DESPRE URA CRESTINA

I

Recentele evenimente declansate de legea documentelor de identificare electronica si biometrica au scos la lumina o seama de problematici si tensiuni, despre care tot evitam sa vorbim.

Despre problema in sine a cuantificarii biometrice si insemnarii electronice a populatiei a inceput sa se discute intens, in registre diferite, pe tonuri diferite, adesea, haotic, si inca se va discuta. Credinciosii scot de pe rafturi carti de rasunet, pe care teologii universitari si intelectualii “respectabili” se pare ca, la vremea respectiva, le-au ignorat: La apusul libertatii de ierom. Hrisodul Aghioritul, Pecetea lui antihrist, codurile de bare si semnele vremurilor a diac. Andrei Kuraev, Apocalipsa 13 de ing. Mircea Vlad, culegeri de profetii, literatura samizdat s. a. Unele sunt lucrari serioase, bine documentate, argumentate, cu trimiteri la o bibliografie solida. Primele doua – traduceri din greaca, respectiv din rusa – expun experienta dramatica a doua tari de traditie ortodoxa in cazul impunerii unor masuri administrative similare. Avertismentul lor este clar: problema codificarii electronice a populatiei nu este o problema strict tehnica, nici strict demografica, nici strict religioasa ori psihologica, ci se afla la intersectia tuturor acestor domenii. Cu o problematica de o asemenea complexitate nu au avut de-a face pana acum nici informatica, nici sociologia, nici statul laic si nici Biserica. De aceea, bagatelizarea ei, ca si tratarea ei unidimensionala sunt inacceptabile si pot avea urmari catastrofale, atat pentru statul laic, cat si pentru B.O.R. (includem aici, fireste, si pleroma). Solutionarea ei nu va fi usoara, caci va solicita conjunctia unor forte si nise sociale (atat din societatea civila, cat si din Biserica) cu moduri de gandire radical diferite, aflate, de regula, intr-o permanenta tensiune.

Factorul comun, unificator al acestor grupuri sociale, cu interese si convingeri religioase diferite, nu este mistica, ci dreptul la libertate civica si de constiinta, manifestat intr-un stat democratic. De aceea, din punct de vedere pragmatic, problema inregimentarii electronice si biometrice a populatiei nu este o problema strict religioasa, ci una a libertatii cetatenesti. Aceasta este valoarea socialmente universala pusa sub amenintare, valoare acceptata atat de crestini, cat si de atei sau de cei de alte religii. Recurgerea Bisericii la argumente de tip mistico-religios (singurele esentiale, dar susceptibile la discutii si la mai multe raspunsuri, toate valabile numai pro domo) in dialogul cu statul laic compromite din start dialogul, provocand, in circumstantele tensionate deja existente, efectul unui bumerang. O dovedesc, din plin, reactiile virulente ale presei corporatiste, care infiereaza la unison, cu risipa de cinism si invective, “recrudescenta fanatismului religios” etc. Si totusi mediile ortodoxe nu par sa-si sesizeze eroarea metodologica, actionand cu comoditatea intelectuala a majoritarilor, cand, la nivelul elitelor conducatoare U-europene (de care reflexele politice romanesti se lasa, inerent, contaminate), crestinismul nu este deloc majoritar, ba dimpotriva.

Provocarea legii cardurilor personale este un examen de solidaritate nationala, supra-etnica si supra-religioasa. Iar la acest examen am picat prost, deocamdata, cu totii, dar mai ales ortodocsii: anatemele “crestinesti” curg de-a valma, partidulete para-monahale se acuza unul pe altul de apostazie, isteriile pe Internet ating cote maxime. Recursul la argument este nul, in schimb troneaza autosuficienta si citatele din mari duhovnici, scoase din context (asadar si din duhul rostirii lor), folosite pe post de ghilotina. Cativa “blogangii” si colportori de stiri si comentarii religioase, majoritatea protejandu-si ignoranta jurnalistica si teologica in spatele anonimatului, dar si altii dornici de rapida afirmare, se erijeaza in purtatori de cuvant ai marilor duhovnici, pentru a comite o tripla impostura (probabil, nici macar constientizata): jurnalistica, teologica si duhovniceasca. Dintre acestea, cea mai grava e cea duhovniceasca, intrucat au reusit instigarea la ura.

Sub pretextul infailibilitatii (ascunse ipocrit in fata “ascultarii”), numele marilor duhovnici este folosit pe post de sperietoare (desigur, in absenta acestora si fara informarea lor corecta) impotriva dusmanilor de idei, in lipsa argumentului logic si teologic. Apelul la “smerenie”, inserat printre exclamatii vehemente si acuze severe, e adresat, polemic si discretionar, doar dusmanilor de idei, ascunzand rudimentar mobiluri diametral opuse smereniei. “Dusmanii”, jurnalisti crestini si intelectuali cu formatie sau aplecare teologica, asadar, oameni cu argumente (valide sau nu – cine mai are rabdarea sa le cantareasca?), renunta jenati la dezbatere, din teama de a nu leza imaginea autoritatii duhovnicesti (percepute de ambele parti static, deci idolatru), dar, mai ales, de a nu se expune acuzatiilor de “apostazie”. Succesul impostorului e asigurat! Cine-si mai aminteste de dreapta socotinta? Cine-si mai aminteste de duhul luminos din preajma marilor pastori, duh ce dizolva spontan meschinaria discordiilor obtuze, transeaza cu o singura fraza nelegiuirea, neavand nimic de-a face cu galceava de iarmaroc ori cu ura de clasa? In schimb, in mainile aventurierilor erijati in lideri de opinie, marii duhovnici devin un fel de Danton si Robespierre, spre anihilarea oricarei pulsiuni de intelegere a Ortodoxiei ce nu se incadreaza in limitele perceptiei primilor. Dispretul strident, manifestat de unii exponenti ai elitei intelectuale teologice fata de aceste patimi si neputinte escaladeaza si mai mult frustarea celor dintai.

Oare de ce jurnalistii crestini nu inteleg ca pamfletul nu este doar o lupta de idei, ci si o arena a emotiilor si egolatriilor, avand ca efect secundar umilirea adversarului, efect ce deserveste moralmente cauza crestina, riscand sa o compromita definitiv? De ce jurnalistii din jurul Bisericii nu incearca sa aduca umbrirea Sfantului Duh peste textele lor, de ce nu-si pun nici macar problema imbinarii spiritulului polemic, inerent dezbaterii de idei, cu dragostea fata de aproapele si cu ingaduinta intelectuala fata de cel mai slab, cel mai emotiv, cel mai putin pregatit pentru confruntari cu alteritatea? S-ar scrie mai frumos, mai obiectiv, mai eficient si mai imbatabil, va asigur!

II

S-a spus despre dezbaterea publica din 22 ianuarie a. c., organizata de AZEC pe tema pasapoartelor biometrice, ca a fost un esec. A fost un esec, din punctul de vedere al consensului si al capacitatii colective de formulare a unui comunicat coerent. Dar cine, cunoscand peisajul vietii ortodoxe actuale din Romania (relevat cat se poate de clar cu ocazia scandalurilor pe marginea cazului Corneanu, ori a problematicii mai vaste a ecumenismului), avea naivitatea sa se astepte la consens? Dezbaterea AZEC si-a atins cateva scopuri importante: acela de a crea un prim brain-storming, mai avizat decat cel de pe Internet, mai sincer si mai obiectiv (prin cumularea multor subiectivitati) decat comentariile monocorde ale editorialelor, mai prompt decat dezbaterile asteptate si, evident, hotaratoare ale Sfantului Sinod pe tema pasapoartelor biometrice si a chestiunilor conexe. A fost o prima luare de puls al opiniei publice pe aceasta tema. Discutiile, continuate de presa, in ciuda turbulentei lor, au reusit sa contureze – pentru cine e dispus sa observe – cele cateva perspective asupra problemei, evidentiind si potentialele pericole sociologice, ecleziologice, soteriologice etc., iar acesta este deja un rezultat important, din care isi va extrage concluziile orice ulterioara dezbatere. Pentru ca nici una dintre perspective, nici una dintre sensibilitati nu trebuie ignorate.

Uitam ca suntem madulare ale unuia si aceluiasi trup duhovnicesc al Bisericii. Uitam indemnul paulin (Rom. 14, 1-10) de a-i ocroti pe cei mai slabi duhovniceste decat noi si pe acela evanghelic de a-i iubi si pe dusmanii Bisericii. Ne dispretuim, in schimb, unii pe altii, chiar in sanul Ortodoxiei: cei scoliti, pe cei mai putin invatati, cei cu studii in Occident, pe cei formati acasa, crestinii “traditionalisti”, pe cei “progresisti”; universitarii teologi privesc cu scepticism “profetiile” si misticismul “necanonic” al monahilor, iar acestia din urma dispretuiesc a priori eruditia si urbanismul (ca factori “indiscutabili” de racire a duhului si de apostazie). Optiunile ideologice, simpatiile politice, lecturile si pasiunile, formatia profesionala, statutul social, ne impart in grupuscule potential belicoase, chiar in Biserica, antipatia fata de celalalt dovedindu-se mai puternica decat duhul iubirii evanghelice, care ar trebui sa ne uneasca. Fustele lungi si sumanele sunt “mai evlavioase” decat blugii, barbile tunse scurt frizeaza erezia ecumenica, lipsa basmalei vadeste pacatul liberei cugetari – iata o serie de reflexe pavloviene, cel mai adesea benigne, de care ne lovim adesea, de la pridvorul bisericii pana spre amvon. In loc sa urmareasca “cele ale pacii si ale zidirii unuia catre altul” (Rom. 14, 19), uitand de libertatea cea mai elevata, adusa de Ortodoxie, ignorand Taina Persoanei (asadar si nivelurile diferite de traire si talcuire a tainelor crestinatatii), credinciosii aceleiasi Biserici se impiedica de piedici fictive, divortand de Hristos si cazand intr-o evlavie algebrica, in materialism si paganatate. Dezvoltate in monologuri autosuficiente si in polemici caustice, frustrarile unora si dispretul altora se cronicizeaza. Si e suficienta o scanteie, care sa inflameze aceste automatisme ale denigrarii aproapelui, si atunci ele se pot transforma in motoare ale conflictului, ba chiar ale schismei.

Am asistat, cu ocazia mai vechiului scandal legat de problema ecumenismului, la escaladarea unor atari susceptibilitati. Am citit atunci cu stupoare, diseminat pe Internet, “portretul-robot al ecumenistului”: este cel ce participa la simpozioane si congrese internationale, cel ce isi tunde barba, cel ce este atent la tinuta sa vestimentara, cel ce intra in discutii (pe orice tema) cu “ereticii”, cel ce da drept de cetate (istoric si cultural, iar nu mistic) altor religii si confesiuni… Cu ce difera aceste criterii de cele ale urii de clasa, de spalarile pe creier impuse de marile guverne ale minciunii, ori de cel mai elementar sectarism? Bolsevismul, ca forta sociala organizata, a apus, dar ura de clasa, inspirata dintr-o funciara invidie, este in floare!

Exista azi o ura crestina: nu ura legitima fata de pacat, ci ura fata de aproapele neinteles, echivalat cu Dusmanul, iar nu cu Hristos; este ura ancestrala fata de necunoscut, asimilat cu Raul absolut, este aceeasi ura tribala care ii facea pe pagani sa se decimeze unii pe altii, pana la venirea Crestinismului; este ura izvoratoare a marilor tradari, chiar din sanul Bisericii drept-slavitoare, ce au condus la prabusirea marilor civilizatii crestine. Ii cad prada, de obicei, tocmai cei ce se prevaleaza mai galagios de numele lui Hristos si de “adevarata Ortodoxie”, traind, de fapt, in afara Lui si cautand demoni si antihristi oriunde, numai in propriul suflet nu. Dar si acestora, pentru energia neobosita pusa in slujba sesizarii unor probleme reale si-a unor pericole grave, cat si pentru sensibilizarea rapida a unei parti consistente a pleromei, le multumim.

Elena DULGHERU

(03.02.2009)