INTRE CINE SINTEM SI OMUL FRUMOS...

Am constatat ca prietenului Claudiu Tarziu i se cere cu insistenta, in comentarii mai mult sau mai putin anonime de pe blogul sau, “sa se pronunte” in legatura cu una dintre cele mai absurde si mai indigne insinuari (devenite la unii chiar acuzatie fatisa) ale momentului: ca actorul Dan Puric ar umbla sa fure Minastirii Petru-Voda (in speta, Parintelui Iustin Parvu) tutela spirituala a Aiudului si ca ar pune acolo de un... “templu masonic”!

Cum sa-i banuiesti abrupt, peste noapte, de cirdasii, intentii sau macar devieri “masonice” pe niste oameni ca Dan Puric sau dr. Pavel Chirila (la rindul sau implicat in proiect), care s-au pronuntat nu o data deschis impotriva masoneriei sau a gindirii de tip masonic, care sint de atitia ani acuzati in mod curent tocmai de nationalism si ortodoxism si care au facut Ortodoxiei si ideii nationale servicii pe care detractorii lor de azi, adunati la un loc, n-ar fi in stare sa le faca nici daca li s-ar da inca sapte vieti de acum inainte?!

Se aplica iarasi procedeul abject de a fi folosit abuziv si tendentios numele Parintelui Iustin Parvu (al duhovnicului impotriva fiului duhovnicesc!), pentru a se da acoperire unor obsesii si suspiciuni imunde, de catre niste personaje obscure (la propriu si la figurat), a caror singura ocupatie si legitimare existentiala pare sa fie agitatia diversionista, prin ideologizarea manipulatorie a discursului religios si prin exploatarea pro domo a suferintei si sfinteniei romanesti. Si mai grav inca, astfel de demagogi frustrati, vajnici cautatori de noduri in papura, semanatori neobositi de vrajba si suspiciune, tirasc in aceasta directie falimentara a angajarii “ortodoxe” si “nationale” si pe anumiti tineri entuziasti si nu lipsiti de calitati, ale caror energii s-ar cadea cu totul altfel valorificate in acest tirziu necajit de lume romaneasca. 

Principiu al destructiei, diavolul nu rabda sa se construiasca ceva. Principiu al dezbinarii, diavolul nu rabda nici macar posibilitatea unei armonii. Acesti agitatori de serviciu, oricit s-ar deghiza in straie de lumina, se definesc prin chiar faptele lor (“Dupa roade ii veti cunoaste”) ca unelte ale celui ce dintru inceput a fost invrajbitor si pierzator de oameni, “mincinos si tata al minciunii”.

In Romania, mai mult decit in alte parti, nu ti se rabda in ruptul capului sa faci cit de cit ceva sau sa ajungi cit de cit cineva. Daca nu faci nimic si esti un nimeni, atunci poti trai linistit, ba chiar inconjurat de un soi de simpatie complice. Altminteri, de cum se intimpla sa rupi conventia nulitatii ambiante, ba chiar si numai limbajul ei de lemn, se va gasi iute cineva ca sa te banuiasca, sa te “taxeze” si te umple de laturi. Intr-o tara in care totul ar fi de facut, noi parem sa nu avem loc unii de altii, ne anulam reciproc si sistematic si avem o singura grija “sfinta”: capra vecinului. Daca moarta nu se poate, atunci macar riioasa sa fie!

Dupa ce improasca din belsug lumea cu bale, ipochimenul se duce acasa si traieste, in singuratatea propriei mojicii, orgasmul de a se crede “buricul pamintului” (iar mai nou si al cerului, caci, cum lesne se poate baga de seama, mai toti infractorii discursului public vorbesc astazi in contul lui Dumnezeu si al Ortodoxiei “noastre”, uzurpind numele si cuvintele sfintilor, morti sau vii).

Intorcindu-ne la cazul in speta, proiectul Dan Puric poate sa nu placa, in ansamblu sau in detalii (marturisesc ca nici eu nu sint tocmai incintat); de aici si pina la a-l suspecta si chiar invinui in pleasna de intentii sau cirdasii impure, stergind cu buretele tot ce s-a straduit sa faca – si a facut bine – ani intregi, e calea de la “veghe” la turpitudine sau la abjectie. De aceea il inteleg pe Claudiu Tarziu ca refuza sa ridice o asemenea manusa imbalosata (“De ce ar trebui sa comentez toate enormitatile vehiculate pe net?”). Si nu pot fi decit solidar cu Dan Puric pentru marea nedreptate care i se face tocmai de catre unii pe care-i socotise, poate, frati sau macar tovarasi de drum.

Vorba lui Eminescu (din plin hirsit si el cu cecitatile si josniciile lumii romanesti): “Te-or intrece nataraii,/ De ai fi cu stea in frunte”; dar pina la urma, cu voia lui Dumnezeu, “Ce e val, ca valul trece”...

Pacat, insa, ca ne pierdem vremea in astfel de rafuieli meschine (interminabilul “razboi romano-roman”, mai pagubos decit toate “vitregiile istoriei”) si zadarnicim aproape sistematic, de aproape 20 de ani incoace (daca nu cumva de aproape 200!), adevarata reconstructie crestina a lumii romanesti, a carei conditie minimala ar fi tocmai aceea de a nu ne mai “minca” unii pe altii, ci de a tine laolalta intru Hristos, Care nu la vrajba ne-a chemat de dragul Lui, ci la iubirea cuminecatoare.

Sa nadajduim ca Postul Mare ne va fi multora un bun sfetnic si ca, in stralumina bucuriei pascale, la intrebarea “Cine sintem?” vom putea raspunde, luna viitoare, daca nu cu realitatea deplina, macar cu nazuinta “Omului frumos”.

Razvan CODRESCU