SFINTUL SI MARELE POST

Postul, ca infrinare de sine in numele lui Dumnezeu, este o arma puternica pe calea mintuirii si impotriva diavolului. Hristos Insusi a postit 40 de zile in pustia Carantaniei, biruind cele trei mari ispitiri (cf. Matei 4, 1-11, si Luca 4, 1-13).

Cele mai de seama sarbatori ale anului bisericesc sint precedate de perioade de post mai lungi sau mai scurte. Acestea sint in numar de patru (insirate aici dupa cronologia anului bisericesc, care incepe la 1 septembrie): Postul Nasterii Domnului (din 15 noiembrie pina in 24 decembrie, adica pina in ajunul Craciunului), Postul Sfintelor Pasti (intins pe durata a sapte saptamini ce preceda marele praznic al Invierii Domnului, incepind si sfirsindu-se la date variabile, in functie de data anuala a Pastelui), Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel (care se incheie pe 28 iunie, adica in ajunul praznicului respectiv, dar care incepe la date variabile, in functie de acelasi calendar pascal) si Postul  Adormirii Maicii Domnului (din 1 pina in 14 august, adica pina in ajunul praznicului respectiv) [1].

Dintre acestea patru, Postul Sfintelor Pasti este cel mai lung (la cele sase saptamini de la Lasatul Secului de brinza pina la Florii, se adauga postirea din Saptamina Mare, dar si saptamina de post partial dintre Lasatul Secului de carne si Lasatul Secului de brinza) si mai aspru (cu mai putine dezlegari), drept care i se si spune Postul Mare. In limbajul traditional, se mai numeste si Postul Patruzecimii sau Paresimile. El inchipuie postul de 40 de zile al Mintuitorului [2] si este rinduit de Biserica in vederea pregatirii binecredinciosilor crestini pentru intimpinarea cit mai treaza si mai cuviincioasa a celei mai importante sarbatori crestine de peste an (cum se socoteste in Rasarit, caci in Apus pare sa prevaleze Nasterea Domnului).

Crestinul dreptcredincios se spovedeste si se impartaseste la capatul fiecareia din cele patru perioade mari de post (ba chiar si mai des, la sfatul duhovnicului), sau macar o data pe an – si atunci o face, de regula, la capatul postului pascal, primind Invierea usurat de pacate si cuminecat cu Trupul si cu Singele Domnului, adica primenit si intarit intru cele mai dinlauntru ale sale [3].

Postul Mare incepe oficial in zi de luni, dupa Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (cind se lasa sec de brinza, dupa ce in duminica anterioara – a Infricosatei Judecati – se lasase sec de carne), si dureaza propriu-zis pina la Florii, dar in fapt se prelungeste pina in noaptea Invierii. In vechime se facea distinctie intre Paresimi si postul special din Saptamina Mare (Postul Pastelui propriu-zis). Cu timpul, insa, cele sase saptamini si cea de-a saptea au ajuns sa fie tratate ca perioada unitara de post pascal (saptamina a saptea fiind culminatia celor anterioare).

Traditia ortodoxa este foarte severa in privinta acestui “post al posturilor”. Prima si ultima saptamina din cele sapte sint de o asprime aparte, recomandindu-se ca in lunea si martea primei saptamini, ca si in Saptamina Patimilor, sa se manince doar o singura data pe zi, seara (si atunci, la rigoare, numai piine si apa), iar in Vinerea si in Simbata Mare sa se tina “post negru” (adica ajunare totala) [4]. In acest post nu se mananca deloc carne, oua si branza (lactate). La peste sint doar doua dezlegari in tot postul: de Buna Vestire/Blagovestenie (e si o vorba populara care zice: “In ziua de Blagoveste/ Tot romanu’ minca peste”) si de Florii. Nu se consuma vin si se maninca doar bucate “fara unsoare” (ulei), cu exceptia simbetelor si duminicilor, precum si a zilelor de Aflarea Capului Sfintului Ioan Botezatorul (24 februarie), Mucenici (9 martie) si Buna Vestire (25 martie). Doar bolnavii au dezlegare pe toata durata postului la untdelemn si la vin, dar cu masura.

Postul – care “potoleste trupul, infraneaza poftele cele nesaturate, curateste si inaripeaza sufletul” (Sf. Ioan Gura de Aur) – nu se reduce, desigur, la mincare si la bautura, caci atunci ar fi simplu regim sau dieta (ajutind sanatatii trupului, dar nicidecum mintuirii). Infrinarea de la mincare si bautura este doar fata cea mai concreta si mai exterioara a postului. In rastimpul postului, se cuvine sa ne pazim de excese si smintiri toate cele cinci simturi, iar nu in ultimul rind gindurile. Infrinarea trupeasca e de mare pret, dar de si mai mare pret este infrinarea sufleteasca, curatirea si intarirea spirituala, asceza interioara. Infrinarea din afara nu-si atinge scopul duhovnicesc decit daca o inlesneste pe cea dinlauntru si se conjuga cu ea. Sa fim mai buni, mai smeriti, mai generosi, mai intelegatori, mai iertatori – iata adevaratele roade pe care trebuie sa le aduca postul in noi. A-ti pazi gura de clevetiri sau ochiul de atractii deocheate e adeseori mai anevoie decit sa nu maninci carne sau sa nu bei vin. Postul e o lupta complexa cu tine insuti si-si implineste rostul in inima fiecaruia. Adevaratul post nu trebuie sa te faca mai palid la fata sau mai putin gras, ci sa te aduca in acea stare imbunatatita a fiintei tale in care sa fii gata sa te bucuri cu ingerii si “sa ierti toate pentru Inviere”.

Postul este rastimp predilect al sobrietatii si al interiorizarii, iar acest lucru se vede nu numai in viata noastra personala, dar si in atmosfera din biserici: slujbele sint mai lungi si mai dese, cintarile mai tinguitoare (amintind in mai mare masura de caderea si de slabiciunile noastre, dar nu fara nadejdea si putinta de a le depasi cu ajutorul lui Dumnezeu), vesmintele preotilor si odoarele sfintelor locasuri se cernesc parca si ele treptat, culminind in Saptamina Patimilor, cind se despobobesc de-a dreptul.

Cu toate acestea, faptura omeneasca si lumea nu trebuie sa ajunga de tot posomorite, caci ne deplingem si ne razboim putinatatea, dar nu ne pierdem incredintarea in mila si dreptatea de Sus. S-a spus despre crestinul ostenitor ca traieste mai degraba, in acest rastimp al pocaintei transfiguratoare, un fel de “tristete radioasa”. De altfel, Domnul Insusi ne invata ca postirea nu trebuie sa devina ostentativa, “de ochii lumii”, ci sa ne apropie tainic de Dumnezeu, Care singur cunoaste masura fiecaruia – nu pe dinafara, ci pe dinauntru.

Si tot Hristos ne invata, raspicat, despre puternica legatura dintre post si rugaciune. Din insumarea lor iese adevarata putere spirituala, de care si demonii se tem. Fara disciplina postului, rugaciunea risca sa se risipeasca, iar fara dialogul permamnent cu Dumnezeu, infrinarile noastre risca sa ramina desarte. De aceea, in rastimpul postului, Biserica cheama la mai multa si mai rivnitoare rugaciune. Si cu cit ne rugam mai mult, cu atit si puterea noastra de infrinare creste, caci daca sporim in nevointa si ducem cu bine pina la capat crucea postului, aceasta nu se face fara harul cel de Sus.

Dintre toate rugaciunile cu care ne putem ruga, una a devenit specifica Sfintului si Marelui Post:

Doamne si Stapinul vietii mele, duhul trindaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapinire si al grairii in desert nu mi-l da mie. Iar duhul curatiei, al gindului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-mi-l mie, robului Tau. Asa Doamne, Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad gresalele mele si sa nu osindesc pe fratele meu, ca binecuvintat esti in vecii vecilor. Amin..

Aceasta rugaciune – a Sfintului Efrem Sirul (306-373, praznuit pe 28 ianuarie) – este citita de doua ori – pe alocuri si de trei ori – la sfirsitul fiecarei slujbe din timpul Postului Mare, de luni pina vineri.

“De ce ocupa un loc asa de important aceasta scurta si simpla rugaciune in slujbele de Post? Pentru ca recapituleaza, intr-un mod unic, toate elementele pozitive si negative ale pocaintei si constituie, ca sa spunem asa, o «verificare» pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai intai eliberarea noastra de cateva boli duhovnicesti fundamentale, ce ne modeleaza viata si fac practic imposibila chiar incercarea de a ne intoarce noi insine catre Dumnezeu...” (Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Ed.Univers Enciclopedic, Buc., 1995, pp. 35-36).

Intr-adevar, sa nu mai trindavim, ci sa petrecem intru trezvie (caci “Mirele vine la miezul noptii si fericita e sluga pe care-o va afla priveghind...”), sa nu ne risipim in grijile lumesti, sa nu ne semetim cu fapta si cu cuvintul, ci sa ne smerim intru curatie, cu rabdare inteleapta si dragoste cuminecatoare, maxim de exigenti cu noi insine si maxim de indulgenti cu ceilalti.

Dar eforturile noastre de imbunatatire nu trebuie sa se rezume la perioada postului, ci roadele postirii trebuie sa se vada mai ales in viata noastra de dupa aceea, ca invrednicire permanenta a trairii intru Hristos. In acest sens ne atrage atentia Sf. Ioan Gura de Aur:

„Am lepadat povara postului, dar n-am lepadat rodul lui, pe care e vremea sa-l culegem. A trecut oboseala nevointelor, dar sa nu treaca rivna faptelor bune. S-a dus postul, dar sa ramina evlavia. Mai bine spus, [...] a trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc. Acesta e mai bun decit acela, iar acela pentru acesta s-a facut. Du­­pa cum, cind posteati, va spuneam ca se poate sa nu postesti, desi postesti, tot astfel si acum va spun ca se poate sa postesti, desi nu postesti. [...] Cum poate sa nu posteasca cel care posteste? Iata: cind cineva se opreste de la mincari, dar nu se opreste de la pacate. Cum poate sa posteasca cel care nu posteste? Iata: cind se bucura de mincare, dar nu gusta din pacat. [...]

Poate sa se imbete si cel care nu bea vin („Vai de cei care se imbata fara vin!” – Isaia 28, 1) si poate sa fie cumpatat si cel care bea vin („Foloseste-te de putin vin pentru stomacul tau si pentru desele tale slabiciuni” – I Timotei 5, 23). [...] Si oare nu ne invata Apostolul: „Nu va imbatati cu vin, in care este desfrinarea, ci umpleti-va de Duhul” (Efeseni 5, 18). Acesta este betia cea buna. [...] Umple mintea pina sus cu Duhul, ca pe un pa­­har, ca diavolul sa nu mai poata turna nimic in el! [...] Paharul nostru de buna betie sa fie potirul cel duhovnicesc, potirul neintinat al singelui Celui Inviat, care nu imbata, nici nu moleseste, ci ne intareste intru cumpatare. [...] De aceasta betie sa ne imbatam, iar de la cealalta sa ne abtinem, ca sa nu pingarim acest mare praznic, al pamintului si al cerului deopotriva. Caci bucurie mare este astazi si pe pamint, si in cer. Daca, atunci cind se intoarce un singur pacatos, este bucurie pe pamint si in cer [Luca 15, 7], cu cit mai mare bucurie va fi in cer cind intreaga lume este smulsa din miinile diavolului? Acum salta de bucurie ingerii, acum se veselesc arhanghelii, acum heruvimii si serafimii praznuiesc impreuna cu noi Invierea cea de a treia zi” (cf. Sf. Ioan Hrisostom, Cuvintari la praznice imparatesti, col. “Izvoarele Orto­doxiei” – 5, Tipografia Cartilor Bisericesti, Buc., 1942).

Razvan CODRESCU

(Din vol. Ghid pascal,

Editura Christiana, Bucuresti, 2009)

1 Crestinii dreptcredinciosi mai postesc, prin rinduiala bisericeasca, in miercurile si vinerile de peste an, cu exceptia celor notate in calendar cu Harti (dezlegare oficiala de la postire, din ratiuni bisericesti), precum si de Inaltarea Sfintei Cruci (14 septembrie), de Ajunul Bobotezei (5 ianuarie) si de Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul (29 august).

2 In simbolistica biblica, numarul 40 este tainic legat de rastimpurile „curatirii”: potopul a durat 40 de zile si 40 de nopti; evreii au ratacit prin pustie, cu Moise, 40 de ani; Iisus s-a retras in pustie si a postit 40 de zile etc.

3 Cu rare exceptii (bolnavi grav, muribunzi etc.), Impartasirea nu se face fara osteneala prealabila a postirii si fara marturisirea pacatelor (iar daca se face, e spre osinda). Duhovnicul care te spovedeste este cel care te dezleaga sa te impartasesti.

4 In Joia Mare (avindu-se in vedere asprimea deosebita a zilelor urmatoare), se admit totusi doua mese si chiar consumul masurat de vin si ulei, dar in aceasta privinta nu exista un acord perfect intre toate ariile ortodoxe.