INDUHOVNICIRE, INSUFLARE SI INSPIRATIE

Cuvinte intru lamurirea Sfintei Scripturi

            Induhovnicire, insuflare si inspiratie sint cuvinte ale caror radacini au insemnat la inceput, fiecare pe limba lui, acelasi lucru, dar care au ajuns sa slujeasca in romana exprimarii unor nuante crestine, universal necesare, fara de care Scriptura nu se poate lamuri credinciosului – si cu atit mai putin celui ce cauta poarta credintei celei drepte.

             Induhovnicire si-a facut cale, de buna seama, o data cu bogoslovirea cultica (bogoslovie se spunea oarecind in romana teologiei). Forma slavona, duhu, a dat in romana, ca si in rusa, duh, care a insemnat la origine respiratie, rasuflare, suflare. Acest duh, care venise in limba romana veche cu toate sensurile lui straine (cf. glosarul Bibliei de la Bucuresti, EIBMBOR, Buc., 1997), a suportat prefixul latinesc in/in- si a capatat forme specific romanesti, dind a induhovnici, induhovnicire. Iar acestea nu au mai semanat cu echivalentele lor din rusa, care aveau sa devina vdihnaviti, vdihnavlenie.

Nu se poate indoi cineva ca Duh este termenul care a detinut exclusivitatea in limba romana pentru numirea uneia dintre Persoanele Sfintei Treimi, pina cind, relativ recent, din necesitati de adaptare confesionala, s-au facut si talmaciri latinizante. Dar, in legatura cu aceasta, realitatea istorica a vehicularilor misionare latinesti din primele veacuri, prin urmare inainte de alte slove crestine, nu poate desfiinta indatinarea in romana a duh-ului.

            Inspiratie e venit mai tirziu, ca neologism, pe filiera franceza, asa cum indica toate dictionarele romanesti, raminind de vazut daca, luat de-a gata, inspiration va fi slujit mai intii unor sensuri stiintifice (medicale, lingvistice sau din vreun alt domeniu) ori trebuintelor literare, artistice, in orice caz cu totul nereligioase. Este usor de observat, insa, ca franceza l-a luat, la rindul ei, direct din latina, unde verbul inspiro,-are avea toate conotatiile identificabile in limbile moderne, inclusiv pe acela de a aspira o litera. Este un compus al lui spiro, -are, inrudit cu spiritus, -us care are aceleasi intelesuri primare cu slavonescul duh.

Romanul, in lipsa de inspiratie, l-ar fi putut intrebuinta pe insuflare, venit tot din latina, unde sufflo,-flare semnifica a sufla, a umfla, desi intre ele exista o anume complementaritate, caci a inspira arata o actiune exercitata dinlauntru, in timp ce a insufla corespunde aceleiasi actiuni, dar exercitate de afara. Asa incit nu este de mirare ca astazi cuvintele si-au gasit, pe linga sinonimii, si nuante proprii, inspiratia parind a se dedica ratiunii si artelor, civilizatiei si culturii, unor anume exterioritati si forme, insuflarea raminind mai degraba sa rinduiasca cele ale inimii ori ale credintei, ale unor interioritati si fonduri.

Dar romana veche a gasit alte chipuri de exprimare in asteptarea cuvintelor moderne. Versetul II Tim 3,16, care, in traducerea Bibliei sinodale, este vazut in romana moderna ca “Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu”, s-a talmacit la 1688 astfel: “Toata scriptura de Dumnezau e suflata”. Or, folosirea urmasului lui sufflo, -are in acest context inlesneste intelegerea nasterii unui alt cuvint. Caci, tot din aceasta radacina latineasca, limba romana si-a inchipuit suflet. Ceea ce corespunde perfect din punct de vedere teologic realitatii descrise in Facerea 2, 7: “Atunci, luind Domnul Dumnezeu tarina din pamint, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata, si s-a facut omul fiinta vie”. Sau, conform Bibliei de la 1688: “sufla in fata lui suflare de viata si sa facu omul in suflet viu”, ceea ce pare o talmacire mai inspirata, daca nu de-a dreptul suflata, in a pastra legatura dintre Duhul lui Dumnezeu, duhul adamic primordial si duhovnicie.

            In ce priveste sensurile dobindite de cuvintul slav, acestea au fost purtate catre cele dinlauntru, dar fara sa le indeparteze pe cele din afara, caci induhovnicirea este rezultatul implinitor al impreuna-lucrarii mistice, dar neintirziat rationale a traitorului crestin pentru primirea Harului lui Dumnezeu. Cuvintul rasaritean, ivit dintr-o mentalitate a contemplatiei, s-a facut pe sine purtator al poverilor pentru care, fara indoiala, trebuie sa ai mai cu seama vrednicie mistica. Un cuvint fara de care se poate trai, dar numai in trup. Caci in ce altfel de cuvinte s-ar fi putut reda scriitura Sfintului Isaac Sirul: “Cunoasterea care se misca in cele vazute sau in simturi si urmareste insusirea lor se numeste naturala. Iar cea care se misca in planul celor gindite (inteligibile) si, prin mijlocirea lor, in firile celor netrupesti, se numeste duhovniceasca, deoarece ea primeste simtirea in duh si nu in simturi” (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevointa, LXVI, in Filocalia rom., vol 10, EIBMBOR, Buc., 1981, pp. 339-340)? Iata, prin urmare, ca induhovnicirea aduce primirea unei cunoasteri mai adinci decit cea naturala, prilejuita de gindul patrunzator pina la “firile cele netrupesti”.

Dar iata ca induhovnicirea insasi nu este decit o treapta de intelegere, caci Sfintul continua: “Si acestea doua se ivesc in suflet din afara, pentru cunoasterea lor. Iar cea care se produce in planul dumnezeiesc se numeste mai presus de fire si e mai degraba necunoscuta si mai presus de cunoastere. Contemplarea acesteia n-o primeste sufletul dintr-un continut din afara lui, ca pe primele doua, ci ea se arata si se descopera din cele dinlauntrul sufletului, in chip nematerial, deodata si pe neasteptate”. Trebuie sa intelegem din aceasta ca tot mistic, dar in alt chip, de pe alta treapta, este daruita lamurirea Scripturii. Iar cuvintul potrivit astazi acestui chip este insuflare. Constantin Noica spunea ca “Prefixul in este o sarbatoare a gindului. El are darul, in limba noastra, sa infiinteze, sa aduca in fiinta” (C. Noica, Cuvint impreuna despre rostirea romaneasca, Ed. Eminescu, Buc., 1987, p. 81). Or, tocmai aceasta este insuflarea pe care Dumnezeu o face: ea este in-fiintarea intelegerii intru cele dinlauntrul sufletului celui induhovnicit. Desigur, in acest context si cu acelasi inteles, poate fi intrebuintat si inspirat, dar acribia semantica si un anume gust pentru limba ne va face sa-l alegem pe cel dintii.

Si nu doar ca prin insuflare putem intelege cu adevarat Scriptura, ci trebuie sa stim ca insuflarea ne este hotar cuprinderii. Sf. Ioan Gura de Aur ne indeamna: “Sa primim cu multa recunostinta cuvintele Scripturii; sa nu trecem de masura noastra, nici sa iscodim cele mai presus de noi...” (Sf. Ioan Gura de Aur, Scrieri. Partea intii. Omilii la Facere (I), seria PSB, EIBMBOR, Buc., 1987, p. 157). De buna seama ca aici nu incap interdictii rudimentare, ci recomandarea catre fiecare de a face exercitiu si ascultare, adica stradanie pentru agonisirea celor inalte (aici: a cunoasterii) si luarea aminte la ispita acelui orgoliu care i-a izgonit pe protoparinti.

            Intilnirea acestor cuvinte in limba romana, duh, suflet si spirit, in formele lor dobinditoare, care in-fiinteaza, fiecare cu asezarea sa, cite o precisa lamurire, are rostul de a risipi ratacirile de-a dreapta ori de-a stinga, adica fie ale intelectualismului, fie ale ignorantei. In cele din urma, ele zidesc impreuna la cunoasterea scripturistica, pentru care sint de trebuinta atit cele ale duhului, cit si cele ale literei, a carei insarcinare slujitoare bine este a fi pe deplin inteleasa.

Lucian D. POPESCU