GHEORGHE LALA – CEL MAI BUN DINTRE NOI

Pentru „smecherul” orientat, a carui filosofie de viata este „sa-si salvaze pielea” in toate imprejurarile, ca si pentru cetateanul „intelept”, a carui filosofie de viata este sa stea cuminte „la locul lui”, un gest precum cel al lui Gheorghe Lala, crestinul ortodox din Brasov care a murit urmarind cu mainile goale un criminal inarmat, inseamna o nebunie, daca nu de-a dreptul o prostie (nu s-a spus pana si despre eroii-martiri ai „revolutiei romane” din decembrie ‘89 ca... „au murit ca prostii”?). Traim, din pacate, intr-o lume in care un astfel de gest gratuit si jertfelnic nu doar ca ar fi asumat de foarte putini, dar nici macar nu se mai bucura de adevarata intelegere a sublimitatii lui. Cei mai multi dintre noi, nimeriti in contextul respectiv, s-ar fi facut mici si s-ar fi tras de-o parte, iar apoi s-ar fi felicitat in sinea lor ca „s-au scos” fara sa pateasca nimic. Mortul, saracul, sa-i fie tarana usoara! Noi mergem inainte, vii si nevatamati, spre paradisul „european”, in care-ti este garantat inclusiv dreptul inviolabil de a nu-ti pasa...

Gheorghe Lala a intruchipat pana in ultima clipa a vietii lui un gen de om pe cale de disparitie: genul de om caruia ii pasa si este gata sa-si puna viata pentru semenul lui, sau pentru un principiu in care crede. Un om cu constiinta si instinctele nepervertite, care, nimerit in locul nepotrivit si la ceasul nepotrivit, n-a stat sa delibereze, ci a facut ceea ce a simtit ca se cadea sa faca.

Gheorghe Lala avea 55 de ani si, desi fusese ofiter de cariera (toti si-l amintesc ca pe un om si ca pe un coleg exemplar), „nu era un atlet cu muschii daltuiti in salile de sport, nu avea alura de justitiar ori superman si nici o cat de cata notorietate care sa-l faca vandabil dupa gustul si criteriile zilelor noastre. Purta ochelari, iar zambetul si lumina ce i le-am descoperit pe chipul ramas in cele cateva fotografii par sa intunece puterea de intelegere a arealului care i-a supravietuit si caruia ne este dat sa-i fim contemporani. Sau complici...” (Razvan Ionescu, “Povara omului deosebit”, in Gazeta de Transilvania de sambata 14 februarie 2009).

Eroii nu sunt produsul intamplarii, cum ni se pare uneori, ci al unei lungi deveniri interioare care ii face capabili de a actiona eroic la “plinirea vremii” lor, dandu-si firesc adevarata masura, cu seninatatea datoriei implinite (fata de Dumnezeu, fata de semeni si fata de propria lor constiinta). Gheorghe Lala nu era doar un ofiter pensionat sau un contribuabil cu taxele la zi, un actant corect al “societatii civile”, ci un madular viu al Bisericii lui Hristos (care institutional, in paranteza fie spus, aproape ca nu s-a sinchisit de cazul lui, macar cat de al nefericitului handbalist Marian Cozma, cel asasinat in Ungaria); nu numai ca era un om credincios, dar ctitorise biserica la Predeal (si timp de 15 ani ii oferise ajutor constant, dupa puteri), unde a si fost ingropat cu onoruri militare. “Institutia” bisericeasca nu s-a aratat cu nimic mai receptiva la maretia curata a gestului sau decat “institutiile” civile care-l au pe constiinta (politie, justitie etc.). S-au sinchisit public doar cativa apropiati si cativa gazetari (iar dintre acestia din urma, unii mai mult sub fascinatia impura a “faptului senzational”, dupa meteahna fatala a breslei). Nu se poate spune ca jertfa lui Gheorghe Lala a trecut neobservata, dar nici ca a miscat semnificativ constiinta amortita si opaca a lumii in care traim.

Gheorghe Lala era, ca orice crestin implinit in lume, un duios si devotat tata de familie. Dar “a uitat” sa se gandeasca la sine si la familia lui atunci cand s-a luat, pe strada “15 Noiembrie” din Brasov, joi 29 ianuarie 2009, dupa criminalul eliberat dintr-un penitenciar de maxima siguranta... ca sa se opereze de glaucom. Reactia lui spontana, atat de neconditionat omeneasca si crestineasca, mi-a adus aminte de cuvintele unui alt Gheorghe, vrednicul de pomenire parinte Calciu-Dumitreasa, “nebunul pentru Hristos” al sinistrei “iepoci de aur”, detinut politic timp peste 20 de ani: “Cine are ca indreptar de constiinta pe: «Eu am copii de crescut» [...], acela are, in loc de suflet, un mecanism teleghidat...” (Cuvant suplimentar catre tineri, 1978). Gheorghe Lala a refuzat sansa de a supravietui ca “mecanism teleghidat”, ci a ales sa moara ca un tata de care sa nu-ti fie rusine.

D-l Razvan Ionescu isi incheia articolul citat din publicatia brasoveana cu acest fragment de poem si cu explicatia lamuritoare pe care-mi ingadui si eu sa le reproduc aici, fara comentarii de prisos:

“Traim intr-o era in care nesimtirea este dominanta/ Si apreciata,/ Iar bunatatea si sensibilitatea sunt luate in deradere/ Si nimic mai mult./ Societatea imi prezinta cu eleganta/ Minunatul sentiment de scarba/ Si imi hraneste un demon interior numit furie/ Cu un sortiment complex si delicios/ De prostie/ Ce iti poti dori mai mult de la valorile adevarate ale lumii/ Bazate pe popularitate si nu pe calitate,/ Ce iti poti dori mai mult de la lume,/ Daca nici macar tu nu te obosesti sa faci/ Nimic...

Nu va grabiti sa le judecati! Aceste versuri nu le-am scris eu. Autorul lor este un adolescent care, peste numai cateva luni, la 7 iunie 2009, va implini 16 ani. Il cheama Sebastian, iar versurile le-a scris pe 13 ianuarie 2009, cu doua saptamani INAINTE ca tatal lui sa moara. Pe tatal lui il chema Gheorghe. Gheorghe Lala”.

Dumnezeu sa-l odihneasca in ceata dreptilor pe robul Sau Gheorghe, iar pe robul Sau Sebastian sa-l faca vrednic – in viata si in moarte – de a-l fi avut drept tata pe cel mai bun dintre noi.

Razvan CODRESCU