CA SA FII TARE TREBUIE SA FII SINGUR (III)

Uitasem complet de aceste declaratii si, cum mi s-au parut interesante, am cerut sa mi se faca dupa ele copii xerox. Una dintre acestea (prima), datata 15 decembrie 1962, este cea despre care am relatat mai sus si pe care o voi reproduce dupa ce voi mai face, insa, inca o precizare. M-am intrebat atunci – si ma intreb si acum – ce cauta, la dosarul meu de urmarire penala de dupa eliberare, documente intocmite in perioada de detentie? Raspunsul nu poate fi decat unul singur: probabil ca, fiind considerat nereeducat, mi s-a facut, in acest sens, o caracterizare la care s-au atasat si documente care sa dovedeasca acest lucru. Iata acum continutul acestei declaratii:

Declaratie

Subsemnatul Andronescu C. Demostene, detinut in penitenciarul Aiud, fiind solicitat sa-mi spun parerea despre trecutul meu si sa-mi definesc pozitia prezenta, declar urmatoarele:

De la inceput tin sa precizez ca ceea ce voi spune acum, va corespunde intru totul realitatii, adica in tot ceea ce voi spune voi fi eu cel adevarat. Nici nu voi brava luind o atotudine absurda, pentru ca nu-mi este felul, dar nici nu voi afisa o atitudine ipocrita, cautand sa ma insel atat pe mine, cat si pe cei care imi cer aceasta precizare.

Legionar propriu-zis nu am fost niciodata, pentru ca atunci cand am intrat eu in viata, miscarea legionara nu mai exista ca organism politic. (Precizez ca am 35 de ani.) Am venit in contact, prin lectura si prin viu grai, cu conceptia de viata si cu principiile legionare. M-a interesat mai putin aspectul politic al doctrinei legionare si m-am oprit mai mult asupra aspectului ei educativ. Stradania de a face pe om mai bun m-a entuziasmat si mi-am facut din principiile morale ale acestei doctrine indreptar de viata. Din acest punct de vedere nu am ce-mi reprosa, pentru ca daca am reusit sa-mi depasesc conditia sociala si morala in care ma aflam la un moment dat, acest lucru il datortez, in primul rand, contactului cu aceste principii. Care a fost conditia mea sociala si morala de alta data nu intereseaza, pentru ca ar insemna sa-mi fac autobiografia, or, nu aceasta mi se cere acum. Precizez numai ca am fost copil de trupa, traind, in aceasta calitate, la periferia vietii morale si sociale. Deci trecutului meu nu am ce-i reprosa, pentru ca, in ceea ce ma priveste, eu am fost animat de sentimente frumoase si nobile, iar daca cei care au elaborat aceasta doctrina, din punct de vedere politic au gresit uneori, nu sunt eu cel in masura sa-i judec.

Aceasta este pozitia mea fata de trecut, iar in ceea ce priveste pozitia actuala, ea este urmatoarea:

Ca conceptie de viata sunt crestin. Ca stil de viata ma straduiesc sa-l realizez pe cel crestin si, in masura in care conceptia si stilul de viata crestin se intalnesc cu conceptia si stilul de viata legionar, comunist sau cu orice alta conceptie si stil de viata, in aceeasi masura sunt si legionar, comunist sau altceva.

Cat despre atitudinea mea politica, declar ca politica nu fac. Fara sa fiu de acord cu oranduirea sociala si regimul politic actual, si acest dezacord izvoraste din conceptiile diferite despre lume si viata, voi da, asa cum ma invata religia mea, Cezarului ce i se cuvine Cezarului, adica ma voi supune acolo unde voi fi, in inchisoare sau afara, in libertate, legilor existente, straduindu-ma sa fiu un cetatean model, voi munci corect si cinstit, daca mi se va da posibilitatea sa fac aceasta, cautand astfel sa contribui si eu la bunastarea materiala a societatii, considerand ca, din acest punct de vedere, cele doua conceptii, crestina si comunista, se impaca oarecum. Cat despre conflictul si neconcordanta dintre conceptia mea de viata si  aceea a societatii in care traiesc, voi cauta sa-l rezolv in favoarea colectivitatii, suportand eu toate consecintele, adica traindu-mi drama sufleteasca launtric, cautand sa nu afectez pe cei din jur.

Aceasta este pozitia mea actuala si tin sa precizez inca o data ca ea corespunde realitatii, adica eu cel adevarat sunt cel de acum, din aceasta declaratie. Accentuiez acest lucru pentru ca s-ar putea ca peste o saptamana, o luna sau mai stiu eu peste cat timp, sa spun altfel. S-ar putea ca, pierzandu-mi mintile, sa bravez, sau chiar sa o iau razna, sustinand enormitati si luand o atitudine de fronda. Sau s-ar putea ca, tentat de libertate sau fortat de alte imprejurari, sa afisez o atitudine ipocrita, lamentandu-ma si spunand lucruri in care nu voi crede. Sa se stie insa ca acela nu voi fi eu. Va fi dementul sau licheaua din mine.

Aceasta este pozitia mea adevarata si pe aceasta o sustin si semnez azi 15 decembrie 1962.

Demostene Andronescu

  Dupa ce am terminat de scris, in asteptarea caraliului care trebuia sa ma duca „acasa”, am cazut pe ginduri. Nu cumva am dat eu aceasta declaratie impins de resorturi abisale necontrolate, creandu-mi astfel, inconstient, un alibi pentru dezertarile viitoare? Nu cumva instinctul meu de conservare colaboreaza suversiv cu subconstientul care, pentru a ma „salva”, ofera constiintei mele pentru justificare acest parsiv alibi moral? Si am inceput sa-mi fac fel de fel de imputari: De ce nu am avut taria sa spun si in scris colonelului Craciun ceea ce i-am spus destul de raspict verbal, si anume ca noi doi (adica eu si el) nu putem colabora (si nu vom colabora niciodata), fiindca facem parte din tabere diferite? Sau de ce nu am avut taria de a refuza sa dau orice declaratie, cum ar fi facut bunul meu prieten Traian Anderca, de exemplu. Desigur, Craciun, care, desi rudimentar, e totusi un bun psiholog, va interpreta in felul lui aceasta declaratie si ma va hartui in continuare, pentru a-mi crea conditii sa ma trasform fie in „dement”, fie in „lichea”.

Bantuit de astfel de temeri, la un moment dat m-a batut gandul sa rup declaratia si sa scriu pe o foaie de hartie doar atat: Nu am nunic de declarat. Lasati-ma, va rog, in pace! Eram chiar hotarat sa fac acest lucru, cand deodata s-a deschis usa si gardianul, dupa ce mi-a facut o perchezitie sumara, ca nu cumva sa fi sustras vreo coala de hartie, mi-a ordonat sa-mi pun mantaua pe cap si apoi m-a condus inapoi pe celular.

O data intrat in celula, m-am linistit de parca as fi intrat in tinda unei biserici. De cum s-a inchis usa in urma mea, toate temerile mi s-au risipit si am inceput sa recit murmurat, ca pe o rugaciune, strofa unei poezii. La cele ce se intamplasera nu m-am mai gandit deloc, fara sa fac nici un efort. Era, probabil, o reactie de aparare a organismului, caci evenimentele traite in ziua respectiva ma epuizase psihic. De altfel, si in noaptea care a urmat, am dormit fara vise. A doua zi m-am sculat odihnit si chiar bine dispus. Am recapitulat cele intamplate cu o zi inainte si m-am declarat oarecum multumit de pozitia pe care ma plasasem. Ma temeam insa ca vor urma represaliile, deoarece, din acest punct de vedere, colonelul Craciun nu ramanea niciodata dator. Ma amageam, totusi, cu iluzia ca el nu va avea timp de mine si ca declaratia pe care am dat-o o sa zaca uitata, cel putin o vreme, in vreun dosar. Nu a fost insa asa, ci, dupa cum am aflat mai tarziu, ea a fost citita cu atentie de cei in masura sa o faca. Dovada in acest sens sunt referirile la ea facute de Craciun intr-un „club”, precum si sublinierile de pe originalul care exista la dosarul meu de la C.N.S.A.S. Masuri represive impotriva mea nu au fost insa luate. De altfel, colonelul Craciun nu m-a mai abordat niciodata, lasandu-ma in seama subalternilor sai. De vazut, l-am mai vazut de cateva ori cu ocazia „reprezentatiilor” pe care ni le oferea periodic, insa fata catre fata cu el nu am mai stat niciodata. Doar cu cateva zile inainte de eliberare (in ultima decada a lunii iulie 1964), cand a asistat la intrevederea pe care am avut-o cu sora mea chemata special, de la Bucuresti, pentru a ma determina sa accept reeducarea.

Starea aceasta de incertitudine si de asteptare a durat exact zece zile, pana in prima zi de Craciun (1962). Atunci, dupa ce vecinii mei au fost luati si dusi la „club”, s-a deschis si usa celulei mele si in cadrul ei a aparut mai vechea mea cunostinta, plutonierul Lungu. Acesta, bine dispus, dupa ce m-a salutat afabil, spunandu-mi buna dimineata, m-a invitat sa-l urmez. Crezand ca voi fi dus din nou la Craciun, l-am urmat fara sa protestez, cum, probabil, as fi facut si daca mi-ar fi spus unde ma duce. Caci, nedandu-mi seama incotro mergeam (amintesc ca nu cunosteam deloc topografia inchisorii), m-am pomenit impins intr-o incapere despre care am inteles ceva mai tarziu ca era „Clubul tineretului”. Aici, plutonierul Lungu m-a dat in primire unui individ care, cocotat pe o „estrada”, statea la o masa, rasfoind un caiet cu insemnari. Pana sa ma dumiresc eu unde sunt, insotitorul meu a disparut precipitat, fara sa-mi dea nici o lamurire. La un moment dat, personajul in fata caruia ma aflam m-a intrebat, privindu-ma intr-un fel anume: Tu esti Andronescu? M-a surprins nu atat faptul ca-mi stia numele, cat „familiaritatea” si aroganta cu care mi s-a adresat. I-am raspuns straduindu-ma sa fiu cat mai calm: Da! Si, tot atat de calm, l-am intrebat la randul meu: Dar tu cine esti? De data aceasta a fost randul lui sa fie surprins si ca sa ma puna la punct. Mi-a raspuns ridicand iritat tonul: Eu nu sunt „tu”, eu sunt domnul inginer Parpalac. I-am raspuns prompt, la fel de iritat ca si el: Vei fi fiind tu domnu’ inginer Prepeleac, sau cum zici ca te cheama, dar vad ca esti si tu imbracat ca si mine in zeghe, deci esti si tu tot puscarias ca si mine. Si, daca tu iti permiti sa ma tutuiesti, nu vad de ce nu mi-as  permite si eu sa fac acelasi lucru. De data aceasta, infuriat de-a binelea, vrand sa raspunda, a inceput sa se balbaie. (Parpalac avea acest defect: cand era furios sau emotionat, se balbaia de nu mai intelegeai nimic din ce voia sa spuna.) Nevrand sa mai intind pelteaua. i-am intors spatele si m-am pierdut in forfota celorlalti detinuti, caci „programul de lucru” nu incepuse inca. Am intalnit in acest adevarat furnicar (erau peste o suta de oameni, dupa estimarile mele) multi cunoscuti si chiar cativa prieteni apropiati. Spre surprinderea mea, in ochii unora dintre acestia din urma am observat o unda de satisfactie vazandu-ma printre ei. Era cu totul altceva decat bucuria revederii: era satisfactia „inconstienta” ca mai cazuse unul care se incapatanase sa fie altfel decat ei. Caci cei care „rezistau” erau, pentru „capitularzii” care-si mai faceau scrupule, o adevareta „mustrare”. Si aceasta observatie mi se va confirma mai tarziu, cand voi ajunge in fabrica.

Cand am scapat de acolo, nu am regretat ca am trait si aceasta experienta. In primul rand, pentru ca, asistand la o sedinta de „demascare”, mi-am dat seama ce enormitati trebuie sa debitezi pentru a trece aceasta proba. Cel care s-a „spovedit” in acea prima zi de Craciun a fost „odiosul” Hordila, care a dovedit, cu acest prilej, ca nu are nici mama, nici tata. Se vedea cat de colo ca supraliciteaza. De altfel, il voi intalni si in fabrica, unde voi avea prilejul de a-l cunoaste mai bine, caci si acolo s-a comportat ca un adevarat acuzator public. „Spovedania” lui Hordila a durat aproape doua ore, si mai dura inca, daca nu ar fi fost oprit chiar de Parpalac, care avea un plan bine stabilit de catre conducere, plan pe care trebuia sa-l respecte. Au urmat apoi discutiile organizate, care constau in intrebari cat mai incomode puse de catre asistenta „marturisitorului”. Acesta a raspuns prompt la toate, ingrosand acolo unde putea ingrosa acuzatiile aduse siesi, trecutului sau, mortilor, Miscarii legionare ori societatii burgheze in general. Tot acest balci a fost intrerupt de venirea mesei. Caci in aceasta situatie  masa se servea la „locul de munca”.

In pauza de masa, si apoi in cea a „discutiilor libere” (in programul cluburilor de reeducare era prevazuta si o asemenea actiune, in care cei „silitori la invatatura” ii „ajutau” pe cei mai „grei de cap” sa inteleaga necesitatea acestei „nobile” activitati), am fost inconjurat de o serie de prieteni si de cunoscuti – carora, dupa ce le-am relatat circumstantele in care fusesm adus acolo, le-am spus si care este pozitia mea fata de reeducare. M-a surprins, cu aceasta ocazie, puterea de adaptabilitate la aceasta jalnica situatie a unora dintre ei pe care ii stiam oameni integri. Unul dintre acestia, fata de care mi-am exprimat regretul de a fi ajuns acolo, m-a asigurat cu oarecare malitiozitate in glas: Nu-i nimic! Te vei obisnui si tu si ai sa vezi ca dracul nu-i chiar atat de negru. Altul, caruia i-am marturisit ca pe viitor voi refuza categoric sa mai asist la o asemenea porcarie, m-a apostrofat chiar, acuzandu-ma ca sunt orgolios, ca fac pe grozavul si ca, din cauza mea si a celorlalti asemeni mie, nu se vor elibera nici ei. Toate acestea mi-au creat o stare sufleteasca sumbra si abia asteptam sa ma retrag in eternitatea celulei mele.

A doua zi, cand usa s-a deschis si am fost invitat din nou sa merg la „club”, am refuzat categoric sa o fac. Au mai incercat o data, si inca odata, si pana la urma au renuntat. Astfel ca, pana in primele zile ale anului urmator, am fost lasat in pace. O data cu intrarea in noul an, insa, a inceput cea mai cumplita perioada din toti anii mei de detentie. Poate doar numai in timpul anchetei sa mai fi fost atat de zbuciumat sufleteste... (Va urma)

Demostene ANDRONESCU