TIMPUL “TIGANCILOR” LUI MIRCEA ELIADE

Am gasit la un moment dat, intr­-un interviu oferit de Mircea Eliade, o dorinta puternica a sa de deconditionare, ori, altfel zis, o revolta impotriva conditionarii. Era vorba de incercarea de a face contrariul a ceea ce ii impunea Karma. Voia sa rupa ciclul inlantuirilor. De altfel, ciclul karmic este insusi timpul, pierderea noastra in trecut (prin amintire) si revarsarea in viitor (prin urmarirea fructului actelor noastre). Or, noi trebuie sa alegem prezentul, care astfel devine etern, neinvins de nimic si de nimeni. Oare nu asa a procedat Zeus cind i-a neutralizat puterea de creatie lui Cronos-Timpul, pentru a deveni el insusi stapin si nemuritor? Caci Cronos creeaza si distruge in acelasi timp. Daca ar fi avut puterea in continuare, Cronos l-ar fi mincat pe Zeus, fiul sau, asa cum si pe noi ne consuma timpul. Pentru ca si noi sintem in aceeasi situatie cu tinarul zeu.

Ce legatura are aceasta, veti zice, cu nuvela “La tiganci” de Mircea Eliade? Pai are, pentru ca profesorul de pian Gavrilescu este pus sa aleaga intre trei personaje feminine ce simbolizeaza trecutul, prezentul si viitorul. El trebuia sa ghiceasca tiganca, adica prezentul. Numai ca numele celei cautate, tiganca, induce in eroare, suprapune inca un val realitatii. Iar Gavrilescu cade prada aparentelor, alegind la inceput fata negricioasa. Or, tiganca este doar un nume si, ca orice nume, se suprapune unei esente, ascunzind-o. Cuvintul, care este Maya, ascunde si reveleaza, leaga si dezleaga in acelasi timp. Ca nume adaugat, suprapus, ascunde, ca simbol el reveleaza un sens, o realitate, celui ce detine stiinta cheilor. De altfel, jocul este, cum spune si textul, un “de-a v-ati ascunselea” in care adevarata tiganca se ascunde dupa una din cele trei tinere, pentru a fi dez-valuita. Jocul este incurcat si il traim cu totii in fiecare clipa. Este, cum spune insusi autorul, “un joc al ielelor”, care ne prind ca intr-o hora nebuna, ne ametesc, ne zapacesc, aruncindu-ne dintr-o tesatura spatio-temporala in alta. Cele trei iele au dubla functionalitate. Sint in acelasi timp cele trei gune (tendinte) ale naturii: Tamas, Rajas si Sattva, baba de la intrare fiind Mulaprakriti, Mu-Dvei (Zeita-Radacina), natura nemanifestata si compactanta, stapina celor trei, care sint propriile ei tendinte, manifestari; mai sint insa si cele trei moire: Lachesis – trecutul, nasterea, copilaria; Clotho – prezentul, implinirea, mireasa (moira = mira); Atropos – viitorul, in final cea care taie firul necesitatii.

Revenind la tema confuziei ce pare a stapini lumea nuvelei, se adauga cea provocata de nerespectarea simbolismului culorilor celor trei gune. De fapt, Tamas are culoarea alba, Rajas pe cea rosie, iar Sattva este neagra. Or, in nuvela, culorile sint schimbate, inducind in eroare, sporind confuzia, intr-o lume si asa a confuziilor. Sattva (adica tiganca) are culoarea rosie (fata cu parul roscat), Tamas culoarea neagra (fata cu pielea negricioasa), iar Rajas e alba (fata cu tenul alb). De fapt, literatura mai asaza intotdeauna un val peste lucruri si asa ascunse, regula de la care nu se abate nici nuvela de fata.

Sa vedem cum functioneaza cele trei gune si motivele primei alegeri a profesorului de pian, melancolic, un alt Tristan, cum vom vedea.

Tamas este intunecare si ignoranta, depresiune a mintii. Or, momentul in care Gavrilescu intra la tiganci e dominat de Tamas, de amintirea unei tragedii a tineretii cand a pierdut-o pe Hildegard datorita Elsei. Iar Hildegard, este Isolda, Elsyt, adica “obiect de contemplare”, adica Sinele, Atman, Purusha. Asa cum Tristan a pierdut-o pe Isolda, inlocuind-o cu un substitut, o dublura, profesorul nostru a pierdut-o pe Hildegard, pentru Elsa, care poarta doar numele lui Elsyt, e doar aparenta. Desigur, amintirea ar putea fi apreciata ca nostalgie, ca melancolie, dor metafizic, daca n-ar fi insotita de disperarea care nu-l lasa pe profesor sa aleaga lucid. Altfel ar fi fost daca “melancolia” era insotita de speranta. Asadar, stapinit de Tamas, de o amintire dramatica, de trecut, el alege prima data fata negricioasa, adica Tamas, trecutul, intunecarea care-l va stapini in continuare. Mai este si constiinta ratarii: se vede pe sine, un artist care trebuie sa dea meditatii de pian pentru a supravietui.

Rajas este actiunea febrila, orientata spre viitor, e o tendinta expansiva, ce ne risipeste in lumea multiplului, sustragindu-ne permanent de la scopul nostru, gasirea sinelui, care e mereu aminata intr-un viitor incert. Ca sa vedeti mai bine cum se manifesta aceasta tendinta in lume, observati ca cea mai intinsa imparatie din lume la vremea cind scria autorul avea culoarea rosie. Sa nu uitam ca marxismul (ideologia acestei imparatii) cerea actiuni hotarate in prezent, sacrificind generatii intregi, promitind un viitor paradisiac. Ca insuccesul acestei mentalitati e clar, o dovedeste desfasurarea evenimentelor, acolo unde Rajas a atins apogeul, unde iluziile se destrama, ca si imparatia rosie ce nu poate fi eterna.

Sattva este tendinta ascendenta, luminozitate. Atunci cand intelectul e plin de Sattva, de seninatate si liniste, poate contempla spiritul, Atman, Purusha. Sau, in nuvela, Hildegard. Culoarea reala a gunei Sattva este negrul, constituind al doilea motiv al primei alegeri a eroului nostru.

Dar totul e o inselaciune, simbolismul cromatic fiind schimbat pentru a insela. Totusi de ce are Sattva culoarea neagra? Pentru ca trimite catre principiu, Atman, nemanifestat. Or, culoarea nemanifestatului este negrul, lipsa de atribute, in cazul nostru de culoare. Sau, cum zice cineva, “intunericul supraluminos”. Atman nu e negru, neavand calitati sensibile, deci nefiind descriptibil; e numai simbolizat cu aceasta “culoare”. Ca in cazul “gaurilor negre”, din care nu scapa nici macar o raza – puncte negre pe bolta stralucitoare.

Sa vedem acum care a fost motivatia celei de-a doua alegeri. In primul rind, el nu se mai putea concentra in prezent pentru a judeca atent, intrucit asa cum spune grecoaica la un moment dat, “Si-a adus aminte de ceva si s-a pierdut, s-a ratacit in trecut”. In al doilea rand, considera ca orice trebuia ales, numai fata cu parul rosu nu. De ce, am vazut. Mai trebuie adaugat ca si in acest caz e vorba de o amagire, de o substitutie de simboluri pentru a induce in eroare. Profesorul de pian a ales-o pe tinara cu tenul alb. Or, ea era Rajas, mascata insa, camuflata dintr-un motiv pe care il cunoastem. Ce a urmat dupa a doua alegere stim foarte bine din nou. Prins in joc, Gavrilescu este aruncat in alt timp ca intr-o alta existenta. Este buimacit, nu se poate impaca cu evidenta, cu incredibilul.

Hotarat sa ceara socotala tigancilor pentru incurcaturile ce i le adusesera, s-a intors unde au inceput peregrinarile eroului. M-am gindit deseori ce s-ar fi intimplat daca ar fi fost pus din nou in fata alegerii. Poate uitase experienta trecuta, poate ar fi facut optiunea cuvenita. N-a mai fost insa nevoie. De ce? Fetele dormeau. Adica gunele amortisera, intrasera in indistinctie, in nemanifestare, retragindu-se in Mula-Prakriti, Mu-Devi, “Zeita-Radacina”. Este aici un iz de sfirsit de lume, de stingere, cind muntii se string si cerul se desfasoara ca un caer de lina. Este momentul eliberarii lui Purusha, Atman, Isolda, Hildegard. Atunci intelectul intra intr-o stare de contemplatie, stare in care il gasim si pe profesor in fata lui Hildegard: “Gavrilescu o privea adinc, concentrat”.  

Cuvintele lui Mircea Eliade sint aproape tehnice. Starea de Samadhi se obtine prin concentrare = dharana. Este momentul trezirii din vis in fata realitatii ultime. Si era frumoasa…! Cum spune basmul: “la soare te puteai uita, dar la dinsa ba”. Poate de aceea grecoaica ii spusese eroului: “Ar fi fost atit de frumos”. Pe profesor, inertia si ineditul il impiedica inca sa deosebeasca visul de realitate si sa se dumireasca. Hildegard il intrebase mai devreme: “E adevarat? Tu inca nu intelegi? Nu intelegi ce ti s-a intimplat, acuma de curind? E adevarat ca nu intelegi?”. Iar cind Gavrilescu se mai dumireste, adauga: “Se intimpla ceva cu mine si nu stiu ce.  Daca nu te-as fi auzit vorbind cu birjarul, as crede ca visez”.

Gasesti aici ceva din uimirea omului care, pierzind numele si formele sale pieritoare, se descopera pe sine, dincolo de toate acestea. Pentru cel care crezuse prea mult in ele, se petrece o tragedie. El continua sa fie in iluzie si cu greu se smulge din ea. “Toti visam, spuse Hildegard. Asa incepe. Ca intr-un vis”. Ca intr-un vis… Dar nu mai e vis, ci trezirea in eternul prezent. Pentru a ne ajuta in intelegerea tainei, autorul mai spune, prin baba, ca “nemtoaica”, adica Hildegard, “nu adoarme niciodata”. Daca ar adormi principiul, totul ar deveni un haos, o faradelege, o dezordine. El vegheaza si asteapta. “De cind te astept!”, mai spune Hildegard.

Gavrilescu este asteptat si ajutat. El s-a mintuit nu atit prin merit, cit prin har. Dar nu prin har si prin ajutorul dat de Beatrice ajunge Dante in Paradis? Nu asa a ajuns el in Empireu, pentru a contempla Divinitatea? Tinutul suprem ne asteapta, iar noi trecem dintr-un vis in altul, luindu-le drept realitati...

Viorel ROSCA