“LA TIGANCI” SAU DECONDITIONAREA PRIN EROS

            Ne va fi dificil sa gasim o alta realitate omeneasca pe care mentalitatea moderna s-o fi pervertit si injosit intr-o asemenea masura si cu asemenea consecinte. Si daca ne referim la injosire, aceasta vrea sa denunte tocmai reducerea la inferior, inchipuirea unor resorturi animalice acolo unde, de fapt, s-ar cuveni sa vorbim despre un mister mult mai adinc. Lectorul va fi ghicit deja ca avem in vedere sexualitatea.

            Fie ca ni se promite un iluzoriu paradis terestru, sau, dimpotriva, sintem amenintati cu focul nestins al iadului, atit partizanii amorului liber, cit si adversarii sai muta discutia intr-un orizont unde nu se pot afla rosturile originare ale sexualitatii. Ambele tabere spun, in fond, acelasi lucru. Caci, fie ca ne lasam in voia instinctului, fie ca incercam a-l suprima in numele moralei, sexualitatea tine de mostenirea – inevitabil grea – a animalitatii. Asadar, nici un mister. Doar o chemare “naturala”, ce-si gaseste rezolvarea in planul biologicului pur. Si cum modernii au despre natura o conceptie aproape mecanicista, putem spune ca – in ceea ce-i priveste – discutia despre sex s-a incheiat inainte de a fi inceput. Caci argumentele – pro sau contra – scapa din vedere esentialul.

            Prea putini sint astazi cei care mai stiu sa ghiceasca in sexualitate o cale de acces catre misterul Unitatii primordiale. Desigur, taina aceasta se degradeaza “in imbratisari animalice, se descompune si se risipeste in sentimentalisme idealizante sau in regimul domesticit al legaturilor conjugale socialmente autorizate. Si totusi, daca in existenta obisnuita se manifesta involuntar un reflex al unei transcendente TRAITE, asta se intimpla prin sex si, cind e vorba de omul comun, se intimpla NUMAI prin sex” (Julius Evola, Metafizica sexului, Ed. Humanitas, Buc., 2002, p. 449).

            Profesorul Gavrilescu este un om obisnuit. Ca marea majoritate a oamenilor obisnuiti, el pare a fi o victima inocenta a circumstantelor. Din pricina unor asemenea imprejurari nefaste, el o pierde pe Hildegard si este nevoit s-o ia in casatorie pe Elsa, impreuna cu care duce o existenta anodina si mic-burgheza. Tot o intamplare –  in plina canicula, Gavrilescu pierde tramvaiul – il aduce la poarta unui stabiliment rau famat.

            Dus de mina intr-o “casuta veche, parind pe jumatate paraginita”, Gavrilescu patrunde intr-o incapere “ale carei margini nu le putea vedea, caci perdelele erau trase si, in semiintuneric, paravanele se confundau cu peretii”. Calcind pe covoarele “din ce in ce mai groase si mai moi”, gindul ii fuge in trecut, la marea lui dragoste pierduta.

            Insa cele trei fete – o tiganca, o grecoaica si o ovreica – propun un joc deconcertant: vor ca profesorul de pian sa le ghiceasca pe fiecare in parte. Pentru a intelege mai bine rostul acestei probe, amintim ca sexualitatea corespunde sephirei Yesod, care, potrivit ezoterismului ebraic, este “Piatra cu stralucirea aurului descrisa de Iezechiel, un fel de prisma prin care Unu-fara-doi se face Doi si Multiplu in splendoarea Creatiei emanata perpetuu de Slava Sa (Hod, cea de-a saptea sefira) si intorcindu-se perpetuu la Ea” (Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, p. 127, Ed. Amarcord, Tim., 1996).

            Nu e de mirare ca Gavrilescu se dovedeste incapabil a le ghici pe fete. Setea care-l chinuie la un moment dat este o metafora pentru atasamentul fata de lumea numelor si formelor (nama-rupa). Daca profesorul se incapatineaza sa evoce nostalgic tineretea si iubirea pierduta, o face din teama de a trai intr-un prezent ce-i smulge cu violenta toate certitudinile. Sa nu uitam ca – in cele din urma – teama este si ea o forma de atasament.

            Felele rid de temerile clientului lor si iau jocul de la inceput. Dupa inca o tentativa esuata de a ghici, fetele l-au prins intr-o hora, pina cind “nu-si mai dadu seama de nimic”. Cind se trezi, era imbracat intr-un costum ciudat, cu pantaloni largi, asemenea salvarilor, si o tunica scurta, galben-aurie. Cum fata pe care el o crezuse tiganca ii marturiseste ca este grecoaica, Gavrilescu se pierde iar in trecut, evocind planuita calatorie de nunta pe care urma sa o faca in Grecia, impreuna cu Hildegard.  Dar ”atunci s-a intimplat ceva”. Profesorul nu-si mai aminteste decit ca era “o zi teribila de vara”, cind a simtit arsita lovindu-l “ca o sabie in crestetul capului”. 

            Inca de la inceputul nuvelei ni se vorbeste – in aceiasi termeni – despre arsita care l-a intimpinat pe colonelul Lawrence “undeva in Arabia”.  Caci “lovitura de sabie” nu e altceva decit “extragerea caldului Mercur solar din minereul lui Venus cu ajutorul Tartrului (care echivaleaza cu haosul, cu puterea dizolvanta a unor asemenea «arderi» simbolice) si a Sarii de amoniac, a carei virtute contractanta, in opozitie cu primul, ar putea avea aceeasi semnificatie ca si sus-amintita lovitura de lance” (J. Evola, Traditia Hermetica. Simbolismul ei, doctrina si “Arta Regala”, Ed. Humanitas, Buc., 1999, p. 172). Momentul propice unei astfel de operatiuni alchimice este tocmai cel al uniunii sexuale, veritabila “moarte activa”, moment in care forta vitala poate fi surprinsa in stare nuda si non-individuata.

            “Lovitura de sabie” survine inainte ca uniunea sexuala sa-si implineasca rostul ei biologic, procreativ. Iata de ce in nuvela lipsesc scenele erotice stricto sensu.

            Sa nu anticipam. Intr-o prima etapa, Gavrilescu va folosi pianul doar pentru a se cufunda si mai adinc in trecut. Fetele sint constiente de pericolul inerent unei asemenea atitudini. Pe masura ce se lasa in seama sentimentului de self-pitty, sansele profesorului de a ghici sint tot mai mici. Cele trei ii dezvaluie pe rind rasplata de care ar fi avut parte daca ar fi reusit sa ghiceasca. Chiar fara sa inteleaga soaptele grecoaicei, el “auzea tot mai puternic piciorul tigancii lovind in covor cu un sunet surd, subpamintean”.

            De-acum, pianul nu mai este un simplu catalizator al nostalgiilor pernicioase. Melodiile pe care le improviza “ii veneau una dupa alta in minte, ca si cum si le-ar fi amintit dupa foarte multa vreme”. Initierea “muzicala” a lui Gavrilescu este o asumare plenara a clipei ce face cu putinta anamneza, dar si o anamneza ce permite accesul in prezent.

            Ramas singur, profesorul isi da seama ca in jur se face intuneric. Ratacirile sale intr-o camera cu geometrie variabila, unde paravane apar si dispar instantaneu, jocul de-a v-ati ascunselea cu fetele care – desi nevazute – par a fi mereu prin preajma, caldura insuportabila ce-l va face sa-si lepede pe rind  hainele, panica stirnita de acel “ceva care nu seamana cu nimic cunoscut” , in sfirsit, clipa cind draperia se stringe in juru-i “ca un giulgiu” – toate acestea echivaleaza cu o coborire in Infern. Accesul la un nivel superior de constiinta e posibil numai dupa ce regretele, dorintele si temerile noastre vor fi fost complet dizolvate. Este ceea ce alchimistii numesc “Opera la Negru”. In contextul dat, nuditatea nu este decit un simbol al sus-amintitei despuieri. Nu trebuie sa ne surprinda nici aluziile funerare, comparatia dintre initiere si moarte fiind des intilnita in textele ezoterice.

            Vom regasi un Gavrilescu convalescent, povestindu-i matroanei peripetiile prin care a trecut. Daca – asa cum am vazut – nuditatea este o metafora pentru deconditionare, intelegem de ce profesorul “abia s-a lasat imbracat”. Orice vesmant este de-acum superfluu. Jocul conditionarilor isi reveleaza brusc gratuitatea.

            Iesind in oras, personajul este martorul unui viitor din care au disparut aproape toti cunoscutii. Astfel, aude si o poveste veche despre profesorul Gavrilescu, cel pe care “l-a cautat politia citeva luni si n-a putut sa dea de el, nici viu, nici mort. Biata madame Elsa l-a asteptat ce l-a asteptat, si pe urma a plecat la familia ei in Germania” (M. Eliade, “La tiganci”, in vol. In curte la Dionis, Ed. Cartea Romaneasca, Buc., 1981, p. 45)

            Deloc surprinzatoare, asadar, decizia de a se intoarce „la tiganci”, insotit de un birjar melancolic. Observam recurenta motivelor funerare: pe linga birja – vehicul psihopomp asimilabil dricului – sint amintite florile ramase in curtea unei biserici de la “vreo inmormintare”. Pe drum catre “tiganci”, profesorul atipeste in birja. Eliade gaseste astfel o solutie de continuitate intre timpul  lumii “profane” si tarimul atemporal unde se va intoarce personajul.

            Desigur, matroana il recunoaste imediat pe “muzicant”. Insa la tiganci “nu mai e nimeni” decit “nemtoaica” care “nu doarme niciodata”. Nemtoaica – Hildegard – o intruchipeaza pe Shakti, agentul ubicuu si polimorf al oricarei manifestari. Dupa ce plateste o suta de lei – cifra simbolizeaza Eul Divin Creator pe plan cosmic – Gavrilescu este indrumat sa mearga pe coridor si sa intre pe cea de-a saptea usa. De prisos a mai vorbi despre semnificatia oculta a acestui numar. Traditia Hermetica afirma ca sint necesare sapte distilari “pentru a obtine din serpii de pe muntele Olimp «Apa Divina»”. Sapte sint operatiile succesive “ce duc la diferite stari ale Mercurului, simbolizate de diverse metale alchimice, pina la starea de Aur (starea «celor-ce-sunt» dincolo de sferele schimbarii si ale devenirii)” (J. Evola, Traditia Hermetica..., loc cit.).

            Gavrilescu se incurca la numarat si patrunde pe o usa aleasa “aleatoriu”, insa Hildegard il astepta acolo, pregatita sa porneasca impreuna la drum. Tulburat de rezistenta celor din urma atasamente si temeri, profesorul ezita, amintind ca nu mai are nici cunoscuti, nici locuinta. Drumul la care il invita Hildegard e, insa, altul. Cei doi urca in birja si o pornesc agale “spre padure”.

            In traditia tantrica buddhista, femeia poarta si numele de Vidya, “care vrea sa spuna CUNOASTERE – intr-o acceptiune ce se confunda adesea cu Prajna = Iluminare; cu alte cuvinte, femeia incorporeaza principiul care poate produce calitatea de Buddha a barbatului” (J. Evola, Metafizica sexului, ed. cit., p. 399). In traditia ezoterica occidentala, un rol similar este implinit de “Madonna Intelligenza, Gnoza salvatoare, Sfinta Intelepciune, care actualizeaza acel Intellectus Possibile in iubit” (ibidem).

            Unit cu Shakti a sa, Gavrilescu depaseste distinctia dintre planul manifestarii (samsara) si non-manifestat (nirvana). Desi se afla dincolo de lumea sensibila, profesorul nu e “mort”. Sa amintim ca, luni intregi, autoritatile i-au cautat, zadarnic, cadavrul.

            Daca sint tot mai putini cei care stiu sa descopere in amor o modalitate de a cuceri nemurirea (a-mor), multi se incapatineaza sa vada in deznodamintul nuvelei o solutie funerara stricto sensu. Trebuie sa marturisesc ca logica lor este foarte “solida”. Despre ei si roadele acestui mod de gindire aflam zilnic in buletinele de stiri TV. Dar poate ca intr-o buna zi, haituiti de canicula, se vor opri si ei la poarta unei case rau famate...

Marian STAN