DIVINA COMEDIE A LUI DANTE ALIGHIERI

IN NOUA VERSIUNE ROMANEASCA A LUI RAZVAN CODRESCU

PURGATORIUL

Cintul II

Aflati pe insula pe care se inalta Muntele Purgatoriului, Dante si Vergiliu vad venind pe apele intunecate, pe cind se crapa de ziua (a se vedea greoaia alegorie astronomica de inceputul cintului), un sol ceresc: este ingerul care aduce, peste mare (dupa o veche legenda locala: de la gura Tibrului), sufletele in Purgatoriu, intr-o luntre usoara, strabatind apele fara sa se afunde deloc in valuri. Printre sufletele nou sosite (intre care unele beneficiaza de indulgentele papale din anul 1300, caci altminteri ar fi ajuns in infern, cum dau de inteles versurile 94-105), Dante il recunoaste pe bunul sau prieten, muzicianul Casella, cu care sta de vorba si pe care il indupleca sa-i aline, ca pe vremuri, sufletul cu o cintare. Cintecul lui Casella (Amor che nella mente mi ragiona) ii vrajeste pe toti cei de fata, facindu-i sa uite rostul prezentei lor acolo, stare curmata de interventia „mosului” Cato (prezentat in cintul anterior), care-i dojeneste cu asprime, indemnindu-i sa-si urmeze drumul expiator.

1  Soarele-ajuns era in acea zare

al carei cerc meridian zenitul

deasupra Rusalimului si-l are;

4  iar noaptea, cui ii e-n raspar rotitul,

iesea din Gange cu Balanta gata

din miini sa-i cada-o data cu sporitul;

7  incit, pe unde stam, impurpurata

ori dalba Aurorei frumuseti

se galbejea, dind vremii scurse plata.

10  Noi tot de-a lungul tarmului drumeti,

ne-asemanam cu cei ce calea-si cata,

grabiti cu gindul, dar la pas inceti.

13  Si iata ca, precum in zori si-arata

prin ceturi Marte sclipatul de jar

spre-apus in jos, pe marea-ntunecata,

16  la fel mi se ivi – vedea-o-as iar! –

din larguri o lumina iute foarte,

de n-am de-un zbor aidoma habar.

19  O clipa doar uitindu-ma-ntr-o parte,

spre-a-l iscodi pe domnul meu, si ea

crescu si prinse foc mai viu sa poarte.

22  De-a dreapta si de-a stinga-i se vadea

nu stiu ce alb, iar tot inaintind,

alt alb si dedesubt se deslusea.

25  Maestrul meu tacut-a pina cind

din primul alb arípi s-au lamurit,

si-atunci, cine-i luntrasul cunoscind,

28  striga: „Genunchii pleaca-ti-i smerit!

E ingerul lui Dumnezeu: te-nchina,

caci soli ca el mai ai de intilnit!

31  Vezi ca nevoie n-are ca sa vina,

ca oamenii, de visle si vintrele,

ci are-arípi ce pina hat sa-l tina.

34  Vezi cit de drepte-n sus il poarta ele

si ia vazduhu-n vesnicele-i pene,

ce nu se trec ca, muritoarea piele”.

37  Si cum venea cu-arípi nepamintene

divinul zburator tot mai aproape,

orbit plecat-am ale mele gene,

40  la mal abia zarindu-l pe sub pleoape

cum trase zvelta-i luntre ne-ntrecuta,

ce nicidecum nu se-afundase-n ape.

43  La pupa sta, cu fata strabatuta

de har, vislasul slavei, si cu el

ducea in luntre duhuri peste-o suta.

46  „Cind din Egipt iesit-a Israel”,

cintau acelea toate intr-un glas,

urmind cuvintul psalmului cu zel.

49  Cruce facind asupra lor, s-au tras

buluc pe tarm, iar el, cum si venise,

cu zor spre cer de-acolo s-a retras.

52  Multimea ce straina se trezise

pe-acel meleag, buimaca-n jur privea,

ca unul ce-ar vedea ce nu gindise.

55  De pretutindeni ziua o-mpungea

arzindul soare, cu-ale lui sageti,

de care Capricornu-n zari fugea,

58  cind cei ramasi pe-acel liman razleti

spre noi catara, asa graind: „De stiti

spre munte drumul, dati-ne poveti”.

61  Virgil raspunse: „Voi va-nchipuiti

ca poate locul noi il stim mai bine,

dar, ca si voi, de-abia sintem sositi,

64  pe-o alta cale,-n care nu putine

ne fura incercarile, si grele,

incit e-o joaca sa-nfruntam ce vine”.

67  Ghicind atuncea duhurile-acele,

din rasuflarea mea, ca viu m-atin,

mult se mirara si palira ele.

70  Si cum pe-un sol cu creanga de maslin

navala dau cei dornici vesti s-auda,

iar de-s striviti, le pasa prea putin,

73  la fel in juru-mi se-mbulzi zaluda

acea de duhuri fericite gloata,

uitind de curatirea lor prin truda.

76  Vazui pe unu-naintind deodata

si-asa pornit sa-mi dea imbratisare

ca ghes simtii sa fac la fel indata.

79  O, umbre vane, simpla aratare!

Trei dati la rind cercai sa-l string in brata,

doar pieptul meu simtindu-l in strinsoare!

82  Uimirea, cred, mi se vadea pe fata,

caci umbra cu-n suris s-a fost retras;

dar eu, urmind-o, mi-am facut-o soata.

85  Blajin imi zise-n pace sa o las:

si-atunci am cunoscut ce duh era,

cersind sa facem, spre-a vorbi, popas.

88  Raspunsu-mi-a: „Cum drag m-ai fost cindva,

cind trup aveam, si-acum tot drag imi pici:

de-aceea stau; dar zi-mi de calea ta!”.

91  „Casella-al meu, spre-a ma intoarce aici,

cind scris mi-o fi, fac calea mea de-acum;

dar tu de ce-ai intirziat – sa-mi zici!”.

94  Iar el: „Nedreptatit n-am fost nicicum

de cel ce ia cind si pe cine-i place

s-a tot codit sa-ngaduie-acest drum,

97  caci voia lui cu rost de sus se face:

dar de trei luni ii ia pe citi se-mbie

sa vina-aici, si cu deplina pace.

100  Asa-mi fu dat, pe-al marii mal, si mie,

ce zaboveam la-a Tibrului varsare,

sa plec cu el spre-aceasta-mparatie.

103  Acum, in zbor, spre gura aceea-si are

tot zorul, unde iar si iar se-aduna

citi de-Aheron au dobindit scapare”

106  Si eu: „De nici o lege mintea buna

si dulcea ta cintare nu-ngradeste,

ce-n lume m-alina s-aud cum suna,

109  te-ndura iar si duhu-mi odihneste,

caci tot umblind pribeag pe-aici cu mine,

de multa osteneala patimeste!”.

112  „Iubirea care sfat in mintea-mi tine”,

sa cinte-atunci cu dulce glas porni,

de-acea dulceata inca-o simt in mine.

115  Maestrul, eu si cit norod veni

cu el in luntre l-ascultam vrajiti,

orice alt gind parind a ne fugi.

118  Si cum sedeam acolo-ncremeniti,

sorbindu-i cintul, mosul cuvios

striga spre noi: „Ce stati si leneviti,

121  voi, suflete uituce de folos?

Grabiti spre munte si-acea coaja care

de Domnul va desparte – dati-o jos!”.

124  Cum e cind vin hulubii la mincare,

de ciugulesc graunte sau neghina

si par netantosi si-n tihnita stare,

127  dar de se-ntimpla vreun dusman sa vina,

isi lasa iute hrana nemincata,

caci alta grija nu le da hodina,

130  asa vazui si eu sarmana gloata

cum lasa cintul si spre coasta-apuca,

asemeni celui ce nauc da roata.

134  Si-n pripa fu atunci si-a noastra duca.