovinescu (1905-1984) si a dramaturgului Horia Lovinescu (1917-1983), Monica Lovinescu s-a nascut pe 19 noiembrie 1923, in Bucuresti, unde-si va face si studiile (cele medii la Liceul “Notre-Dame de Sion” si la Scoala Centrala de Fete, cu bacalaureatul in 1942, iar cele superioare la Facultatea de Litere, cu licenta in 1946). A colaborat de timpuriu la presa literara a vremii si a manifestat un interes aparte pentru dramaturgie. Plecata la Paris in 1947, ca bursiera a statului francez, obtine acolo azilul politic in 1948 (anul in care in Romania se instala deplin dictatura comunista). Activitatea radiofonica si-o incepe in 1951, la Radiodifuziunea Franceza (unde va functiona, ca realizatoare de emisiuni literare si muzicale, pina in 1975). Din 1962 a colaborat tot mai consistent la Biroul de Corespondenta de la Paris al “Europei Libere”, pina la inchiderea postului (1992). S-a ilustrat, incepind din 1967, mai ales cu emisiunile in limba romana “Actualitatea culturala” si “Teze si antiteze la Paris”, care in tara se ascultau clandestin si faceau peste noapte opinie. In paralel, a desfasurat o bogata activitate publicistica in presa scrisa (fie cea franceza, fie cea a exilului romanesc), a facut numeroase traduceri si a contribuit din toate puterile la exportul autenticelor valori culturale romanesti in lumea de limba franceza. In toamna lui 1977, Securitatea ceausista a incercat s-o elimine printr-un asasinat (nereusind decit s-o bage in coma). Dupa 1990, a revenit de mai multe ori in tara, iar Editura Humanitas i-a publicat cronicile radiofonice – Unde scurte – si alte scrieri (mai ales cu caracter memorialistic). In dialog cu Doina Jela a realizat volumul Aceasta dragoste care ne leaga, evocind figura mamei sale, Ecaterina Lovinescu (n. Balacioiu), arestata de comunisti la virsta de peste 70 de ani si moarta in temnita de la Jilava, unde a si fost azvirlita intr-o groapa comuna. In luna martie a. c., Monica Lovinescu si-a donat statului roman casa din Paris (rue François Pinton 8), “in serviciul comunitatii romanesti din Franta, pentru promovarea relatiilor culturale dintre Romania si Franta si pentru conservarea patrimoniului simbolic al emigratiei romanesti din Franta”, desi si-a exprimat pina in ultimele clipe dezacordul cu politica postdecembrista de acasa. Decedata pe 20 aprilie, intr-un spital de linga Paris, trupul i-a fost depus la Biserica Romana din Paris si incinerat pe 24 aprilie. Urnele cu cenusa lui Virgil Ierunca si Monica Lovinescu au fost aduse in tara, expuse temporar la Atheneul Roman si apoi depozitate in Casa Lovinescu din Capitala (astazi sediu al mai multor fundatii si cercuri culturale). Post mortem, Monica Lovinescu a fost distinsa cu Ordinul “Steaua Romaniei” in rang de Mare Cavaler.

Citi mai sint inca in viata dintre cei care nu i-au putut inchide gura pe vremuri (desi erau gata s-o faca fara nici un scrupul) isi pot freca miinile in amurgul nimicniciei lor: vocea “Doamnei de Fier” a exilului anticomunist romanesc a tacut, in sfirsit. Dar nu cind au vrut unii, ci cind a vrut Dumnezeu (care cred ca o va odihni si-n neortodoxa urna de cenusa, caci masurile Lui sint adeseori cu totul altele decit ale noastre)...

Razvan CODRESCU