MI SE SPUNEA „DEPANATORUL“

Pe la inceputul lui 2001 am adresat CNSAS-lui o cerere prin care solicitam sa mi se ingaduie accesul la propriul dosar. Dupa aproape un an, in ianuarie 2002, am primit un raspuns neconcludent. Mi se aducea la cunostinta ca, „pana la preluarea integrala a arhivelor fostei Securitati de la detinatorii acesteia (S.R.I., S.I.E. si S.A.M.)”, nu mi se poate satisface cererea. In concluzie, mi se recomanda sa astept. Si am asteptat cinci ani. Intre timp, interesul pentru scotocirea trecutului mi-a scazut semnificativ. Consideram, pe buna dreptate, ca intalnirea cu „strigoii trecutului” m-ar fi costat prea mult suflet. Si apoi, ce-mi putea dezvalui un dosar al carui continut il banuiam? Poate doar numele unor prieteni ori cunoscuti care au dat informatii despre mine, sau rapoartele unor „filatori” pe care, la vremea respectiva, ii simtisem uneori in spatele meu. Or, dupa atat amar de vreme, aceste lucruri nu ma mai interesau prea mult. Asa ca m-am resemnat si nu am mai facut nici un demers in acest sens.

Si iata ca tocmai cand nu ma mai asteptam, in primele zile ale acestui an, am fost instiintat de catre CNSAS ca „in urma verificarilor efectuate in arhive, s-a identificat un dosar intocmit de fosta Securitate” pe numele meu. Si, in consecinta, eram invitat la sediul institutiei respective, sa-l consult. Bineinteles, m-am dus. Si au inceput surprizele. In primul rand, m-a frapat putinatatea dosarului, care continea doar 38 de file, ceea ce era mult prea putin pentru o perioada de sfert de secol (1964-1989), cat fusesem hartuit de Securitate. Curand insa aveam sa-mi dau seama ca acest dosar contine doar documente din primele luni ale punerii mele sub supraveghere. Eu m-am eliberat din Aiud la inceputul lui august 1964 si ultimele note informative existente in acest dosar datau din martie sau aprilie 1965.

Apoi, mai mult de jumatate din cele 38 de file erau „inscrisuri” care proveneau din timpul detentiei. Cateva caracterizari, mai mult sau mai putin „prietenesti”, facute de unii colegi de temnita, rapoarte ale unor ofiteri politici referitoare la unele discutii „amicale” avute cu mine si, ceea ce este mai important din punctul meu de vedere, cateva declaratii pe care le-am dat, la cererea personala a colonelului Gheorghe Craciun, in legatura cu pozitia pe care o aveam, la vremea respectiva, fata de trecutul meu de „bandit legionar”, fata de actiunea de reeducare si mai ales fata de regimul democrat-popular din tara. Uitasem complet de aceste declaratii si, cum mi s-au parut interesante, am cerut sa mi se faca dupa ele copii xerox, pentru ca intentionez sa le dau publicitatii. Mai ales pe prima dintre acestea, datata 15 decembrie 1962, pentru continutul careia mi s-a aplicat ulterior un regim extrem de sever.

De asemenea, sunt interesante rapoartele unor ofiteri politici privitoare la discutiile pe care acestia le-au avut cu mine. Continutul acestor rapoarte imi confirma unele supozitii pe care le-am avansat candva in legatura cu actiunea de reeducare de la Aiud si din alte penitenciare. Intr-un articol pe care l-am scris acum cativa ani  pe aceasta tema presupuneam, doar dupa observatiile facute de mine la vremea respectiva, ca actiunea de reeducare a fost conceputa cu mult inainte de demararea ei, care a avut loc in primele luni ale lui 1962, si ca ea a fost cu minutie pregatita timp de cativa ani. Iata ce afirmam eu atunci: „Dupa unele indicii se pare ca aceasta actiune a fost hotarata in birourile Comitetului Central si ale Ministerului de Interne in acelasi timp in care au fost hotarate si masivele arestari din anii 1958-1959. Dupa retragerea trupelor sovietice din Romania, comunistii romani au luat o serie de masuri menite sa intimideze populatia si sa preintampine eventualele incercari de revolta, pe de o parte, iar pe de alta parte, sa dovedeasca Moscovei ca regimul comunist din Romania este consolidat si ca poate face fata singur reactiunii interne. Printre actiunile intreprinse atunci se numara si masivele arestari operate in perioada imediat urmatoare. Tot atunci, insa, ei au hotarat si regimul care urma sa fie aplicat tuturor celor din inchisori pentru ca acestia, atunci cand se vor elibera (la termen sau, datorita conjuncturii, inainte de termen), sa iasa din inchisoare nu cu aura de eroi, ci stigmatizati si compromisi, asa incat sa nu mai constituie un pericol pentru regim”. Aceste supozitii ale mele, in special cea privitoare la lunga perioada de pregatire a actiunii de reeducare, par sa fie confirmate de unele dintre aceste rapoarte ale ofiterilor politici. Caci iata ce spune capitanul Chirila intr-un asemenea raport, dupa ce mai intai ma caracterizeaza ca fiind un individ interiorizat, suspicios, cumpanit si ferm in raspunsuri, deci greu de convins: „In concluzie, nu cred ca poate fi recrutat pentru actiunea pe care o pregatim” (subl. mea). Mentionez ca in perioada respectiva (anii 1959-1960) administratia inchisorii incerca sa depisteze printre detinuti elemente care sa accepte reeducarea si sa colaboreze in vederea demararii acesteia.

In afara de „inscrisurile” care proveneau din perioada detentiei, acest prim dosar mai continea si „documente” care se refereau la monitorizarea mea in primele luni de dupa punerea in libertate (adrese schimbate intre Directia Generala a Securitatii din Bucuresti cu Securitatea Regiunii Galati, unde fusesem obligat sa ma stabilesc, dar in scripele careia nu figuram, precum si cateva note informative date de persoane pe care nu le-am putut identifica). Nimic edificator deci.

Dupa consultarea acestui prim dosar, la insistentele mele pe langa un membru mai de vaza al CNSAS, mi-au mai fost descoperite... inca trei si, in aceeasi zi, am consultat doua dintre ele, al treilea neputandu-mi fi inmanat, deoarece abia sosise si era inca „in lucru”. Unul dintre cele doua dosare care mi-au fost puse la dispozitie continea doar o singura fila (o adresa oarecare), care mi s-a parut nesemnificativa, iar al doilea, ceva mai consistent (avea aproximativ 100 de pagini), continea note informative si, indeosebi, multe rapoarte de urmaririe, care se intindeau pe o perioada de circa un an de zile, adica din iunie 1965 pana prin iunie-iulie 1966. Eu, intre timp, ma casatorisem, obtinusem buletin de Bucuresti si reusisem sa-mi iau si un serviciu – la munca de jos, bineinteles, caci in invatamant (eram absolvent al Facultatii de Istorie) nici vorba sa fiu primit. Cu mare greutate am reusit sa fiu angajat ca „incarcator-descarcator” (hamal, de fapt) la o cooperativa de reparat televizoare. Asa ca ma aveau la indemana si ma puteau tine sub o observatie stricta.

Ceea ce m-a surprins, chiar de la inceput, a fost cantitatea enorma de energie si efortul material considerabil cheltuite, absolut gratuit, pentru a tine sub observatie un ins ca mine, evident inofensiv, cel putin deocamdata. Cum mai puteam complota eu, dupa 12 ani de cumplita detentie, impotriva regimului? Nu mai aveam nici un fel de relatii, nu mai aveam nici prieteni si, mai ales, nu mai aveam nici entuziasm. Totul era altcum. Intreaga societate suferise parca o mutatie pe care nu o sesizam decat noi, cei iesiti din infern.  Pana si rudele (in afara de mama si de frati, care m-au primit cu caldura) ma priveau cu suspiciune. Cu ostilitate chiar – cei ce se inregimentasera noului regim si se capatuisera. Unii dintre fostii mei colegi ma ocoleau, altii abia imi raspundeau la salut, iar unii dintre prietenii de ideal si de lupta, care trecusera intre timp de cealalta parte a baricadei, mi-au trintit, la propriu chiar, usa in nas. In aceste conditi, noua, celor care fuseseram transplantati din „vesnicia temnitei” intr-o lume care nu mai era a noastra, ne-a trebuit cel putin un an, unora, iar altora mai mult chiar, pentru a ne resocializa si adapta, oarecum, noilor realitati, care erau complet diferite de cele pe care le lasaseram la „plecare”. Asa stand lucrurile, era clar pentru oricine, si pentru securisti chiar, ca noi, cei abia eliberati din temnite, nu mai puteam constitui, cel putin deocamdata, un pericol pentru noua oranduire sociala. Atunci, de ce atata stradanie? Pentru ce atat efort si atata cheltuiala? Explicatia nu este decat una singura: pentru ca Securitatea avea nevoie sa-si justifice existenta – a sa si a imensului aparat de represiune pe care si-l crease. Zeci de informatori, case conspirative, ofiteri de legatura, „filatori”, masini de urmarire etc. Numai in ce ma priveste, pe parcursul unui singur an de urmarire, m-am bucurat de atentia unei retele care numara mai bine de o duzina de informatori, dintre care nu am putut identifica decat pe doi sau trei, deoarece toti aveau nume conspirative. De asemenea, zile de-a randul am fost filat incontinuu. Ma preluau dimineata, de cum ieseam din blocul in care locuiam, si ma aduceau inapoi seara. Imi dadusera chiar si un nume de cod. Imi spuneau: „Depanatorul”. La inceput, descoperind acest apelativ in rapoartele de urmarire, nu am inteles pentru ce imi spuneau asa, dar curand mi-am dat seama. Dupa cum am relatat deja, eu lucram ca incarcator-descarcator la o cooperativa de reparat televizoare si, in deradere probabil, m-au botezat asa. Iata cum incepea un astfel de raport: „Depanatorul a iesit din bloc la ora cutare cu o plasa si cu o carte in mana. A mers citind din carte pana in statia de autobuz. S-a urcat in troleibuzul 90, a cumparat bilet, s-a asezat pe un scaun si a inceput sa citeasca din carte. A coborat la a treia  statze, a intrat intr-o policlinica unde a stat zece minute, apoi a iesit, s-a urcat iar in troleibuz si a mers citind din carte pana la Kogalniceanu. Aici a coborat si  s-a intalnit cu un cetatean cu care a stat de vorba sapte minute. La despartire, cetateanul respectiv a fost preluat de tov. X, iar eu am continuat urmarirea obiectivului”. Si asa ma insotea pretutindeni pana ma intorceam acasa, seara tarziu, pentru ca a doua zi sa o ia de la inceput. Cum eu ma deplasam cu o dubita T.V. la clienti  acasa, sa le iau televizoarele care necesitau reparatie in „laboratorul” cooperativei, il plimbam prin cele mai indepartate mahalale ale Bucurestiului. Probabil ca avea la dispozitie o masina, caci altfel nu-mi explic cum ajungea, o data cu mine, tocmai in Giulesti-Sarbi, Bucurestii Noi sau Militari...

Citind aceste note informative si, indeosebi rapoartele de filaj, m-am intrebat pentru ce mi se dadea mie o asemenea importanta. Nu eram nici o personalitate marcanta, care sa polarizeze in jurul ei energii (de altfel inexistente, la vremea aceea, in societatea romaneasca), nu eram nici chiar atat de nesocotit ca sa instig pe cei din jur la nesupunere si nici nu dadusem vreodata semne ca as fi dispus sa mai complotez impotriva regimului. Atunci de ce atata atentie? Probabil, ma gandesc eu acum, pentru ca se considera ca am iesit din temnita nereeducat. Mi se facuse, presupun, o astfel de caracterizare la „eliberare” si Securitatea tinea seama de ea. Asa se explica, probabil, si existenta la dosarul meu de urmarire a declaratiilor date de mine, la cererea colonelului Craciun, in timpul reeducarii. Spre edificare, reproduc in continuare una dintre acestea.

DECLARATIE

Subsemnatul Andronescu C. Demostene, detinut in penitenciarul Aiud, fiind solicitat sa-mi spun parerea despre trecutul meu si sa-mi definesc pozitia prezenta, declar urmatoarele:

De la inceput tin sa precizez ca ceea ce voi spune acum, va corespunde intru totul realitatii, adica in tot ceea ce voi spune voi fi eu cel adevarat. Nici nu voi brava luand o atitudine absurda, pentru ca  nu-mi este felul, dar nici nu voi afisa o atitudine ipocrita, cautand sa ma insel atat pe mine, cat si pe cei care imi cer aceasta precizare.

Legionar propriu-zis nu am fost niciodata, pentru ca atunci cand am intrat eu in viata, miscarea legionara nu mai exista ca organism politic. (Precizez ca am 35 de ani.) Am venit insa in contact, prin lectura si prin viu grai, cu conceptia de viata si cu principiile legionare. M-a interesat mai putin aspectul politic al doctrinei legionare si m-am oprit mai mult asupra aspectului ei educativ. Stradania de a face pe om mai bun m-a entuziasmat si mi-am facut din principiile morale ale acestei doctrine indreptar de viata. Din acest punct de vedere nu am ce-mi reprosa, pentru ca daca am reusit sa-mi depasesc conditia sociala si morala in care ma aflam la un moment dat, acest lucru il datorez, in primul rand, contactului cu aceste principii. Care a fost conditia mea sociala si morala de altadata, nu intereseaza, pentru ca ar insemna sa-mi fac autobiografia, or, nu aceasta mi se cere acum. Precizez numai ca am fost copil de trupa, traind, in aceasta calitate, la periferia vietii morale si sociale. Deci trecutului meu nu am ce-i reprosa. pentru ca, in ceea ce ma priveste, eu am fost animat de sentimente frumoase si nobile, iar daca cei care au elaborat aceasta  doctrina, din punct de vedere politic au gresit  uneori, nu sunt eu cel in masura sa-i judec.

Aceasta este pozitia mea fata de trecut, iar in ceea ce priveste pozitia actuala, este urmatoarea:

Ca conceptie de viata sunt crestin. Ca stil de viata ma straduiesc sa-l realizez pe cel crestin si, in masura in care conceptia si stilul de viata crestin se intalnesc cu conceptia si stilul de viata legionar, comunist, sau cu orice alta conceptie si stil de viata, in aceeasi masura sunt si legionar, comunist sau altceva.

Cat despre atitudinea mea politica, declar ca politica nu fac. Fara sa fiu de acord cu oranduirea sociala si regimul politic actual, si acest dezacord isvoraste din conceptiile diferite despre lume si viata, voi da, asa cum ma invata religia mea, Cezarului ce i se cuvine Cezarului, adica ma voi supune acolo unde voi fi, in inchisoare sau afara in libertate, legilor existente, straduindu-ma sa fiu un cetatean model, voi munci corect si cinstit, daca mi se va da posibilitatea sa fac aceasta, cautand astfel sa contribui si eu la bunastarea materiala a societatii, considerand ca, din acest punct de vedere, cele doua conceptii, crestina si comunista, se impaca oarecum. Cat despre conflictul si neconcordanta dintre conceptia mea de viata si aceea a societatii in care traiesc, voi cauta sa-l rezolv in favoarea colectivitatii, suportand eu toate consecintele, adica traindu-mi drama sufleteasca launtric, cautand sa nu afectez pe cei din jur.

Aceasta este pozitia mea actuala si tin sa precizez inca o data ca ea corespunde realitatii, adica eu cel adevarat sunt cel de acum, din aceasta declaratie. Accentuez acest lucru pentru ca s-ar putea ca peste o saptamana, o luna sau mai stiu eu peste cat timp, sa spun altfel. S-ar putea ca, pierzandu-mi mintile, sa bravez, sau chiar sa o iau razna, sustinand enormitati si luand o atitudine de fronda. S-ar putea ca, tentat de libertate sau fortat de alte imprejurari, sa afisez o atitudine ipocrita, lamentandu-ma si spunand lucruri in care nu voi crede. Sa se stie insa ca acela nu voi fi eu. Va fi dementul sau licheaua din mine. Pozitia mea adevarata este cea de azi 15 dec. 1962 si pe aceasta o sustin si semnez.

                                                                                                                                  D. Andronescu

15 dec. 1962