MOARA CU NOROC SAU MINIROMANUL

UNUI SIMULACRU DE IUBIRE (7)

Partea VII

Ghita! Ghita! De ce nu mi-ai spus-o tu mie asta la vreme?!

            Pentru cuplul Ghita-Ana, asezarea la Moara cu noroc a fost categoric proba de foc a durabilitatii relatiei lor. Contrar aparentelor, comunicarea dintre cei doi, pana la mutarea la carciuma, fusese una din care nu lipsisera doua mecanisme articulate despre care vorbesc psihologii: autodezvaluirea (self-disclosure – S. Jourand) sau penetrarea sociala (I. Altman, 1973, si D. Taylor, 1979) si dezvaluirea reciproca. Pe masura ce partenerii invata sa se autodezvaluie – spun specialistii – se produce o tot mai mare apropiere si intrepatrundere psihologica si psihosociala. Gradul de cunoastere interpersonala creste progresiv, tinzand catre nivelul dorit si asteptat de ambii. Din pacate odata cu schimbarea locuintei se modifica radical – in sens regresiv – si acest aspect al dialogului in cuplul de la Moara cu noroc: „Adeseori Ana ar fi voit sa-l intrebe: «Ghita! Ce-i cu tine?», insa ea nu mai indraznea sa-i vorbeasca dezghetat ca mai nainte, caci se temea ca nu cumva el sa se manie si pe dansa, ceea ce nu facuse inca pana atunci”. Pas cu pas vom asista la dezarticularea lui. Nimic nu e mai important in nuvela ca aceasta disolutie a unitatii cuplului; iar  prabusirea familiei va determina surparea fiintei.

            Noua asezare e inteleasa de barbat ca o responsabilitate in plus. A decis sa schimbe viata alor sai, va trebui acum sa se concentreze ca sa le ofere ceea ce include asteptarea sa. Capul familiei e supus la o mare presiune dublata de orgoliul ce ii dicteaza si de aceasta data angajarea in forta in vederea atingerii scopului propus. Nu e deloc usor. Pentru o familie, si mai ales pentru un cuplu „netestat” de viata, un astfel de moment e intotdeauna unul de criza. Ana nu intelege, insa faptul ca i se cere un efort egal cu al barbatului sau pentru depasirea acestuia. Obisnuita sa sustina deciziile - pana acum deloc „cruciale” - ale sotului sau,  femeia pare inapta sa reactioneze potrivit noilor situatii in care e pusa. Pe de alta parte, Ghita resimte greutatea noului ca o povara greu de suportat, ingreunata de absenta ajutorului partenerului de cuplu care priveste fara sa sara in ajutor pentru ca nu i se solicita interventia si nici nu are exercitiul ei. Brusc, barbatul descopera femeii sale defecte pe care pana acum ori nu le vazuse, ori le trecuse cu vederea. In raport cu calitatile, altadata atat de apreciate, acestea cresc exponential in ochii sotului aflat in impas: „Tu esti buna, Ano, si blanda, dar esti usoara la minte si nu intelegi nimic...”. Acestea nu sunt, din pacate, cuvinte spuse la suparare. Ana simte asta, dovada e  prima ei reactie, profund indurerata, pe care am mai vorbit. Momentul  are insa contrar asteptarilor, urmari profitabile pentru Ana care, smerita, fara a-si constientiza greselile, stie sa asculte si sa-si corijeze comportamentul. Devine  participativa, cooperanta, calda, atenta: „Ea privi lung si aspru in ochii lui. Nu ma intelegi tu, acum, cand eu incep a te intelege pe tine!? zise ea incet..”. Pentru  femeie e mai mult decat un inceput bun. Asprimea omului pe care il iubeste i-a dictat schimbarea si sub acest semn va sta, in buna parte, viata ei viitoare. Barbatul reactioneaza insa neasteptat: „Acum ii intelegea si Ghita gandul nevestei sale, il intelegea si parca nu-i venea sa plece. [...] Apoi iar ii venea sa mearga la dansa sa-i multumeasca pentru gandul cel bun; insa nu putea sa zica,  nici sa faca nimic; se temea ca o va tulbura... ”. Desi apreciaza efortul sotiei, Ghita nu decide gratificarea ei. Ca si altadata, in numele propriu, stabileste altceva. Acest altceva e si acum: tacerea.

Respectarea alteritatii si asumarea celui ce-i devine primul „aproape”, acel „prea apropiat”, in  ciuda tuturor neputintelor acestuia si asumarea tuturor greutatilor, lipsurilor si necazurilor, reprezinta  calea  „naturala” prin care ego-ul ar fi reusit „interiorizarea obstacolului” cunoscuta ca una dintre exigentele majore pe care le comporta viata conjugala. Barbatul Anei decide, insa, escamotarea lui. Dar „dragostea nu poate sa dureze, nu poate evita innamolirea promiscuitatii si a uzurii decat daca ramane presarata de obstacole. In casatoria adevarata obstacolul nu dispare, se interiorizeaza”[1]. „Ghita intaia oara in viata lui ar fi voit sa nu aiba nevasta si copii, pentru ca sa poata zice:  «Prea putin imi pasa!». Se gandea la castigul pe care l-ar putea face in tovarasie cu Lica, vedea banii gramada inaintea sa si i se impaingeneau parca ochii: de dragul acestui castig ar fi fost gata sa-si puna pe un an, doi capul in primejdie. Avea insa nevasta si copiii si nu putea sa faca ce-i placea. «Sa vedem!», isi zise el in cele din urma, voind sa-si alunge gandurile rele”. Acest „sa vedem” se traduce in  „poate voi reusi (chiar daca am familie)” si intentia se va concretiza curand. Familia nu reprezinta in realitate o piedica, atata timp cat Ghita decide sa se puna pentru un an in slujba „raului”. Personajul invoca scuza: „Ana”, „copiii” de fiecare data cand e infrant intr-o lupta – a momentului – de Samadau si aceasta pentru ca justificarea ii minimalizeaza, daca nu chiar ii justifica, infrangerea, pe care altfel nu ar fi putut-o accepta. Orgoliul isi gaseste de fiecare data, pentru orice fapta, indreptatire. Cititorul poate fi tentat sa  sustina  aceasta „teorie” existentialista si chiar sa o dezvolte in forma unei culpabilitati „externe”: „vinovata e lumea cea rau intocmita”[2], Ghita are „o vina tragica si nu morala”[3]. Disculparea e categorica in masura in care criticul defineste vina tragica astfel: „este una de care nimeni nu poate fi invinovatit si pentru care deci nu exista nici un judecator”[4]. Nu credem ca acesta viziune fatalista e cheia in care trebuie citita nuvela lui Slavici. Atitudinea aceasta apartine in exclusivitate lui Ghita, care crede in ea doar in masura in care ii mascheaza erorile sau esecurile.

Si „dragostea” sa pentru Ana evolueaza in aceleasi coordonate. Ne amintim modul vehement in care barbatul a „renegat-o” pentru  ca, la scurt timp, in inchisoare fiind, sa o considere esentiala pentru viata sa. Dragostea matura este „un drum existential”, al carui plan de baza include puterea de a accepta si depasi impreuna obstacolele sau situatiile exceptionale. Ea e responsabila, in sensul ca include in asteptarile sale atat „suisurile”, cat si „coborasurile”, atat „castigurile”, cat si „pierderile”, atat „bucuriile”, cat si „suferintele”; se bazeaza pe acea atitudine mentala care iti asigura „forta de a face fata provocarilor existentiale”[5], de a anticipa si relativiza cu intelepciune „intamplarile” si nevoile celuilalt, mizand intotdeauna pe relatie si pe capacitatea ei regeneratoare, pe semnificatia ei vitala. Pentru Ghita lucrurile nu stau deloc astfel. Femeia sa nu e lasata sa faca parte din „binele” sau „raul” trait ceas de ceas. Implicarea ei e resimtita de barbat ca o totala lipsa de incredere in capacitatea sa decizionala, daca nu chiar ca o subminare a autoritatii lui. Partenera sa cunoaste o reala suferinta afectiva si aceasta pentru ca, intuitiv, Ana stie ceea ce stiinta a formulat cateva decenii mai tarziu: contrar uniunii simbiotice, iubirea matura (spunem noi, pentru a avea o consecventa terminologica) inseamna uniunea cu conditia pastrarii propriei integritati, a propriei individualitati. Iubirea este „o putere activa in om”[6]; o putere care sparge zidul ce separa omul de semenul sau, care il uneste cu altii; iubirea il ajuta pe om sa depaseasca sentimentul izolarii si separarii, permitandu-i totodata sa ramana el insusi, sa-si pastreze integritatea. In iubire apare paradoxul ca doua fiinte devin una si raman totusi  doua. Ghita ignora asta. Desi cuvintele de dragoste pentru „aceea cu care era legat pe toata viata” nu lipsesc(„Ano! […] toate le fac  numai din dragoste catre tine, care ai luminat zilele vietii mele […] cata vreme dragostea catre tine imi va lumina calea.”), ele nu se convertesc niciodata in altceva. Raman vorbe, nimic mai mult. Barbatul nu trece dincolo de sine. Crima care pune capat vietii Anei se subsumeaza aceleiasi stari de fapt, chiar daca si de acesta data, teatral, Ghita ii da o alta „masca”. Barbatul nu o ucide inainte ca ea sa afle scopul tuturor actiunilor lui anterioare: prinderea in flagrant a lui Lica (inainte: „Dar de ce sa ma omori? – zise ea, agatandu-se de bratele lui. Ce-am pacatuit eu?” ; dupa: „Ghita! Ghita! de ce nu mi-ai spus-o tu mie asta la vreme!? – zise ea inabusita de plans, si-l cuprinse cu amandoua bratele.”). Ii spune chiar ca n-ar fi ucis-o daca si-ar fi gasit adversarul alaturi de ea. Nu e nimic dostoievskian aici. Gestul  final al lui Ghita se vrea a fi unul reparatoriu pentru ea, cand de fapt este pentru el. Impingerea Anei in bratele Samadaului e simulacrul lui de „catharsis”, incercarea lui de a se elibera de refularile pe care i se reazima fiinta – observa George Munteanu –, Ghita nu poate pastra nimic pentru ca nu-i sta in putere sa-si asume realmente nimic. Singura „optiune” aparent mai durabila, actionand in sinesi ca un simulacru al eludarii „soartei” ce-l locuia, e Ana. De aceea o si ucide, dupa ce o supune „probei” cinice de a o lasa singura cu Lica. „O stranguleaza nu din adanc contrariata pasiune reala, ce nu o are (iar Ana simtise treptat aceasta), ci fiindca prin pierderea dragostei ei isi pierde si ultima iluzie despre sine. […] Acesta e, urmarit la un nivel al adancurilor, Ghita, axial personaj tragic al nuvelei, insa de un tragism fara nimic maret.”[7].

Persoana a carei moarte e incarcata de „patetism” – scena fiind totodata un „exemplu sugestiv despre maiestria cu care Slavici stie sa atace momentele psihologice majore”[8] – este Ana. Teza de doctorat a lui George Marinescu din 1928, dedicata nuvelei romanesti, are meritul de a vedea in eroina, dincolo de inocenta si simplitate, feminitatea, iar in Moara cu noroc, intr-o vreme vitrega pentru creatia slaviciana, o capodopera, „cea mai puternica si bogata nuvela tragica din literatura noastra”[9]. Tot acestui critic i se datoreaza o observatie de finete legata de relatia din cuplul Ghita-Ana, la care subscriem: „Dragostea Anei ar fi fost singura scapare a lui Ghita. Acum simte ca a pierdut-o. Cine e vinovatul? Amandoi si nici unul. Fatalitatea  [n. s.: „fatalitatea nu e o forta oarba care izbeste pe om, ci este continuta in insasi fiinta omeneasca”] pasiunilor omenesti ii face sa treaca orbi pe langa adevaratele lor porniri”[10]. E vorba de fapt de amandoi, asa cum se deduce din ultima fraza, lamuritoare a citatului de mai sus. Ana  nu ne ofera nici o clipa prilejul de a o suspecta, dupa cum am vazut, de pierderea sau, ulterior, de lipsa sentimentelor de dragoste fata de Ghita. Femeia iubeste de la inceput pana la sfarsit pe „un Ghita” al ei. Pentru Ana, iubirea se manifesta ca o optiune  categorica si definitiva pentru un anumit tip de umanitate, pentru un anumit mod de fiintare. Ea este, deopotriva, o ratio cognoscendi si o ratio essendi a individului. Ea serveste drept criteriu si semnal pentru a cunoaste „subsolul moral” al acestuia, asa cum dopurile de pluta de la suprafata apei anunta navodul care se taraste pe fundul marii. „Tipul uman pe care-l preferam in celalalt schiteaza profilul propriei noastre inimi”[11]. Ghita cel iubit „e drept si bland la fire, e om cuminte si nu voieste sa auda, nici sa vada, nici sa stie nimic, nu voieste sa atate mania oamenilor rai”. Nu credem, insa, ca barbatul din sufletul sau corespunde in totalitate cu cel real. Aceasta nu pentru ca Ana si-a creat un prototip mental de excelare masculina, ci pentru ca Ghita nu si-a dezvaluit niciodata pe deplin individualitatea. Indragostit doar de femeia-Ana, barbatul capoteaza in fata incercarilor pe care i le pune in fata viata. Observam insa faptul ca nuvela scoate la iveala, dupa scena memorabila a jocului cu cainele, si disfunctionalitatile din comportamentul eroinei. Pentru a trai in chip armonios, sotii trebuie sa se straduiasca sa pastreze buna intelegere in viata lor, si pentru asta trebuie adeseori sa se jertfeasca unul pentru celalalt. Femeia, in mod special, trebuie sa dea dovada de rabdare, bunatate, noblete sufleteasca. Daca unul dintre soti greseste, are oarecum circumstante atenuante. Insa celalalt, care este intr-o stare sufleteasca mai buna, dar nu are intelegere, greseste mai mult. Ana isi pierde treptat blandetea. Cand ea il avertizeaza in legatura cu pericolul pe care il reprezinta Samadaul (cap.VI) nu o face de pe o pozitie de adversitate, ci de complicitate inteleapta a sotiei care nu il aproba, dar il sustine. Vorbele ei ulterioare (cap.IX) se circumscriu deja vizibil unei asezari in opozitie a femeii. Ana si-a pierdut rabdarea si o data cu ea si sotul. „Tragerea de inima” sau „trairea vietii celuilalt” nu mai e proprie carciumaresei contaminate parca de ostilitatea mediului in care traieste acum. Drumul ales nu poate duce decat intr-o fundatura. (Va urma)

Drd. Denis-Steliana BRADESCU

Note:

[1] Olivier Clément, Intrebari asupra omului, Alba-Iulia, 1997, p. 104.

2 Dupa Eugen Todoran, “Realismul tragic in proza lui Ioan Slavici”, in Sectiuni literare, Ed. Facla, 1973, p. 120.

3 Ibidem, p. 117.

4 Ibidem, p. 106.

5 Ollie Pocs, Our intimate relationships marriage and family, Horper and Row Publ., New York, pp. 46-49.

6 Erich Fromm, “Teoria iubirii”, in  Arta de a iubi, Ed. Anima, Bucuresti, 1995, pp. 25-33.

7 George Munteanu, “Slavici necunoscutul”, in Sub semnul lui Aristarc, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1975, p. 386.

8 Ibidem, p. 31.     

9 George Marinescu, Nuvela in literatura romana, Ed. Institutului de Literatura, Bucuresti, 1928, p. 143.

10 Ibidem, p. 59

11 José Ortega y Gasset, Studii despre iubire, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995, p. 62.