GABRIEL CONSTANTINESCU:

TREI RASPUNSURI PE LUNA

Incepand cu acest numar, d-l Gabriel Constantinescu, directorul Punctelor cardinale, va raspunde lunar la trei intrebari adresate de colaboratorii sau cititorii revistei, pe teme politice si sociale de actualitate. Cei dornici sa formuleze intrebari sunt invitati sa le trimita la Redactie, prin posta sau e-mail, pana la jumatatea fiecarei luni. Intrebarile (anonime sau semnate, conform dorintei celor care le formuleaza) trebuie sa fie clare, concise si de interes cat mai general. Din fiecare lot lunar de intrebari, vor fi alese trei, primind raspuns in numarul din luna imediat urmatoare. (Redactia) 

1. Multi sunt de parere ca steaua lui Traian Basescu este departe de a fi apus. Credeti ca alegerile prezidentiale ne-ar putea aduce vreo mare surpriza?

Capitanul de cursa lunga Traian Basescu constituie un caz insolit in peisajul politic al Romaniei postdecembriste. Fara sa fi facut parte din nomenclatura PCR si fara sa se fi afirmat prin studii ideologice la Academia de partid, il intalnim in calitate de ministru al Transporturilor in guvernul Petre Roman, constituit dupa alegerile din 1990 castigate cu o majoritate zdrobitoare de Frontul Salvarii Nationale (FSN). Va continua sa functioneze in aceasta calitate si in guvernul Teodor Stolojan, pana la alegerile din 27 septembrie 1992, castigate de Frontul Democratic al Salvarii Nationale (FDSN) – noua denumire adoptata de PCR pentru a i se pierde urma, continuand „democratia originala” instaurata de Ion Iliescu.

            Dupa eliminarea lui Petre Roman din fruntea guvernului, in urma mineriadelor din septembrie 1991, acesta va constitui un nou partid politic, botezat ulterior Partidul Democrat. Motivele rupturii au fost diferentele ideologice dintre Ion Iliescu si Petre Roman. In timp ce Ion Iliescu nu suporta nici o abatere esentiala de la valorile si structurile vechiului PCR, Petre Roman era adeptul unei apropieri mai mari de spiritul autenticei democratii.

            In urma divortului dintre cei doi, Traian Basescu se va alatura grupului din jurul lui Petre Roman, contribuind afectiv la constituirea Partidului Democrat. Incetul cu incetul, aceasta noua formatiune politica se va indeparta doctrinar de triunchiul din care s-a desprins, adoptand o pozitie mai apropiata de valorile centrului democratic. Ca urmare a acestei evidente “schimbari la fata”, a fost posibila apropierea PD de Conventia Democrata din Romania (CDR) infiintata de Corneliu Coposu ca alianta de partide capabila sa se opuna comunismului remanent afirmat de Partidul Democratiei Sociale din Romania (PDSR) – cea de-a treia denumire postdecembrista adoptata de Partidul Comunist.

            In urma alegerilor din noiembrie 1996, Conventia Democrata, ca expresie a Romaniei adevarate, reuseste sa se impuna formal in fata Romaniei comuniste, iar consecinta acestei victorii a fost dobandirea demnitatii de presedinte al tarii de catre Emil Constantinescu, care i-a incredintat formarea guvernului CDR lui Victor Ciorbea. Inca de la inceputul functionarii noului guvern au aparut disensiuni intre ”democratii” lui Petre Roman si reprezentantii Partidului National Taranesc condus de Ion Diaconescu, care, prin prestigiul si contributia decisiva avuta la obtiunea succesului electoral, pretindea a avea cuvantul hotarator in actele de guvernare. In amplul sau studiu intitulat Furtul unei natiuni, politologul englez Tom Gallagher considera ca Partidul Democrat a fost un adevarat „cal troian” in sanul Conventiei Democrate. In contextul acestei adversitati, rolul de principal exponent al atitudinilor critice la adresa primului ministru i-a revenit lui Traian Basescu, care continua sa detina portofoliul de ministru al Transporturilor.

            Din pricina animozitatilor interne si a incapacitatii Conventiei Democrate de a raspunde aspiratiilor Romaniei adevarate, regimul condus de Emil Constantinescu va deveni impopular. Acelasi Tom Gallagher caracterizeaza sugestiv guvernarea CDR ca pe „o coalitie cu spinarea franta”, care „se afla la guvernare, dar nu detine puterea”. Nici inlocuirea lui Victor Ciorbea cu Radu Vasile si nici schimbarea acestuia cu Mugur Isarescu nu au avut darul de a revigora si salva ”regimul Emil Constantinescu”.

            Consecintele nereusitei guvernari CDR-iste au fost dezastruoase. PNTCD va disparea aproape de tot din viata politica a Romaniei postdecembriste, iar Partidul National Liberal va supravietui lingandu-si ranile si continuand sa ramana activ cu pretul unor mari compromisuri. Singura formatiune politica care nu va avea de suferit in urma esecului CDR a fost Partidul Democrat, explicatia constand in schimbarea si reformarea in profunzime a conducerii sale. La congresul din anul 2000, Traian Basescu candideaza la functia de presedinte al PD si reuseste sa se impuna impotriva lui Petre Roman.  Democratii lui Traian Basescu se declara adversarii comunismului rezidual, dar alegerile parlamentare si prezidentiale de la sfarsitul anului 2000 sunt castigate tot de PSD, Iliescu se reintoarce de la Cotroceni, iar demnitatea de prim-ministru ii este incredintata “arogantului” Adrian Nastase.

In perioada guvernarii PSD (2000-2004), Traian Basescu si partidul sau se impun drept cei mai consecventi critici si adversari ai stilului de guvernare iliescian si nastasian. Constient de faptul ca singur nu va reusi sa puna capat dominatiei politice PSD-iste, Traian Basescu initiaza o alianta cu Partidul National Liberal (condus pe vremea aceea de „traseistul” Teodor Stolojan): asa a luat fiinta Alianta „Dreptate si Adevar” (DA).

            La alegerile prezidentiale, candidatii initiali sunt Adrian Nastase, prezumtivul mostenitor al lui Ion Iliescu, si Teodor Stolojan, ca reprezentant al Aliantei DA. In urma unei „caderi psihice”, acesta din urma abandoneaza competitia si locul lui este luat in pripa de Traian Basescu. Alegerile au un caracter dramatic. In primul tur de scrutin, in confruntarea dintre Adrian Nastase si Traian Basescu nici unul dintre competitori nu obtine majoritatea necesara pentru a deveni noul presedinte al Romaniei. In cel de-al doilea tur de scrutin, oarecum surprinzator, succesul ii revine lui Traian Basescu, care devine cel de-al treilea presedinte al Romaniei din era postdecembrista.

            Alegerile parlamentare vor fi castigate cu o minima majoritate de catre Alianta DA, iar functia de prim-ministru va reveni liberalului Calin Popescu-Tariceanu. Din pacate, si de data aceasta, ca si in Conventia Democrata, alianta dintre cele doua partide – PD si PNL – nu va functiona unitar si convingator. Disensiunile vor degenera intr-un conflict deschis intre Presedinte si Premier. In timp ce presedintele adopta o atitudine ferm anticomunista, stigmatizand succesivele guvernari iliesciene ca “sistemul ticalosit” care a impiedicat Romania sa se afirme ca o democratie autentica, prim-ministrul adopta o atitudine concilianta fata de social-democrati. Acest nefast conflict se dovedeste ireconciliabil, ceea ce va duce in cele din urma la ruptura Aliantei DA, la inceputul anului 2007.

            Desi izolat pe plan politic, Traian Basescu da curs unei cereri a Aliantei Civice de a investiga crimele savarsite in anii regimului comunist si a condamna acel regim in numele Romaniei adevarate. Comisia instituita pentru aceste investigatii isi incheie lucrarile si pe data de 18 decembrie 2006, in plenul Parlamentului, Presedintele Romaniei da citire actului oficial de condamnare a regimului comunist ca unul criminal si ilegitim. Acest moment cu semnificatie istorica a avut loc intr-o atmosfera incendiara, de agresiva ostilitate la adresa Presedintelui, cu complicitatea presedintelui Senatului, Nicolae Vacaroiu, si a marii majoritati a deputatilor si senatorilor. De remarcat faptul ca, in pofida vacarmului infernal dirijat de C. V. Tudor si adeptii sai, presedintele Basescu a dat dovada de o deosebita fermitate, citind pana la capat, fara poticniri, documentul incriminator la adresa regimului comunist.

            Consecintele acestei actiunii curajoase si responsabile nu intarzie sa se manifeste. Traian Basescu devine inamicul public nr. 1 al Romaniei comuniste, iar cei vizati se coalizeaza si ii cer capul. Atitudinea adoptata de catre clasa politica in cvasitotalitatea ei este o pastisa a formulei clasice prin care Cato cel Batran – supranumit Cenzorul – cere in Senatul roman distrugerea din temelii a Cartaginei: Ceterum censeo Carthaginem esse delendam („De altfel, socot ca Cartagina trebuie distrusa”), in formulare prescurtata: Delenda Carthago! Indemnul parafrazat si-l insusesc parlamentarii de extractie comunist-securista din Romania actuala in formularea: „Basescu trebuie distrus!”. In spiritul acestei campanii obsesiv vindicative, in primavara anului 2007, 322 de deputati si senatori se coalizeaza si intreprind demersurile “legale” in vederea inlaturarii presedintelui Basescu. Actiunea s-a desfasurat in doua etape: mai intai (19 aprilie 2007) suspendarea din functie, apoi (dupa o luna) posibila demitere prin consultarea corpului electoral. In aceste conditii dramatice, Romania adevarata, chemata sa-si exprime vointa, a respins cu o majoritate zdrobitoare planul celor 322.

            Lucrurile nu se opresc insa aici. Mogulii si intreaga profitorime a starii de anormalitate din Romania ultimelor doua decenii dezlantuie o vasta actiune de denigrare la adresa presedintelui, atat in presa scrisa, cat mai ales prin televiziunile detinute de Dinu Patriciu, Dan Voiculescu si Sorin Ovidiu Vantu. Modalitatea pe care au imprumutat-o si prin care urmareau sa-si atinga obiectivul este exprimata plastic de personajul Don Basilio din cunoscuta comedie a lui Beaumarchais, Barbierul din Sevilla: Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose! (“Calomniati, calomniati, ceva tot va ramane!”).

            In ciuda imensului consum de energii, campaniile anti-Basescu s-au dovedit ineficiente si nesemnificative, singura solutie ramasa la indemana detractorilor sai fiind tentativa de a-l impiedica sa obtina, prin alegerile prezidentiale de la sfarsitul acestui an, cel de-al doilea mandat de Presedinte al Romaniei. Cum insa contracandidatii lui – “prostanacul” Mircea Geoana, propus de PSD, si “vocalul” Crin Antonescu, care s-a remarcat ca om politic, in tandem cu Ludovic Orban, doar prin revarsarea de invective la adresa Presedintelui – pareau a nu fi suficient de convingatori si capabili sa-l infranga electoral, Dinu Patriciu, ca varf de lance al fortelor conspirative antibasesciene, a aruncat in competitia pentru Cotroceni o figura insolita: actorul ratat Radu Duda, care si-a dobandit galoanele „principare” dupa ce s-a strecurat in iatacul unei principese autentice (mai in varsta cu 12 ani decat el). Rolul lui nu este, cred eu, castigarea presedintiei Romaniei, ci doar diminuarea numarului de votanti traditionali pro-Basescu.

            In fata acestui grotesc spectacol oferit de actuala clasa politica si de sustinatorii ei din umbra, nu trebuie sa fii nici simpatizant si nici partizan al presedintelui, ci doar cetatean lucid si obiectiv, ca sa-ti poti da seama ca la originea tuturor actiunilor anti-Basescu se gasesc cele trei “pacate” de neiertat pentru care acesta trebuie inlaturat si distrus: condamnarea comunismului ca regim criminal si ilegitim, lupta impotriva coruptiei si accesul neingradit la dosarele Securitatii.

            Suntem constienti de faptul ca personajul Traian Basescu nu reprezinta omul politic ideal pe care ni l-am dori in fruntea Romaniei. Dar, in comparatie cu jalnicele figuri mentionate mai sus, ramane o solutie acceptabila pentru ca Romania sa nu se reintoarca fatis si efectiv la trecutul comunist, de care inca nu s-a desprins cu totul. 

2. Moldova de peste Prut e o rana deschisa... Mai doare ea si la Bucuresti, sau doare numai la Chisinau? Vedeti vreo sansa de vindecare in viitorul apropiat?

            Pentru a formula un raspuns convingator si corect la problemele privitoare la teritoriile romanesti de la Rasarit de Prut, conturarea catorva repere istorice e absolut necesara.

            Revenirea la sanul Patriei-Mame, in 1918, a provincilor romanesti instrainate nu a fost urmarea unor cuceriri si expansiuni teritoriale, ci vointa hotarat exprimata de masa populatiei romanesti din aceste tinuturi, ai carei conducatori s-au dovedit a fi adevarati patrioti.

            Faurirea Romaniei Mari a fost posibila datorita circumstantelor favorabile ale sfarsitului Primului Razboi Mondial. Angajarea tarii in acest conflict a presupus adoptarea unei hotarari dificile: intrarea in razboi alaturi de Puterile Centrale (cu care Romania avea un pact din 1883), pentru eliberarea Basarabiei, sau alaturi de Antanta, pentru eliberarea Ardealului si Bucovinei. In cele din urma, guvernul de la Bucuresti, condus de I. I. C. Bratianu, a optat pentru alianta cu Antanta. Ar fi insa o greseala daca am trece cu vederea pozitia Partidului Conservator, condus de P. P. Carp, care a sustinut si motivat ideea participarii la razboi alaturi de Germania pe baza urmatorului argument greu de nesocotit: in timp ce romanii din Ardeal si Bucovina nu-si vor pierde identitatea nationala chiar daca vor ramane sub stapanire straina inca o mie de ani, romanii din teritoriile aflate sub stapanire ruseasca, dupa numai un veac de instrainare, dau semne vizibile de pierdere a legaturilor cu originea etnica.

            Iesirea Rusiei din razboi prin bolsevizare, cu toate consecintele, a facut posibil primul pas pe calea Marii Uniri. Romanii din Basarabia au fost cei dintai care s-au unit cu Patria-Mama prin hotararea Sfatului Tarii de la Chisinau din 27 martie/ 9 aprilie 1918. Infrangerea Puterilor Centrale si dezagregarea Imperiului Austro-Ungar au oferit prilejul favorabil ca si Bucovina (15/28 nov. 1918) si Ardealul, impreuna cu Banatul, Crisana si Maramuresul (18 nov./1 dec 1918),  sa se uneasca cu Regatul Romaniei.

            Evolutia ulterioara a provinciilor nou alaturate Vechiului Regat a fost insa diferita din trei motive principale: in primul rand, constiinta nationala romaneasca din Ardeal si Bucovina era puternic afirmata, pe cand in Basarabia actiunile dizolvante ale slavismului rusesc avusesera efecte negative grave; in al doilea rind, rolul Bisericii a fost decisiv in pastrarea identitatii nationale romanesti, Bisericile ortodoxa si greco-catolica, in stransa conlucrare frateasca, cultivand romanismul, pe cand in Basarabia confuzia dintre ortodoxia romaneasca si cea ruseasca a avut efecte dizolvante pentru constiinta noastra nationala; iar in al treilea rand, aspect care nu trebuie neglijat, Vechiul Regat – devenit de-acum Romania Mare – nu a dovedit aceeasi eficacitate de integrare si de vindecare a ranilor tuturor provinciilor unite. Trebuie sa recunoastem ca guvernele care s-au succedat la Bucuresti dupa Marea Unire au neglijat, evident si condamnabil, procesul complex de integrare a Basarabiei, fapt la care s-a adaugat si acela ca populatia urbana basarabeana era majoritar alogena (evrei, rusi, ucrainieni/ruteni). Asa, de pilda, in perioada interbelica, la o populatie totala a Chisinaului de 125595 locuitori, evreii numarau 73215 suflete, rusofonii 13909, iar romanii erau numai 38471. La Hotin, cetate voievodala de pe Nistru, situatia era si mai grava: din totalul de 20127 de locuitori, evreii reprezentau 61% (12306 persoane), rusofilii 2209 persoane, iar romanii numai 5612. Si acelasi dezechilibru demografic se intalnea in toate orasele si targurile basarabene.

            In 1940, asupra Basarabiei se abate o noua catastrofa, dupa numai doua decenii de administratie romaneasca, ea redevenind provincie (republica unionala) sovietica pentru o jumatate de veac. In aceasta perioada, procesul de comunizare si deznationalizare a romanilor a fost infaptuit si condus cu o salbaticie fara margini. Elitele basarabene au fost deportate si exterminate in Gulagul sovietic (preponderent in Siberia), bisericile desfiintate, ateismul proclamat noua religie, iar procesul de indoctrinare marxista impins pana in ultimul catun.

            Aceasta era situatia provinciei in 1991, anul dezagregarii Uniunii Sovietice. Basarabia, ca si alte foste republici unionale, isi proclama independenta, devenind Republica Moldova. Urmarile indelungatei stapaniri rusesti si comunisto-bolsevice au fost un adevarat dezastru pentru pastrarea identitatii romanesti, conducatorii instalati la Chisinau negand cu obstinatie romanitatea tarii, populatiei, limbii si culturii din stanga Prutului. In pofida existentei si afirmarii unor constiinte romanesti care au contestat cu vehementa ideea existentei unei “natiuni moldovenesti” diferite de cea romana, conducatorii postsovietici ai “Republicii” au impus afirmarea si apararea existentei unei natiuni moldovene pana la absurd. (S-a mers pana acolo incat au fost elaborate dictionare romano-moldovenesti).

            Cum insa Romania postdecembrista a continuat sa fie dominata de comunismul rezidual, timp de doua decenii nu s-a intreprins nimic pentru contracararea acestei campanii de mistificare a realitatii istorice. Totusi, in ciuda indiferentei manifestate de catre toate guvernele postdecembriste de la Bucuresti fata de romanitatea Basarabiei, o scanteie de speranta si de credinta intr-o renastere romaneasca la est de Prut a dainuit. Se pare ca generatia tanara preia initiativa intretinerii acestui proces. O contributie semnificativa intru redesteptarea nationala romaneasca o are tineretul studios venit sa-si desavarseasca pregatirea dincoace de Prut. Cum insa Romania insasi nu a iesit inca din consecintele profunde ale comunismului, nu se poate constitui intr-un sprijin efectiv pentru cei ce lupta cu ardoare pentru o Basarabie romaneasca. Asa fiind lucrurile, in clipa de fata tinuturile romanesti de peste Prut raman inca o rana deschisa. Cu toate acestea, un prim pas pentru vindecarea ei s-a intreprins prin initiativa salutara luata de presedintele Basescu de a acorda cetatenia statului roman tuturor care in trecut au detinut-o, precum si urmasilor lor. Chisinaul a sesizat insa primejdia pe care o reprezinta aceasta masura si a interzis accesul spre functii publice a celor care nu renunta la dubla cetatenie. De acum inainte totul depinde de consecventa cu care statul roman va intreprinde actiuni ferme pentru a pune capat nefirestii rupturi infaptuite abuziv in trecut.

3. Credeti in seriozitatea europarlamentarilor romani? Putem avea un cuvant de spus in Europa cu Gigi Becali si Elena Basescu?

Problema reprezentativitatii Romaniei in Parlamentul European este departe de a-si fi gasit o solutie satisfacatoare. In cadrul acestei probleme, aspiratiile celor doua personaje, Gigi Becali si Elena Basescu, sunt doar varful vizibil al unui aisberg care nu ne face cinste.

             Gigi Becali este exponentul strident al unei categorii, din pacate destul de numeroase, de imbogatiti peste noapte, in cadrul capitalismului salbatic instalat in Romania postdecembrista. Precedente izolate similare au fost si in perioada interbelica. Intr-o sedinta publica judecatoreasca, la intrebarea magistralului cu privire la profesiunea inculpatului (un imbogatit de pe urma razboiului), acesta a raspuns: “Milioner”(!). Iar la observatia judecatorului ca situatia materiala nu reprezinta o profesiune, “milionerul” a replicat: “N-o fi, dar e buna”(!)…

            Cu o uriasa avere dobandita prin malversatii, la limita dintre legal si infractiune, personajul Gigi Becali ajunge sa-si inchipuie ca este o personalitate autentica, chemata sa se manifeste pe scena publica. Unele dintre manifestarile cu zgomotoasa si larga publicitate ale acestui individ grobian sunt actele sale “filantropice”. Pentru a restabili adevarul cu privire la valoarea filantropiei becaliene, sa ne indreptam gandul spre parabola vaduvei rostita de Iisus Hristos (Luca, cap. 21): “Si privind cu luare-aminte, a vazut pe cei bogati aruncandu-si darurile in cutia milelor. Si a vazut-o si pe o vaduva saraca aruncand acolo doi baniti; si a zis: «Adevar va spun ca aceasta vaduva a aruncat mai mult decat toti . Fiindca toti acestia din prisosul lor au aruncat la daruri; aceasta, insa, din saraci ei a aruncat tot ce avea»”.

            Suparator pentru orice persoana de bun-simt este modul in care mai ales posturile de televiziune, fara exceptie, au abordat “cazul Becali” din momentul in care Justitia s-a decis totusi sa intervina pentru a pune capat comportamentului abuziv, agresiv si ilegal al acestui ipochimen. In timp ce Romania zilelor noastre supravietuiesc oameni care, pentru convingerile lor anticomuniste, au suferit in temnitele odiosului regim detentii de 5, 10, 15 sau chiar 20 de ani, si peste ale caror suferinte s-au asternut uitarea si indiferenta, faptul ca personajul nostru a petrecut cateva zile in arestul politiei, retinut preventiv, a starnit o adevarata isterie nationala, copios mediatizata! Celui care isi intemeiae mai ieri un partid politic personal i s-a nazarit mai nou, cu orgoliul stimulat de un alt personaj sinistru de pe actuala scena politica, “tribunul” C. V Tudor, ca i s-ar cuveni sa-si odihneasca incultura si badarania, ca reprezentatnt ales al poporului roman, intr-un fotoliu din Parlamentul Uniunii Europene!

            Cel de-al doilea caz mentionat, cel al Elenei Basescu, se inscrie intr-o alta categorie de nechemati care aspira la demnitatea de europarlamentari: nepotismul. Pentru definirea acestui concept, am facut apel la valoroasa Enciclopedie Romana din 1940, publicata la Sibiu, sub auspiciile ASTRA, si elaborata sub coordonarea dr. Cornel Diaconovici, din pacate uitata astazi, desi in secolul care s-a scurs de la intocmirea ei Academia Romana nu a reusit sa realizeze o alta de aceleasi dimensiuni si calitate: “Nepotism – favoarea acordata de papii de la Roma unor persoane in administratia afacerilor publice. Papii neputandu-se casatori, nu puteau acorda aceasta favoare decat nepotilor sau rudelor mai de aproape. In Evul Mediu s-a facut mult abuz de N. Secolul XV si incepultul secolului XVI sunt caracterisate printr-un N. fara frau. Azi, prin N. se intelege orice favoare acordata rudelor de catre cei ce au puterea in mana”.

            Pe scurt, nepotismul este, pe de o parte, modalitatea prin care se manifesta dragostea parinteasca a unor privilegiati fata de urmasi si comportamentul urmasilor care exploateaza sansa de a se bucura de pozitia ascendentilor. Exista cazuri in care aceasta relatie este caracterizata prin decenta (cazul Nicolae Iorga, bunaoara), sau in care gena purtatoare a genialitatii se transmite din tata in fiu (cele trei generatii din familia Bratianu, de exemplu, unde nu poate fi vorba de vreun caz de nepotism). In alte situatii, gena genialitatii se transmite urmasilor dupa un moment de odihna (cazul notoriu al familiei de evrei germani Mendelssohn, de la filozoful Moses Mendelssohn la compozitorul Felix Mendelssohn Bartholdy; in aceasta succesiune de trei generatii, sa remarcam modestia comportamentului verigii de la mijloc, care-si definea pozitia prezentandu-se in toate situatiile cu formula: “fiul filosofului si tatal compozitorului”).

            Faptul ca tanara Elena Basescu isi inchipuie ca, fiind fiica Presedintelui Romaniei, este indreptatita sa aspire la demnitati politice, completat cu tacita incurajare paterna, este menit sa pozitioneze ambele personaje intr-o ipostaza nefavorabila. Mi-amintesc, in context, de o conferinta a lui I. G. Duca din ianuarie 1932, “I. C Bratianu si cartile sale”. Convingator si patetic, vorbitorul reusea sa dovedeasca adevarul ca ilustrul sau prieten nu a fost numai un valoros om politic, ci si posesorul unei vaste culturi, dobandite prin bogata sa bibiloteca, in care zabovea indelung. Concluzia care se impune este aceea ca adevaratele succese in politica nu se pot dobandi fara un autentic fundament cultural. Pornind de la ideea dependentei reusitelor in politica de o temelie culturala, marturisesc ca mi-as dori sa ma pot furisa in casa Elenei Basescu spre a-i evalua, cantitativ si calitativ, cartile pe care le detine. Cum insa o asemenea investigatie nu-mi este la indemana, ma multumesc sa presupun ca frecventele ei erori de exprimare nu sunt intamplatoare…

            Am pacatui insa daca ne-am exprima rezervele doar in privinta acestor doua cazuri. La o cat de sumara trecere in revista a personajelor nominalizate de principalele partide politice (si nu mentionam decat trei partide: PSD, PNL si PDL) spre a candida in alegerile europarlamentare din iunie 2009, concluziile la care putem ajunge sunt departe de a fi imbucuratoare. Indreptandu-ne atentia doar asupra primelor nume de pe aceste liste, constatam ca numai in Partidul Liberal sunt nominalizate persoane cat de cat credibile: 1. Theodor Dumitru Stolojan; 2. Monica Macovei; 3. Traian Ungureanu; 4. Cristian Preda. In lista Partidului Social-Democrat, daca primul nume, Adrian Severin, poate fi considerat o prezenta acceptabila, restul nominalizarilor reprezinta expresia unei forme particulare de nepotism politic. Ruda apropiata a lui Adrian Nastase, Roxana Plumb ocupa a doua pozitie; pe locul al treilea, Ioan Mircea Pascu, apropiat al lui Ion Iliescu; pe locul al cincilea, Daciana Sarbu, caz tipic de nepotism, fiica ministrului Agriculturii Ilie Sarbu si sotia ministrului Victor Ponta; iar pe locul al saselea, Cosmina Cretu, fiica de suflet a lui Ion Iliescu. Nominalizarile nu stau mai bine nici in lista Partidului National Liberal, unde este evident conflictul dintre partizanii actualului presedinte Crin Antonescu si fostul presedinte Calin Popescu-Tariceanu. Primul loc este ocupat de Monica Macovei, politiciana remarcata prin mobilitatea cu care a trecut de la PCR la PNTCD si, in final, la PNL. Dobandirea pozitiei de cap de lista pare a fi un atac direct la adresa lui Calin Popescu-Tariceanu, caruia nu-i poate ierta faptul de a nu fi fost sustinuta cu suficienta vigoare pentru postul de ministru al Justisiei dupa expulzarea din Guvern a jalnicei figuri numite T. Chiuariu. Aceasta agresiva politiciana este secondata pe lista de alta reprezentanta a sexului frumos, Adriana Ioana Palean, despre care se stie din propriile declaratii ca are “o relatie sentimentala” cu presedintele partidului, Crin Antonescu. Suita de personalitati feminine este continuata cu Renate Weber, ale carei merite politice se limiteaza la saltul din barca democrat-liberalilor in aceea a national-liberalilor. In continuare, lista contine nume lipsite de reala relevanta politica. Trei fapte nu trebuie insa trecute cu vederea: primul – eliminarea lui Daniel Daianu, singura personalitate cu adevarat valoroasa; al doilea – lipsa de pe lista a istoricului si ex-ministrului de Externe Adrian Cioroianu, “vinovat” pentru apropierea de Calin Popescu-Tariceanu; al treilea – prezenta pe locuri neeligibile a lui Ludovic Orban (23) si a lui Relu Fenechiu (40), carora li s-a incredintat misiunea de “locomotive impingatoare”, in speranta ca ar putea contribui la succesul celor din fruntea listei.

            Coreland lipsa de valoare generala a clasei politice romanesti cu aceea a marii majoritati a actualilor parlamentari si cu capacitatile aspirantilor la fotolii europarlamentare, care prin “calitatile” lor nu numai  ca nu reprezinta si nu afirma Romania in Parlamentul Europei, ci in mod cert o discrediteaza, presupunem regretul parintilor fondatori ai Uniunii Europene de a nu fi inclus in actul de nastere al acestei structuri politice continentale a unei clauze care sa statueze posibilitatea de expulzare a statelor membre care dovedesc incapacitate de a functiona conform cu principiile si obligatiile pe care ar trebui sa le respecte toate tarile componente ale UE.