LEGENDE VII ALE LUPTEI ANTICOMUNISTE

O EVADARE IN PLIN STALINISM

PROCURATURA MILITARǍ CLUJ

Dos.nr.[f.n.]/957

O R D O N A N T A

de pornirea procesului penal

Anul 1957, luna mai, ziua 6

            Maior de Justitie Voda Constantin, procuror militar al Procuratorii Militare Cluj, avind in vedere sesizarea telefonica a Dir.Reg.M.A.I. Cluj, avind in vedere constatarea facuta la fata locului in legatura cu evadarea arestatilor VOLCINSCHI RAUL si CRISAN EUGEN in seara zilei de 05.05.1957, din care rezulta date suficiente cu privire la infractiunea de evadare.

            La fata locului am constatat ca pentru reusita evadarii cei doi arestati s-au inarmat cu bucati de fier, cu care au lovit paza de la arestul M.A.I., precum si ofiterii de serviciu de la poarta principala, in urma carui fapt doi militari din paza au fost internati in spital avind grave lovituri in cap, iar restul de 3 militari sint loviti mai usor si nu au necesitat internarea in spital, ci au fost pansati de medic.

            Din urmele de singe gasite la fata locului, din cele constatate la personalul de serviciu de la poarta pricipala, precum si de faptul ca arestatul CRISAN EUGEN a fost gasit in fata usii impuscat, sint suficente date cu privire la infractiunile:

            1.- Vatamarea integritatii corporale p.p.art.471 C.P. si

            2.- Infractiunea de evadare p.p.art.297 al.2 C.P. savirsita de arestatul VOLCINSCHI RAUL, nascut la 14.-0.1923, in comuna Lwov – URSS – fiul lui Valeriu si Heviga, fost conferentiar universitar, cu ultimul domiciliu in Cluj, str....

D I S P U N :

            Pornirea procesului penal cu privire la infractiunile prev. de art.471 si 297 al.2 C.P., urmarirea penala facindu-se de Procurorul Militar al Procuraturii Militare Cluj.

PROCUROR MILITAR

Maior de Justitie

SS indescrifrabil

            Impreuna cu citeva alte acte, documentul acesta a fost eliberat de arhiva C.N.S.A.S. la cererea d-lui Raul Volcinschi in anii din urma. Dosarul de urmarire pe care Securitatea comunista l-a alcatuit pentru d-l Raul Volcinschi, intre anii 1956 si 1989, numara 123 volume.

            Am ales acest act procesual penal pentru conciziunea sa. E lapidar si impersonal in mai mare masura decit oricare alt act procesual din cauza penala privitoare la “fostul conferentiar universitar” Raul Volcinschi. O astfel de hirtie insemna condamnarea. Teoretic, hirtia asta era numai inceputul unei proceduri desfasurate in contextul indiciilor existentei unei infractiuni. In ciuda prezumtiei de nevinovatie care trebuie sa tina cumpana oricarei cercetari penale, in realitate hirtia asta nu era un inceput, ci era un sfirsit. In realitate, conferentiarul universitar Raul Volcinschi, doctor in Stiinte Economice si licentiat in Drept, devenea in mod implacabil, definitiv si iremediabil, un “fost”. In realitate, cind procesul penal era “pornit”, procesul penal era gata incheiat. Pentru ca pornirea procesului penal insemna obligatoriu trimiterea in judecata prin rechizitoriu, iar asta insemna condamnarea. Era o chestiune de “citi ani?” sau “oare o sa rezist acolo?”. In rest puteai sa fii sigur ca judecatorul nu-l va contrazice pe procuror.

            Raul Volcinschi fusese arestat in 1956 si a mai fost eliberat abia in 1964. Apoi, “pe vremea lui Ceausescu”, a mai “executat” inca 8 ani de inchisoare, in diferite perioade. Din istorisirile lui nu razbate nici o urma de orgoliu pe seama intelepciunii sale nebunesti, asa cum, din pacate, aproape nici unul dintre cumintii conformismului nu are vreo urma de jena cind afla ca “pe vremea aia” se putea si asa.

            Raul Volcinschi a fost ajutat in existenta sa de “om liber” in comunism, fie “afara”, fie in penitenciar, de o chimie psihica aparte: nu a simtit niciodata frica. La asta s-a mai adaugat o vigoare fizica exceptionala si obisnuinta de a se echilibra spiritual prin rugaciune.

            Il vom lasa in continuare pe d-l Raul Volcinschi, astazi octogenar, sa istoriseasca episodul evadarii din arestul Securitatii de la Cluj. Asa cum se va vedea si de aici, niciodata in viata nu a fost interesat de scaparea sa exclusiva. Si niciodata nu a fost interesat sa se eschiveze. Nu si-ar fi imaginat niciodata, de pilda, ca ar putea sa paraseasca tara. Interesul personal nu l-a distantat niciodata de rostul patriei, de rostul neamului si de Dumnezeu.

            In ’56 sint arestat. Chiar din Universitate sint arestat... Eram conferentiar universitar la Facultatea de Drept din Cluj. Am fost dus la Securitatea din Cluj si, ce sa va spun, situatia a fost destul de grea. Au tabarit din capul locului pe mine cu o violenta extraordinara. Violenta fizica... Eu nu prea mai am unghii la picioare. Mi le-au extras asa... stiintific. Dar nu prea e comod cind iti face, stii, pedichiura domnul maior Bainer. Am fost batut rau de tot.

            Tin minte bataia de Sfintul Stefan din anul ’56. Fusesem arestat pe 23 noiembrie si de Sfintul Stefan mi-au dat o bataie la talpi cumplita. M-au batut Bainer si Kiraly.

            Chestiunea se incurca. Se intimpla ca oamenii sa mai aiba slabiciuni si incepeau sa vorbeasca: “A fost si ala, il cunosc si pe celalalt... A fost si ala acolo, a fost si celalalt...” Astfel chestiunea se intindea.

            Deci, din doua motive, eu mi-am pus la punct evadarea. Nu se mai putea. Mi-am zis: “Mai bine mori, decit sa se intinda treaba asta! Pentru ca vor fi arestati prea multi”. Si, apoi, mai era si felul meu de a fi. Eu sint un luptator. Sa stau acolo in arest ca o rima, sa indur toate umilintele alea... Sa ma tirii din camera la closet si de la closet in camera. Sau la anchete batut si umilit... Asa ca m-am pregatit. M-am pregatit mai intii sufleteste. Eram convins ca trebuie sa evadez. Si eram convins ca evadarea va reusi pentru ca eram convins ca nimic nu se putea face atunci decit prin forta. Asta era conditia mea: eu ma plasam intotdeauna cu spatele la zid. Ziceam: “Asta e! Mai departe nu se mai poate! O fac si mor sau scap. Altceva nu se poate”. Si stiam ca daca pui astfel problema, cu fermitate, daca nu esti caldicel, trebuie sa reusesti. Asa credeam eu: ca o sa reusesc. De altfel, asa am trecut prin toata puscaria. Asta era filosofia mea practica. Ziceam: “Nu-mi pasa! Ori, ori!”.

            Ma gindeam sa actionez la ancheta. Cu Bainer ajunsesem la formula asta: dupa ce scria, imi dadea sa citesc, eu citeam, ii dadeam hirtia inapoi si el se intorcea cu spatele s-o puna in dosar. Atunci era momentul sa-l lovesc cu fierul in cap. Vroiam sa evadez de-acolo, dar nu stiam ce sa fac mai departe. Unde ma duc de-acolo. Aveam nevoie de informatii, pentru ca nu cunosteam cladirea. Cind te ducea la ancheta, erai cu ochelari negri si nu vedeai nimic, sau vedeai uneori pe sub ei, dar nu-ti puteai da seama exact pe unde esti.

            Si la un moment dat mi-l baga in celula pe Eugen Crisan. Era un tip inalt, cam cit mine, frumos, cu par ondulat. Si era bine legat. Avea un mic defect la un ochi. El cunostea cladirea.

            “Da’ de ce va intereseaza? Vreti sa evadati?”, m-a intrebat. I-am spus. Iar el a raspuns imediat: “Si pe mine ma intereseaza evadarea”.

            Eugen Crisan era legionar. Era de prin Ocna Mures, luat pentru tentativa de omor. Se certase cu secretarul de partid din comuna lui si, cind s-a intilnit cu el pe pod, a vrut sa-l arunce in riu. El zicea: „Am vrut sa-l tip in Muras”.

            Si mi-a facut schita perfecta pe fundul gamelei date cu sapun. Desenam de cind terminam de mincat si pina ne lua vesela. Am memorat unde sint intrarile si iesirie, usile, scarile, traseele, in sfirsit, mi-am cam dat seama cum era pe-acolo...

            Am luat hotarirea ca, foarte simplu, asta e, trebuie sa-l lovim pe gardian in cap. Il lovim si “Buna ziua!”.

            Paturile de fier pe care dormeam aveau o bara de fier care solidariza alte doua piese. Pe-asta am demontat-o. In ziua de 5 mai... hm, era ziua mortii lui Napoleon... Pe 5 mai ’57 am bagat in haine fiarele acelea luate de la pat. Cu citeva zile inainte, eu desfacusem de la baie o piesa de la robinet asa incit rotita robinetului sa poata fi scoasa imediat. Acum am cerut sa fim scosi la baie la ora 5 dupa-amiaza. Programul de baie era in mod obisnuit la ora 7 seara. Era de serviciu plutonierul Tripon. Era ca un bivol de mare. Mergea incet si era un tip greoi. Cind am fost dusi la baie, Eugen s-a dus spre closet, iar eu am ramas la chiuveta. Am scos rotita robinetului si m-am indreptat spre gardian, zicind: “Uite, dom’le, s-a rupt... Si va arat, ca sa nu spuneti ca am rupt-o eu”. L-am momit sa intre in camera de baie si el a cazut in cursa. A privit robinetul, a devenit neatent, iar eu i-am tras una cu fierul in ceafa. A cazut. Era un tip voinic. Dar a cazut ca un bou injunghiat, cu un geamat. Si am crezut ca asta a rezolvat situatia pentru citeva minute. Mi-am zis ca trebuie sa deschid celulele si cine vrea sa iasa. Tin minte ca intr-o celula era Iulia Lazar, fiica lui Ilie Lazar, iar ea s-a speriat foarte tare de tot ce s-a intimplat mai apoi.

            Ma gindeam ca vom face cu totii un iures si vom iesi cu totii. Mai ales ca erau acolo baieti de-ai mei... Eram vreo duzina de cunoscuti in vremea aia in arest... Cel care era cu mine, Eugen Crisan, era in legatura cu unul Rosu din ceata lui popa Susman de la Posaga. Si ne gindeam ca oricum n-avem unde sa ne ducem decit in munti. In Fagaras sau in alta parte.

            Baia era la capatul unui coridor lung si drept. In ultima celula, cea de linga baie, era Iulia Lazar. Penultima era a noastra, a mea si a lui Eugen Crisan. Apoi inca trei, in care erau niste barbati. In dreptul baii, coridorul facea un colt, iar pe latura cealalta mai erau citeva celule. Intr-una erau niste preoti. Cind m-au vazut deschizind, au facut semnul crucii asupra mea. Da, dar de iesit, nu ieseau. In urmatoarea, niste femei. In alta, unul care abia isi tragea niste ciorapi pe el. Apoi am dat de unul dintre episcopii greco-catolici arestati si de unul din lotul meu, dar care ezita. In timpul asta, gardianul cazut a inceput sa urle. Ofiterul de serviciu si alti doi gardieni au iesit pe coridor. Pe unul dintre ei l-am izbit cu fierul in cap... Ǎla si acum umbla dind din cap. E  pensionar prin Cluj si il vad ca tot balangane din cap si acum. Am inceput noi bataia cu ceilalti si i-am doborit imediat. I-am terminat! Apoi am fugit pe coridoarele Securitatii din Cluj, pe traseul stabilit.

            Eugen Crisan credea ca in camera ofiterului de serviciu trebuie sa fie un pistol. Nu se putea sa nu fie inarmati cei la Securitate! Dar ei, de frica, se bagasera inauntru si incuiasera. Noi am darimat usa peste ei. Eram dezlantuiti! Pur si simplu am dat peste ei. I-am pocnit si s-au refugiat prin colturi, iar noi am cautat pe acolo, prin sertare. Nu era nici un pistol. Cu asta am pierdut timpul. Cautind ticalosul ala de pistol.

            Am fugit iarasi, refacind o parte din traseu, ca sa ajungem spre exterior. De iesit, nu era greu, cheia era la noi.

            In exterior era o platforma, urmau citeva trepte, vreo 5-6, iar iesirea dadea in strada Traian. Pe vremea aceea strada era pavata cu piatra neregulata. Piatra de riu.

            Cind sa iesim, din fata veneau vreo trei ofiteri. Unul, vazindu-ne, isi desfacuse port-pistoletul si cauta cu mina arma. Eu m-am facut ca intru printre ei, stii, ca la rugby, desi eram football-ist, si ei s-au adunat. Atunci am facut un pas pe stinga, am sters peretele si m-am tot dus pe linga ei.

            Ies afara si in momentul ala vad in spate vreo doi-trei care, auzind strigatele „Fug banditii!”, fugeau si ei pe scara interioara in sus, adica in directia opusa noua. Numai atit se vedea: niste funduri care se inghesuiau si se frecau intre ele ca sa scape in sus. Eram in situatia aceea si totusi, stii, m-a pufnit risul!

            Atunci am trecut de usa si Eugen dupa mine. Am iesit pe platforma. N-am vazut insa ca in stinga e un soldat de paza din cei de la trupele de Securitate, inarmat. Pe ala nici nu l-am vazut... Si am sarit de pe platforma. Nici n-am mai atins treptele. Cum am sarit, la aterizare m-am lasat pe vine... In momentul acela, a trecut rafala peste mine. Eu am continuat cursa.

            Pe Eugen rafala l-a luat in plin. Si, sigur, el a murit... A murit... Un pas era in urma mea pe platforma... Un glont a intrat drept in inima lui...

            Eu trec prin curticica si aud in spatele meu ceva. Aud pe cineva care alearga si aud un declic de pistolet. Tac, tac! S-au incalecat gloantele!

            Cineva trasese spre mine de la numai doi-trei metri. De la distanta asta nu se poate rata! Si totusi eram neatins! Apoi, cind m-au readus, mi-au aratat: „Uite, asta era norocul tau! Te impuscam aici si gata, mureai!”.

            Dar acum scapasem.

            Sar gardutul curtii de la Securitate si traversez strada. Aici a fost ghinionul meu. Tot ghinionul meu a fost ca pantofii mei n-aveau sireturi. Din saltea as fi putut sa trag niste ata si sa-mi fac un siret provizoriu. N-am avut siretul asta. Eu eram sportiv, aveam antrenament, fugeam repede. Dar atunci nu puteam pentru ca imi tot juca pantoful in picior. Eu, tot cautind sa-l tin, imi crispasem putin degetele, ca sa nu alerg descult prin mijlocul orasului. Urma sa trec podul peste Somes... Si mi-am agatat virful pantofului de un pietroi din pavaj.

            Am cazut cu capul in caldarim. Si-acum am semne la radacina nasului si la arcada. M-am lovit si de bordura trotuarului. Dincolo de bordura era ceva iarba. Intins pe jos, am bagat mina in iarba si m-am prins. Zic: „In sfirsit, am vazut si eu un pic de iarba!”. In momentul ala, ca o ceata mi-a trecut prin fata ochilor si am ramas o clipa imobil. M-au ridicat doi securisti. Erau doi ofiteri. Si m-au readus prin curticica aceea oribila...

            In curte erau niste pari plantati care in virf aveau niste globuri colorate din sticla. Pe la mijlocul drumului, mi-am revenit. „Ei, pai, ce, ma las eu dus inapoi?! Pai, astia ma omoara cu bataia!”. „Ei, lasa...” Cel din stinga ma tinea mai putin strins decit cel din dreapta, care se cramponase de mina mea. I-am tras cu stinga un cot in stomac si el mi-a dat drumul. Am ridicat un glob cu stinga si l-am lovit pe celalalt securist in fata. Acum a slabit si el strinsoarea si mi-a dat drumul.

            Si cind dau sa fug, imi pune unul o piedica ordinara... M-a secerat. Am cazut, mi s-a rupt pantalonul... Iar pielea genunchiului s-a sfisiat incit se vedea osul. Au sarit trei pe mine. Unul mi-a dat cu o coada de matura, altul cu patul armei... M-au lovit in cap si am lesinat.

            M-am trezit intr-o celula de la izolare. Un securist, Barany, ma tot lovea cu virful bocancului in fluierele picioarelor. Si-acum mai am niste semne acolo. „Ai vrut sa fugi, ai? Nu te-am omorit, dar macar acum o sa aiba cine ne spune cum ati pus la cale evadarea”.

            Pentru organizatia anti-comunista, pentru care ma arestarera de la bun inceput, mi-au dat 25 de ani, iar pentru chestia cu evadarea mi-au dat 20. Asta pentru ca Naghi, seful arestului, pe care l-am lovit in cap, a ramas damblagiu. Dar, ce sa fac? El mi se agatase de piept! L-am lovit o data sa scap de el, insa nu mi-a dat drumul. Si-atunci l-am lovit si a doua si a treia oara. Asta a fost! A cazut ca un sac. Tripon n-a avut nimic pina la urma, l-am lovit in ceafa, dar Naghi a incasat-o rau de tot. A fost pensionat imediat. A venit la proces si l-am vazut cum da din cap. Si o sa dea din el asa pina la sfirsitul zilelor...

            Barbatia, onorabilitatea si inteligenta nu sint singurele daruri ale profesorului Volcinschi. E sensibil, e poliglot, e cult si e o persoana extrem de agreabila. Are umor si are o larghete sufleteasca pe care Romania contemporana nu numai ca nu o mai cultiva, dar nici nu o mai suporta. Traseul complicat al vietii lui a fost pe masura dimensiunilor spirituale si pe masura rezistentei sale. Un cavaler care trage a nebun ori un nebun care trage a cavaler, vor fi spunind unii...

            Vine dintr-o spita boiereasca de romani get-beget care, dupa documente, se trag din Volcinetul de acum 400 de ani.

            A copilarit la Minastirea Putna pe linga bunicul lui, care era staret.

            Latinist de exceptie in liceu, a plecat la Bucuresti pregatit sa faca Medicina, dar a intrat si a absolvit cu brio Dreptul si Stiintele Economice, in care si-a dat si doctoratul.

            Ca toata lumea buna, a fost detinut politic inainte de 1964.

            A fost bagat intre puscariasii de drept comun in anii ’80 si a fost consilier al ministrului de Interne in anii ’90.

            A pus la cale doua atentate impotriva lui Ceausescu.

            Pe scurt, si-a pus viata pentru prietenii sai, locuitorii acestei tari. Iar daca ar fi putut, si-ar fi pus viata pentru toti crestinii si pentru toti oamenii.

            Or, dragoste mai mare ca aceasta nimeni nu are!

            Despre toate astea, insa, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom putea citi pe larg, cit de curind, in volumul de memorii pe care domnul profesor Raul Volcinschi s-a hotarit, dupa multele insistente ale apropiatilor sai, sa il pregateasca.

Lucian D. POPESCU