APOLOGIA APOLOGIEI

            Unul dintre cei mai cunoscuti intelectuali ai zilei, spirit subtire, de formatie complexǎ, intii stiintificǎ, dar mai apoi preponderent umanistǎ – putindu-se zice cǎ nu e strǎin nici de fizicǎ si nici de metafizicǎ –, nota acum vreun an in revista Idei in Dialog: “Aproape tot ce ne inconjoara azi, in tarile occidentale, e anticrestin, pe fata – cel mai adesea cu o obstinatie deopotriva ignara si fanatica. Ura fata de crestinism, exprimata prin libertatile pe care ni le luam impotriva traditiei lui, a devenit aproape unicul continut spiritual al modernitatii noastre. Ne place spontan numai ce pune crestinismul intr-o lumina proasta. Tot ce nu e crestinism e aclamat, tot ce il afirma e suspectat. Intocmai ca Locke, pentru care a fi tolerant insemna a refuza catolicilor dreptul la toleranta, si noi avem despre toleranta o conceptie similara – merita toleranta numai intoleranta fata de crestinism. Iar neutra e declarata acea pozitie care pune in discutie, inferioritate sau ilegalitate simbolurile si luarile de pozitie crestine” [1].

Apoi, la fel de radical si indraznet, constata ca: “... foarte putini oameni par sa-si dea seama in ce masura civilizatia noastra nu poate face fata concurentei cu alte civilizatii decit cu ajutorul culturii ei – cultura care, orice ar spune oricine, nu poate fi decit crestina in instinctele ei profunde. Iar cind aceste instincte sunt contrariate, negate ori lipsite de lumina constiintei de sine, cultura care hraneste si intretine civilizatia noastra se osifica si se condamna la asfixiere”.

Dar imediat el gasea ca nu te poti opune, caci “daca te opui, intri in logica lui penser contre c’est penser comme. [...] Azi terenul pe care se da lupta pentru apologia crestinismului este, inevitabil, contestarea lui: si asta pentru ca aceia care il apara sunt obligati sa o faca cu ajutorul unor elemente care il neaga. Orice scriere apologetica, azi, e condamnata sa aiba aer fie vetust, fie plingaret, fie intepenit, fie slugarnic”.

In ciuda indubitabilei bune-credinte si a profunzimii simtului sǎu cultural si estetic, autorul nu are dreptate. Oricit de seducator ar fi jocul de cuvinte, nu este de inteles de ce ar fi apologetii crestinismului obligati sa ii aranjeze apararea cu elemente care il neaga. Se intimpla si asa, poate de prea multe ori, dar de unde fatalitatea de a nu se putea si altfel?! Apoi, e limpede ca nu toti cei ce vor indrazni intru apologie vor fi vetusti, plingareti, intepeniti ori slugarnici, caci, cu siguranta, insusi autorul s-ar dovedi, daca s-ar incumeta, un rafinat contraexemplu. Dar chiar si altminteri, judecata e prea simplista si distanta – i ndiferent de tristul rezultat al statisticii – ca sa fie dreapta.

            El urmeaza cam la fel: “Mai exista insa un argument de principiu, care face lupta pentru mentinerea crestinismului atit de problematica si, intr-un sens inalt, atit de inutila. Argumentul este urmatorul: pentru cei care vor doar sa pastreze ceva, orice victorie nu poate fi decit o infringere. [...] Credinta ta se invirtoseaza, iar lucrurile in care crezi capata din ce in ce mai mult imaginea despre ele a celor care le contesta. Cazi in logica capcanei: adevaratul obiect al credintei tale ajunge sa semene leit cu negarea lucrurilor afirmate despre el de cei cu care te lupti. [...] Crezi pentru ca altii urasc acest lucru, iar tu, pentru ca ii urasti, iti afirmi cu ura credinta ta intr-o religie a iubirii. In acest mod, ura lor fata de crestinism este complet incorporata in iubirea ta fata de el. Dar ce iubire mai e aceasta? [...] In concluzie – daca nu te lupti, pierzi; daca te lupti, pierzi”.

Or, s-ar crede ca aceste aprecieri se inscriu perfect in tendinta anticrestina moderna, daca nu ar fi subtitlul acestei prime parti a eseului: “De ce conservatorismul e inutil, chiar si atunci cind e demn de respect”. Prin urmare, e de inteles ca autorul nu il vira pe crestin in aceasta masura strimta – imagine perfect calomnioasa prin absolutizarea ei –, ci pe conservator. In felul acesta eseistul are dreptate, caci crestinul care se poarta asa nu mai e crestin, ci esueaza in a fi, cel mult, conservator. Adica o inutilitate exprimata printr-un eufemism. Cit despre caracterul respectabil, el e un reflex al pacatlui dintii, caci respectul e cautat de-o parte si acordat de cealalta, din mindrie si sterilitate. Crestinul nu are a cauta respectul, ci dragostea ori mila, bucuria ori smerenia.

            Eseul continua in partea a doua cu doua intimplari recomandate drept exemplare pentru modul in care s-ar putea cineva sustrage dificultatii enuntate. Se declara ca salvarea atirna de calitatea de “geniu”, iar mediul acesteia este cultura majora, asa cum a fost cultura crestina si nu mai este actuala cultura relativista, hedonista si postmoderna. Eroii sint Blaise Pascal si sora sa.

            Nu vom intra in amanuntele reclamate de explicatii pe marginea jansenismului, catolicismului post-tridentin si iezuit, disponibilitatilor occidentale, contextului pascalian si datelor martirajului. Atita, doar, ca Petre Tutea ar replica, la fel de sententios, ca nu geniul si nici eroul nu reprezinta exemplaritatea crestina, ci sfintul.

* * *

Ceea ce intereseaza, insa, aici, pe linga perfect asumata in context extractie crestina a Europei, fata de care distructia actuala are greutatea unui pacat de talia suicidului, este chestiunea apologiei.

Fireste cǎ nu donquijotismul in sine trebuie cǎutat, dar cavalerismul nu stricǎ intr-o situatie precum cea de azi. Mai ales ca asupra vrednicului crestin odihneste o nobilitate de sorgintea cea mai inalta, iar bǎrbierii stiintifici si licentiatii aculturali trebuie pusi la punct, altminteri existind riscul complicitatii prin omisiune la contaminarea globalǎ cu a lor neintelepciune cu-minte. Pastrind grija evitǎrii tuturor tipurilor de penibilitǎti cultural-metodologice de care e avertizat pe bunǎ dreptate, crestinul caruia i s-au incredintat talantii potriviti are datoria sǎ facǎ apologia adevarului, datorie in nici un caz exonerata pe considerentul unei eventuale, oricit de probabile, infringeri in registru istoric. Caci, oare, nu va fi mai fericit a te face pricina de mintuire macar unui individ, decit a conserva intregul atasament al unei colectivitati pierdute?

In definitiv, ce a fost apologia crestina? Si ce mai poate fi ea astazi – si la ce bun?

* * *

Apologie vine din elineste, unde insemna aparare ori discurs in aparare, fiind un cuvint compus care duce cu gindul mai mult la inlaturarea si indepartarea atacului, decit la distrugerea atacatorului.

Apologia a apǎrut in crestinismul timpuriu ca reactie la atacurile lansate in coordonate filosofice. Iustin Martirul, Atenagora, Tatian, Tertulian si multi altii contraargumenteaza fie iudeilor, fie paginilor. Deja la Origen, apologia nu ramine doar aparare a crestinismului, ci devine si contraatac impotriva paginismului.

Dupa ce martirajul primelor secole a cistigat mistic ceea ce in istorie a aparut ca izbinda crestinismului in Imperiul Roman, scrierea apologetica s-a amplificat. Eusebiu de Cezareea, spre pilda, scrie organizat si pe spatii mari spre a demonstra ca religia crestina nu s-a dezvoltat din religiile pagine, ci din cea vechitestamentara. Grigorie de Nyssa a scris si el apologetic, desi oarecum instrumental, in sensul ca a facut apologia insesi ratiunii in teologie.

Apoi apare primul apologet sistematic si fundamental rational, Fericitul Augustin. Credemus ut cognoscamus este formula sa cu care, fie si numai in Apus, ratiunea isi stabileste teologic pozitia, inlocuind formula tertuliana credo quia absurdum. (De fapt, aceasta e o prescurtare inexistenta la Tertulian, care, teologhisind Intruparea, scrisese: Natus est Dei Filius: non pudet, quia pudendum est; et mortuus est Dei Filius: prorsus credibile est, quia ineptum est; et sepultus resurrexit: certum est, quia impossibile.)

Pina aici rezultatul a fost cǎ, slujindu-se de uneltele filosofiei, rationale si culturale, apologetii au limitat in primul rind derapajele filosofice care, necontrolate, se puteau preface (iar uneori s-au si prefǎcut) in diverse rǎtǎciri. Din unghiul acesta, apologia se aseamana cu definirile dogmatice, ca re-actiune promptǎ la actiunea erorii. Apologetii se adresau in special acelor interlocutori din exterior care erau filosofii, in timp ce dogmele au inceput a fi decantate si formulate de sinoadele ecumenice intr-un proces care a debutat ca dialog de interior, cu exponentii unor miscǎri centrifuge.

Primele apologii au mai avut cu sigurantǎ darul de a indepǎrta anumite suspiciuni in legǎturǎ cu capacitatea doctrinalǎ a “noutǎtii” [2] pe care crestinii o colportau. Iar acesta nu e putin lucru, cǎci indeobste e dificila convertirea unui intelectual, fie el antic ori (post)modern, fǎrǎ dovada rafinamentului spiritual-filosofic [3] al teologiei si, deci, al religiei. E drept cǎ asta nu e indeajuns, dar nu din pricina vreunui neajuns apologetic, ci pentru cǎ a crede in Hristos Dumnezeu implica mai mult decit a admite coerenta unei demonstratii fǎrǎ fisurǎ.

In perioada asta e clar ca apologiile nu cauta sa dovedeasca peremptoriu existenta lui Hristos, ci apǎrǎ teologia, crestinismul si pe crestinii insisi de un anume soi de neintelegeri ori calomnii. Apologia nu converteste ea insasi, direct, ci indeparteaza rational un anume tip de pricina de poticnire. Chiar etimologic, cum am vazut, apologia nu tinde sa fie peremptorie, ci mai curind indeparteaza pericolele din terenul pe care, altfel, saminta cea buna nu ar putea da roada ei. Iar apologetic este nu discursul care dovedeste rational justetea credintei (aici ar aparea acel risc al aerului fie vetust, fie plingaret, fie intepenit, fie slugarnic), ci acela care demonteaza rational asertiunile impotriva credintei.

In secolul al VIII-lea, Sf. Ioan Damaschinul, chiar daca nu e un apologet sistematic, face apologie indirect, dogmatic, pe o grila categoriala aristotelica si, intre altele, influenteaza prin asta infiltrarea gindirii filosofice in crestinism, intr-o abordare numita curent scolastica, desi el insusi e departe de asa ceva. Sfintii Parinti, intre care el e socotit cronologic ultimul, nu s-au exprimat in acest tipar apologetic, ci au fost pur si simplu aparatori ai crestinismului, potrivit tendintelor vremii lor.

Tendinta apologeticǎ preponderent rationala incepe cu Johannes Scotus Eriugena, in secolul al IX-lea, si continuǎ destul de ponderat cu Anselm de Canterbury, in secolul al XI-lea. De acum, apologia devine, in Occident, parte integratǎ in cite o operǎ teologicǎ personalǎ, iar ratiunea contribuie din plin – mai mult sau mai putin sloboda – la temeluirea apologetic-sistematica a crestinismului occidental.

In Orient genul apologetic se stinge. Aici sinoadele, care nu mai sint ecumenice, merg pe traditia anatemizǎrii variilor rationalisme si, bineinteles, a deviatiilor. Anatemele nu erau aruncate pur si simplu asupra noutǎtilor, ci dezbaterile sobornicesti ale teologilor luminau motivele neconformitǎtii cu dreapta-credintǎ. Nu aberatia era condamnatǎ, cit persistarea in aberatie. Intrucit aceste anatemizǎri ajunseserǎ numeroase, ele au fost strinse intr-o colectie numitǎ synodikon si citite anual in bisericile rǎsǎritene, chiar pinǎ in secolul al XVIII-lea. Nu erau cuprinse in synodikon intregile demonstratii teologice, ci numai concluziile suficient detaliate, asa cǎ synodikon-ul nu poate fi nicidecum socotit un tratat apologetic. Totusi nu este nici simplu registru sententier. Mai degrabǎ este un document anamnetic al pǎcǎtoseniei gindului ce nu trebuie reiterat. Si e uimitor sǎ constati cǎ unele dintre solidele idei care au cuprins Apusul protestant in secolul al XVI-lea fuseserǎ cenzurate temeinic in Bizant cu multe sute de ani inainte.

De prin secolul al IX-lea – unii ar zice ca mai din vreme – nici o legǎturǎ nu va mai fi intre apologia apuseanǎ si Rǎsǎrit. De ce s-a intimplat asa si ce a separat pe tǎrim apologetic, ca si intru multe altele, Apusul de Rǎsǎrit, nu are importantǎ pentru studiul de fatǎ. Important este numai cǎ incǎ de atunci apǎruserǎ acele diferente de perspectivǎ si preponderente care aveau sǎ ducǎ, se pare cǎ implacabil, la Marea Schismǎ. In definitiv, Marea Schismǎ nu a fost provocatǎ de aruncarea in ambele sensuri a unor anateme si nici mǎcar de barbaria fratricidǎ a cruciatilor din 1204, ci, invers, acestea din urmǎ au fost consecintele de neinlaturat ale unei instrǎinǎri din ce in ce mai adinci, care incepuse de foarte demult.

Cel mai interesant caz intre apologeti este cel al lui Toma de Aquino. Opera sa este uriasa, iar lucrarea apologetica, sistematic organizata, ca toate ale lui, e prilejuita de atacurile arabe (Avicenna si Averroes) si de cele evreiesti (Maimonide). Bineinteles ca are o forma rational-scolastica, dar ea nu ignora “armele” furnizate de revelatie. Rigoarea si profunzimea scriiturii l-au facut pentru catolici (azi doar pentru cei traditionalisti) un model al genului. In 1273, slujind liturghia de Sf. Nicolae, a avut o experienta tainica – socotita de unii intunecare a mintii, dar de altii limpezire a inimii – care a pus capat activitatii sale savante. Doctor Angelicus nu a mai scris niciodata nimic. Iar cand cineva a incercat sa-l determine sa continue lucrul, a explicat: “Nu pot, pentru ca toate cite le-am scris imi par niste paie”.

Renasterea si Reforma obliga la o indreptare apologetica, prin debarasarea de balastul scolasticist, si la nasterea apologeticii, ca disciplina teologica speciala. Incepind cu secolul al XVIII-lea, teologii nu au mai putut tine pasul cu filosofia, in sensul de a putea demonta amǎnuntit sistemele filosofice care cresteau, de-acum, foarte ample si bine legate. Apologia, ca rǎspuns detaliat si punctual, sau ca parte a unei ample opere de teolog, a dispǎrut cu desavirsire, lǎsind locul apologeticii, stiinta preocupatǎ, pe lingǎ cercetarea scrierilor primilor apologeti, de observarea criticǎ a sistemelor filosofice din toate vremurile, cu rostul mai ales de a identifica acele neconformitǎti teologice care ar putea fi pricini de poticnire ori tentatii intelectualiste.

Evident, ofensiva ateista din secolele XVII si XVIII a concentrat apararea teologica intr-o pozitie specifica, determinata de bombardamentul rationalismului materialist. Pe linga el, s-a mai insinuat coroziunea unui criticism agnostic, iar combinatia, neintrerupt pina astazi, a furnizat preocupari stiintei apologetice.

Asadar, stiinta apologeticǎ este intru totul caracteristicǎ lumii apusene. Insǎ, pe mǎsura occidentalizǎrii Rǎsǎritului european (occidentalizare inceputǎ in mod diferit si inegal, in functie de regiune, cam prin secolul al XVIII-lea, si gustind triumful de pe la jumǎtatea secolului al XIX-lea), apologetica a devenit necesarǎ si aici, astfel cǎ in preajma secolului XX a devenit obiect de studiu in institutele teologice superioare. S-ar putea crede cǎ Ortodoxia, lipsitǎ de studiul teologic sistematic de tip universitar, mai ales dupǎ pierderea Bizantului (in secolul al XVII-lea, de pildǎ, turcii incǎ interziceau crestinilor din Stambul sǎ detinǎ o tipografie), nu a fost in stare sǎ dezvolte o astfel de ramurǎ. Insǎ adevǎrul este cǎ nu aspectul lipsurilor institutionale era determinant, ci lipsa actiunii care sǎ determine reactia apologeticǎ. Pur si simplu, Ortodoxia nu fusese incǎ supusǎ unui asediu care sǎ cearǎ o astfel de apǎrare.

In perioada interbelicǎ, in Romania au predat apologeticǎ, printre altii, parintele Ioan Mihalcescu, Nichifor Crainic, Ioan Gh. Savin si pǎrintele Dumitru Stǎniloae. Studiul a avut aproape exclusiv o perspectivǎ... retrospectivǎ. Profesorul Savin, licentiat in Teologie la Bucuresti si in Filosofie la Berlin, si doctor in filosofie la Heidelberg, era ferm convins cǎ rudimentarul pozitivism, numai pǎrelnic sofisticat, esuase definitiv dupa un mars de trei secole. In tratat [4], citeazǎ cu plǎcere o serie de somitǎti din bransa stiintelor exacte si a celor naturale, care, in perfect acord cu descoperirile lor, au declarat explicit existenta lui Dumnezeu. Ca atare, nevǎzind in “stiinte” un adversar insemnat, nu a construit o apǎrare redutabilǎ in acest flanc [5]. Nu faptul cǎ s-a inselat este de retinut aici, ci motivul pentru care apologetica ortodoxǎ nu se ocupa in acea vreme de recentele descoperiri stiintifice, teorii cosmologice sau eventuale aggiornamento-uri evolutioniste.

Pozitivismul socialist, marxism aplicat dupa socoteli de moment, a fost o tendintǎ pseudo-stiintificǎ in care autoritatea inlocuia argumentul, si a constituit o surprizǎ incredibilǎ pentru oameni ca profesorul Savin, o surprindere cu un termen de valabilitate de 50 de ani, si care, la expirare [6], a lǎsat locul pregǎtit pentru preluarea din mers a pozitivismului genuin dezvoltat in “lumea liberǎ”. Profesorul Savin nu a mai apucat revenirea la pozitivismul original, murind in 1973, dar cu siguranta ca anii “democratiei populare” si cei petrecuti in inchisoare i-au dat timp suficient pentru ceea ce ar fi putut fi apologetica fata cu comunismul. Insa, in Romania socialista, nimanui nu i s-a ingaduit sa apere sistematic crestinismul, ex cathedra, asa ca apologetica a disparut cu totul pina in anii ’90, cind programa teologica ortodoxa a reinclus aceasta materie.

Insa restaurarea institutionala a apologeticii este departe de a acoperi trebuinta de apologie. Iar apologia aceasta nu are nimic de-a face cu conotatia comuna a cuvintului, calomnioasa ea insasi in context crestin, de lauda exagerata si de sustinere interesata. Apologia este apararea rationala pe care o reclama in prezent atacul amestecat – dar perfect organizat – anticrestin (sau, mai transparent spus, deci antihristic). Datoria apologetica revine crestinului in stare sa submineze cultural si stiintific blocada impotriva lui Hristos.

Comunismul a vulgarizat stiinta si a determinat pe uimitor de multǎ lume sǎ ia de bune teorii care, depasind limitele, dau sentinte ce exced posibilitǎtilor stiintei respective. Desi aproape nimeni nu le-a studiat, aproape toatǎ lumea le considera evidente. In lumea occidentala, pe alte cai, s-a ajuns in acelasi punct.

* * *

            Pledoaria in favoarea apologiei nu este pentru a convinge pe cei cǎrora li s-a rǎpit alegerea si care nu vor putea niciodatǎ, cu darurile lor, sǎ-si redobindeascǎ singuri ceea ce li cuvenea. Ci este pentru cei care, putind intelege si putind dǎrui, nu trebuie sa tina sub obroc, de teama penibilului ori din alte pricini, ceva ce trebuie risipit intru cunoastere, ca un dar din dar in drum spre grǎdina raiului. De bunǎ seamǎ cǎ apologia va trebui fǎcuta dupǎ mǎsura fiecǎruia, in bunǎ rinduialǎ culturala, stiintificǎ si apologeticǎ, iar uneori nu va trebui facuta deloc – cǎci nu toti sintem apostoli si nici prooroci. Si cine se va putea indoi cǎ va fi bineprimit orice fel de demers apologetic, de la cursul de Angelologie tinut de un estetician la Facultatea de Filosofie [7], sau de la introducerea in antievolutionismul stiintific [8] facuta de un biolog get-beget, pinǎ la informatia onest livratǎ elevului ori adultului?

Ideea cǎ fiecare va putea fi depozitarul intelegerii bine-credincioase stind in cǎmǎrile sale din mijlocul cetatii, chiar incercind exercitiul ascetic, poate fi o capcanǎ ucigǎtoare. Altminteri, celui fǎrǎ talant, nimic nu i se va cere. Iar abandonul – in urma socotelii cǎ efortul este inutil – va fi inselare de sine, cǎci cine stie ce se poate petrece pe cale?

S-ar putea intimpla sa pierzi fie ca nu te lupti, fie ca te lupti. Insa este sigur ca, daca putind sa te lupti, nu te vei lupta, te vei pierde si pe tine insuti si, neaparindu-i, ii vei lasa pierzarii si pe altii. Asta pentru ca Hristos nu este mai intii izvor de cultura, ci este mai intii izvor de mintuire.

Lucian D. POPESCU

[1] Horia-Roman Patapievici, “Agonia crestinismului”, in Idei in Dialog, nr. 1 (28), ianuarie 2007, p. 55.

2 Sf. Apostol Pavel a fost primit in Areopag numai intrucit elinii il bǎnuiau cǎ spune ceva “nou” (cf. Fapte 17, 21).

3 Sf. Ioan Gura de Aur foloseste termenul filosofie in sensul de intelepciune, cu o certǎ nuanta paideic-spiritualǎ.

4 Ioan Gh. Savin, Apologetica, vol. I, Ed. Anastasia, Bucuresti, 2002, pp.139-158.

5 Este adevǎrat cǎ prof. Savin nu a izbutit sǎ isprǎveascǎ redactarea tratatului de apologeticǎ, asa cǎ e posibil sǎ fi avut totusi mai multe de spus in chestiunea aceasta.

6 Termenul a expirat, fireste, cam in acelasi timp pentru toate tarile socialiste din Europa.

7 Andrei Plesu, Despre ingeri, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2003 (pornind de la un curs din 1992).

8 Oana Iftime, Introducere in antievolutionismul stiintific, Ed. Anastasia, Bucuresti, 2003.