CELE DOUA ROMANII (II)
Scindarea Romaniei in doua entitati distincte s-a produs la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. O analiza a imprejurarilor si cauzelor care au facut posibila producerea acestei tragedii nationale, ale carei consecinte ne urmaresc ca un blestem pana in astazi, este de doua ori utila. Pe de o parte, ne ajuta sa intelegem de ce s-a produs raul, iar pe de alta parte, cunoscandu-i radacinile, extirparea lui ar putea fi mult usurata.
In confruntarile armate anterioare ultimei conflagratii mondiale invingatorii aplicau invinsilor, de regula, tratamentul exprimat succint si convingator prin sintagma Vae victis!. Invinsii erau obligati la plata unor despagubiri si reparatii materiale menite sa compenseze daunele cauzate invingatorilor. De asemenea, in mod frecvent, invingatorii beneficiau de anexari teritoriale, pretinzand ca rectificarile de frontiere sunt acte de dreptate istorica.
Invingatorii din cel de-al doilea razboi mondial – Uniunea Sovietica, Statele Unite si Marea Britanie – nu s-au mai limitat insa in tratamentul pe care l-au impus invinsilor – Germania, Italia, Japonia, precum si aliatilor acestora – la normele statuate atat prin traditie, cat si prin conventiile si tratatele de drept international. De data aceasta, invingatorii au scormonit in arhivele prafuite ale Sfantului Imperiu Roman din anii Reformei si au scos la lumina principiul Cuius regio, eius religio. (Principiul a fost formulat in 1555, la incheierea pacii de la Augsburg, care, o data cu incetarea framantarilor religioase provocate de Reforma, conferea suveranului dreptul de a impune supusilor religia sa.)
In versiunea sa moderna, aplicarea mai sus mentionatului principiu s-a concretizat in obligarea invinsilor de a adopta „religia” politica a invingatorilor. Dar daca pentru impunerea democratiei in locul regimurilor totalitare nationaliste, Statele Unite si Marea Britanie s-au limitat la a-i trimite in streang sau la inchisoare doar pe cativa dintre conducatorii acestor regimuri, si asta nu atat pentru a stigmatiza convingerile lor politice, cat pentru crimele savarsite in numele acestor convingeri, nu tot la fel a procedat Uniunea Sovietica pentru a converti la „religia” marxist-leninista popoarele din teritoriile ocupate si din zonele de influenta ce i-au revenit prin acordurile incheiate cu aliatii occidentali.
Dimensiunile de genocid ale represiunii comuniste, practicate pretutindeni acolo unde acest regim criminal s-a instalat, sunt astazi cunoscute de intreaga omenire. Documentele clasice in aceasta privinta, precum Cartea neagra a comunismului – Crime, teroare, represiune, evalueaza cam la 100 de milioane numarul victimelor puse in sarcina regimurilor comuniste, iar Arhipelagul Gulag al lui Aleksandr Soljenitin demonteaza pana la ultimul detaliu mecanismul savarsirii acestor crime fara precedent in intreaga istorie a omenirii. Dar aceste doua mari opere sunt numai varful unei imense colectii de studii, documentare, memorii si marturisiri inchinate monstruozitatii care se cheama comunism. O monstruozitate care pentru noi, romanii, a fost realitate traita timp de 45 de ani. Un rastimp tragic, in care natiunea a fost scindata, asa cum afirmam la inceputul acestei sumare incursiuni in istoria noastra recenta, in doua entitati distincte. De o parte, adevarata Romanie, Romania majoritatii covarsitoare a populatiei, oprimata si exploatata brutal in beneficiul unei nesemnificative minoritati, care insa detinea puterea: nomenclatura Partidului Comunist si aparatul sau de represiune, Securitatea. De cealalta parte, Romania oficiala, Romania opresorilor, recunoscuta ca atare, din pacate, nu numai in lagarul statelor comuniste, ci si de catre democratiile occidentale.
Spre sfarsitul anului 1989, pe fondul unei grave crize economice si politice care a zguduit Uniunea Sovietica, populatiile din statele satelite ale Moscovei au gasit energia necesara pentru a contesta legitimitatea regimurilor comuniste care le guvernau. In toate aceste state au avut loc concomitent miscari insurectionale cu caracter anticomunist, pentru care filozoful francez Jean-François Revel foloseste in cartea sa Revirimentul democratiei sintagma de „Revolutiile contra Revolutiei” („Revolutiile” – corespondentul sugestiv pentru insurectiile populare; „Revolutia” – corespondentul pentru regimurile comuniste contestate).
„Revolutiile contra Revolutiei” din tarile invecinate Romaniei, Ungaria, Cehoslovacia si Polonia, au fost incununate de succes si regimurile comuniste au fost inlaturate de la guvernare. Deplina reusita a insurectiilor din aceste trei state comuniste s-a datorat conlucrarii a doi factori de importanta majora pentru tarile lor. Pe de o parte, existenta unor lideri cu vechi state de serviciu in lupta impotriva comunismului, care, bucurandu-se de audienta si prestigiu, au pregatit din timp opinia publica pentru o astfel de actiune. Pe de alta parte, conducatorii comunisti din aceste state au dat dovada de intelepciune. Ei au inteles ca „orologiul comunismului au incetat sa mai bata”, nu s-au cramponat de putere si nu s-au opus adoptarii sistemului de valori pentru care popoarele lor si-au exprimat adeziunea. Consecinta benefica a acestei atitudini pentru pacea sociala din tarile lor s-a facut imediat simtita, procesul de tranzitie spre o democratie de tip occidental desfasurandu-se fara convulsii.
In Ungaria, alegerile cu adevarat libere din anul 1990 au fost cistigate de Forumul Democrat Maghiar, formatiune politica de centru-dreapta, iar Arpad Goncz, fost detinut politic, condamnat la munca silnica pe viata ca urmare a participarii la revolta din 1956, a fost ales presedintele tarii. O evolutie apreciata pozitiv de Occident, care se va concretiza in primirea Ungariei ca stat cu drepturi depline in NATO si mai tarziu in Uniunea Europeana.
La randul ei, Cehoslovacia, comunizata in urma ocuparii tarii de Armata Rosie, nu s-a adaptat niciodata comunismului ortodox de tip sovietic. In 1968, fractiunea reformista din Partidul Comunist il impune pe Alexandr Dubcek in functia de secretar general. Din aceasta inalta demnitate de partid, va incerca sa transforme comunismul brutal de inspiratie sovietica intr-un „comunism cu chip uman”. „Primavara de la Praga”, asa cum a fost denumita aceasta tentativa indrazneata de reformare a comunismului, va fi amendata fara intarziere de Kremlin. La fel ca in urma cu 12 ani la Budapesta, tancurile sovietice nu au intarziat sa lichideze pe loc aceasta „erezie” ideologica. Dorinta de libertate si respectul demnitatii umane s-au dovedit insa mai presus de forta bruta a unui comunism anchilozat in canoanele ideologice formulate de Lenin in urma cu 60 de ani. Intelectualii cehi grupati in miscarea „Charta 77” redactau un document programatic anticomunist semnat de peste 1.000 de oameni de cultura si politicieni reformisti. Printre initiatorii acestei miscari s-a numarat si dramaturgul Vaclav Havel, critic neobosit al regimului comunist. In noiembrie 1989, cand era clar ca regimului comunist i-a sunat ceasul, in urma manifestatiei populare de amploare („revolutia de catifea”), guvernul comunist a fost inlaturat si, la alegerile libere din 1990, Vaclav Havel a fost ales presedintele Republicii. Ca si in cazul Ungariei, acceptarea Cehiei in structurile euroatlantice a fost o consecinta fireasca a trecutului ei de rezistenta fata de comunism.
Impresionant si exemplar a fost refuzul polonezilor de a se supune preceptului Cuius regio, eius religio, precum si rezistenta la presiunea exercitata de guvernul promoscovit de a comuniza o populatie profund crestina. Abandonati de aliatii occidentali, alaturi de care luptasera eroic, la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial polonezii si-au vazut tara ocupata de Armata Rosie si transformata intr-o feuda a Moscovei. Un statut pe care populatia Poloniei nu l-a acceptat niciodata si, de cate ori i s-a ivit prilejul, a incercat sa-i puna in capat. Cu sprijinul Bisericii Catolice, care a facut tot timpul corp comun cu natiunea, Polonia a constituit un permanent prilej de ingrijorare pentru Kremlin. Din pricina atitudinii sale demne si sfidatoare, in 1956, cardinalul Wyszynski, capul Bisericii poloneze, a fost internat de guvernul comunist prosovietic. In acelasi an izbucneste revolta populatiei de la Posen, inecata in sange de trupele de ocupatie sovietice. In anul 1968 au loc miscari antisovietice. In anul 1970, in orasele de la Marea Baltica, au loc greve, reprimate sangeros. In 1976 au loc mari miscari de protest provocate in special de inrautatirea conditiilor de trai. Conducatorii protestelor sunt arestati si condamnati la ani grei de temnita. Este momentul in care intelectualii polonezi intervin direct in sprijinul muncitorilor, intemeind „Comitetul pentru apararea muncitorilor”, care in anul urmator isi va schimba denumirea in „Comitetul pentru autoaparare sociala”.
Dar cel mai important eveniment din viata Poloniei comuniste a fost intemeierea sindicatului „Solidaritatea”. Sub conducerea electricianului Lech Walesa, „Solidaritatea” dezlantuie grevele masive din decembrie 1981, care nu pot fi inabusite decat prin decretarea starii de asediu si arestarea a mii de sindicalisti. In ciuda interdictiei legale, „Solidaritatea” isi continua activitatea in subversivitate si, in 1988, organizeaza noi greve, cerand imbunatatirea nivelului de trai si legalizarea sindicatului. In urma acestor greve, situatia politica se precipita. Sindicatul „Solidaritatea” este relegalizat, au loc alegeri libere, Tadeusz Masowiecki, unul dintre liderii sindicatului, devine seful guvernului, tara isi reia numele de Republica Polonia si, la alegerile prezidentiale din 1990, Lech Walesa este ales presedintele Republicii. Ca si in cazul Ungariei si Cehiei, acceptarea Poloniei in structurile euroatlantice a fost rodul firesc al unui trecut onorabil de rezistenta si lupta anticomunista.
Am comite insa un act de neingaduita impietate daca am omite participarea romanilor la rezistenta si lupta anticomunista. Aceasta cu atat mai mult cu cat represiunea comunista din Romania a cunoscut forme de manifestare neintalnite in nici o alta tara din lagarul comunist european. In nici o alta tara comunista nu s-a practicat asasinatul sistematic prin tortura, infometare, frig si lipsa de asistenta medicala ca in temnitele din Rominia in care s-au aflat sute de mii de detinuti politici. In nici o alta tara comunista nu au fost arestati, judecati sumar si condamnati zeci de mii de tarani care s-au opus colectivizarii agriculturii, asa cum s-a intamplat in Romania comunista. Nici o alta tara comunista, satelita Moscovei, nu a cunoscut deportarea in masa a unor intregi comunitati umane, doar pentru motivul ca ar putea sa actioneze impotriva regimului. Si, in sfarsit, in Romania, ca in nici o alta tara comunista, miscarea de rezistenta a imbracat uneori forma luptei armate. S-a luptat eroic, cu arma in mana, si s-a murit demn pentru libertate si pentru pastrarea identitatii nationale, pana spre 1960.
Din pacate, insa, istoria Romaniei din perioada dictaturii comuniste contine multe, prea multe pagini care nu ne fac cinste. Sa nu uitam ca Partidul Comunist Roman si-a inceput ascensiunea, dupa 23 august 1944, cu un efectiv de 1.000 de membri, multi dintre ei „straini de neam si de tara”, veniti din Uniunea Sovietica in furgoanele Armatei Rosii. Si, de asemenea, nu trebuie sa se uite ca, in decembrie ’89, cand au avut loc „Revolutiile contra Revolutiei”, cei 1.000 de comunisti de la inceput devenisera peste 4 milioane! O crestere ca in basme, in spatele careia se ascund reprobabile renuntari la vechile convingeri, acte de oportunism rusinos, de colaborationism dezgustator, de lichelism de cea mai ordinara speta si, nu in ultimul rand, tradari odioase. Iar daca la acest tablou sumbru adaugam accentul prea apasat pus de unii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Romane pe preceptul „Dati Cezarului cele ce sunt ale Cezarului...”, putem intelege de ce „Revolutia contra Revolutiei” din Romania s-a desfasurat altfel si nu s-a soldat cu aceleasi rezultate ca „Revolutiile contra Revolutiei” din Ungaria, Cehoslovacia si Polonia.
Dincolo insa de sirul de ezitari, slabiciuni si cedari, inerente firii omenesti in situatii in care teroarea devine starea de normalitate, factorul principal care a determinat infrangerea rezistentei anticomuniste in Romania a fost excesiva brutalitate cu care a operat aparatul de represiune al regimului comunist, Securitatea. „In decursul unui deceniu, 1948-1959 – recunoaste Gral.div.(r) Neagu Cosma in cartea sa Securitatea, Politia politica, Dosare, Informatori, publicata in 1998 –, au fost operate trei valuri de arestari, care totalizau mii de oameni; cei mai multi dintre ei au ramas intemnitati pana in anul 1964, cand portile puscariilor au fost deschise pentru prizonierii politici; se stie ca de acest «privilegiu» multi nu s-au mai putut bucura, decedand in timpul detentiei”. Faptul ca generalul de Securitate Neagu Cosma omite cu buna-stiinta doua zerouri cand estimeaza numarul detinutilor politici din temnitele comuniste nu trebuie sa surprinda. Dezinformarea a fost una din tehnicile in care Securitatea a excelat. Ca atare, nu ne surprinde nici faptul ca omite sa ne spuna ce s-a intamplat in continuare cu cei carora in 1964 le-au fost deschise portile puscariilor. Il completeaza insa istoricul Marius Oprea in documentatul studiu, intitulat Mostenitorii Securitatii: „Securitatea s-a dovedit institutia cea mai activa in actiuni represive: arestari abuzive, torturi, executii sumare, chiar fara judecata. Activitatea ei, vreme de mai bine de un deceniu de la infiintare, a fost dominata de asemenea actiuni. Ulterior, din ratiuni mai degraba externe, represiunea directa si brutala a fost inlocuita cu exercitarea unui control absolut asupra populatiei, prin gestionarea aproape stiintifica a fricii. Frica a fost «materia prima» de lucru, pe care aparatul represiv al Securitatii o inoculase de la bun inceput in sufletul romanilor. La capatul acestui proces, la finele anilor ’80, Securitatea castigase partida jucata impotriva poporului roman... Partidul era in toate, iar securistii isi indeplineau rolul de inchizitori ai regimului. Simpla mentionare a numelui institutiei lor declansa frica si supunerea”.
Aceasta fiind situatia in Romania anului 1989, nu trebuie sa ne mire faptul ca evenimentele de la Timisoara, din zilele de 15-20 decembrie, continuate apoi pe 21-22 decembrie la Bucuresti si in alte cateva mari orase ale tarii, au fost doar revolte populare spontane. Desfasurarea lor nu a fost coordonata de lideri, dupa un program politic cu obiective prestabilite. Multimile dezlantuite stiau doar ce nu mai vor. Nu mai voiau restrictiile impovaratoare impuse de regimul Ceausescu, dar nu aveau in minte clar un proiect politic care sa puna capat mizeriei morale si materiale in care se zbatea populatia. Asa se explica de ce beneficiarii razmeritei, care s-a soldat cu peste o mie de morti si alte cateva mii de raniti, nu au fost cei care au navalit cu mic, cu mare in pietele publice, strangand din rasputeri „Jos comunismul!”, ci comunistii de la varful Partidului, care il pandeau din umbra pe Ceausescu, urmarind sa-i ia locul.
In capitolul intitulat „Tovarasii se leapada de ideologie, dar pastreaza puterea” din amplul sau studiu inchinat Romaniei postdecembriste, Furtul unei natiuni, analistul politic Tom Gallagher, profesor la Universitatea din Manchester, ii lamureste pe cei ce mai sunt inclinati sa accepte punctul de vedere sustinut de batranul bolsevic Ion Iliescu si de acolitii sai, cum ca evenimentele din decembrie ’89 din Romania ar fi fost o „Revolutie” care a inlocuit regimul Ceausescu cu o „democratie originala”:
„Revolta populara spontana de la Timisoara – si mai tarziu de la Bucuresti – a fost urmata de un puci intern pe care Ceausescu nu a fost in stare sa-l inabuse. O serie de oameni politici bine informati, care initial s-au autocaracterizat ca fiind comunisti moderati, credinciosi legalitatii socialiste, au format un Front al Salvarii Nationale (FSN) pe 22 decembrie, in ziua cand Ceausescu si-a consfintit prabusirea regimului, fugind impreuna cu sotia sa – cu elicopterul – de pe cladirea Comitetului Central din Bucuresti. In aceeasi zi, primul discurs al lui Ion Iliescu, figura cea mai importanta dintre conspiratori, a oferit indicii clare ca el ramane credincios radacinilor sale comuniste. Iliescu a spus ca fostii conducatori s-au declarat a fi comunisti. Ei n-au avut nimic de a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului stiintific... Ei au pangarit numele Partidului Comunist Roman. Ei au pangarit de asemenea memoria celor care si-au sacrificat viata pentru cauza socialismului in aceasta tara. Inversunarea lui Iliescu de a mentine un monopol al stangii asupra puterii a fost demonstrata prin hotararea lui de a-l impiedica pe Corneliu Coposu, singurul supravietuitor al elitei politice de dinainte de 1947, sa intre in cladirea Comitetului Central, unde se adunasera opozantii lui Ceausescu”.
Asadar, evenimentele din decembrie 1989 nu au fost o revolutie in adevaratul inteles al acestui concept, ci o lovitura de palat prin care Nicolae Ceausescu, cel care abandonase principiile „ideologiei comunismului stiintific”, a fost inlaturat, deschizandu-se astfel calea ca „adevaratii comunisti” sa preia conducerea Partidului Comunist, chiar daca in noul context trebuia sa i se schimbe numele. O dovada in acest sens o constituie componenta puternicului consiliu de conducere al FSN alcatuit din nume grele, cu un trecut comunist ireprosabil: Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Corneliu Manescu, generalul Victor Stanculescu, Alexandru Barladeanu si Dan Martian. Daca razmerita din Romania ar fi fost cu adevarat o „Revolutie contra Revolutiei” – o revolutie anticomunista –, valul revolutionar ar fi trebuit sa mature din calea sa tot ceea ce apartinea regimului comunist, oameni si institutii. Asa cum s-a intamplat in Ungaria, Cehia si Polonia. Or, la noi prima indicatie cu caracter imperativ a noului „conducator”, comunistul Ion Iliescu, suna clar: „Pastrati structurile!”. Structurile regimului comunist, dintre care, cea mai importanta, Securitatea, isi va reintra curand in drepturi, travestita in spatele unei noi denumiri – Serviciul Roman de Informatii (SRI) –, cu aceiasi oameni si, mai ales, cu aceleasi sarcini: supravegherea populatiei si discreditarea adversarilor politici prin dezinformare si calomnie, intrucat in conditiile impuse de „democratia originala”, represiunea si violenta trebuiau limitate la situatii extreme.
Speranta romanilor ca rasturnarea lui Ceausescu a insemnat sfarsitul erei comuniste si ca Romania adevarata va iesi la lumina, izgonind, pentru totdeauna, Romania comunista din istorie, s-a spulberat o data cu aparitia lui Ion Iliescu pe ecranele televizoarelor, adresandu-se natiunii din postura de lider al factiunii anticeausiste din Partidul Comunist. Rezistentii anticomunisti il cunosteau si stiau ca este un comunist inversunat, nascut, nu facut. Stiau ca este pionul Kremlinului in Romania, adeptul solutiei gorbacioviste – perestroika si glasnost – pentru rezolvarea crizei de sistem in care se gasea comunismul, pretutindeni in lume. Si mai ales stiau ca atata vreme cat destinele romanilor se vor afla in mana lui Iliescu, orice sansa ca democratia de tip occidental sa devina ordine publica in Romania este exclusa.
Solutia iesirii din aceasta fundatura, care arunca in derizoriu sangele varsat si suferintele traite in zilele razmeritei, doar pentru ca regizorii loviturii de stat aveau nevoie de un decor cu focuri de artificii si jocuri de lumini pentru a face credibila minciuna ca in Romania ar fi avut loc o revolutie adevarata, a gasit-o romanul anonim. Omul de pe strada, care a inteles, fara sa aiba nevoie de sprijinul analistilor politici, sarlatania ce i se servea pe toate canalele mass-media in acele ceasuri de cumpana, a formulat scurt, clar si fara echivoc lozinca: „Singura solutie, inc-o revolutie!”. O revolutie adevarata, o „Revolutie contra Revolutiei”, care sa izgoneasca din viata romanilor tot ceea ce a insemnat Romania comunista, repunand in drepturile ce i se cuvin Romania adevarata, Romania istorica si metaistorica. O singura problema mai urma sa fie rezolvata: cine sa o infaptuiasca? Si cum trebuie sa se desfasoare?
De 17 ani Romania adevarata cauta raspunsurile la aceste intrebari, iar Romania comunista se straduieste sa o impiedice sa le gaseasca, dar mai ales sa le transpuna in viata. Un razboi care macina sufletele romanilor, amenintandu-i ca in cazul unei victorii a Romaniei comuniste, Romania adevarata sa iasa din istorie. Aceasta fiind miza, este util sa-i urmarim desfasurarea, etapele, urcusurile si coborasurile, in speranta de a-i intrezari deznodamantul. (Va urma)
Gabriel CONSTANTINESCU