PARINTELE GHEORGHE CALCIU, RASCUMPARATORUL (III)
(urmare din numarul trecut)
Nu i s-a permis
sa reia studiile de Medicina, ci a studiat Filologia la sectia de Limba franceza.
Dupa o perioada de pregatire spirituala speciala, s-a inscris, intru fagaduinta
facuta Domnului, si la Teologie, urmind o perioada in paralel ambele facultati,
si, in ciuda unor sicane ale Securitatii, a izbutit sa ispraveasca studiile.
A devenit preot-profesor la Seminarul Teologic din Bucuresti. Inima lui calda, cultura teologica si sensibilitatea duhovniceasca l-au apropiat de elevii sai, cu o parte din ei alcatuind un grup de rugaciune si de viata curata si curajoasa intru Hristos. La cutremurul din 1977, cind s-a darimat o parte a internatului Seminarului, parintele Calciu a fost singurul care a cutezat sa intervina prin ruinele nesigure, pentru a dezgropa elevii prinsi sub darimaturi. Pe vremea aceea, Ceausescu incepuse deja actiunea de persecutie religioasa, cu darimari de biserici, si exista un plan de mutare a Patriarhiei si Seminarului la marginea orasului.
In acest context, parintele Calciu s-a ridicat din nou impotriva balaurului. Perfect constient de lupta pe care se incumeta sa o lupte, fiind cununat si avind un copil de 12 ani, a hotarit sa traga sabia cea taioasa a cuvintului. In Postul Mare al anului 1978, in fiecare miercuri, a tinut cite o predica in care a aparat mai cu seama Biserica de atacul materialismului comunist. Au fost cele Sapte cuvinte catre tineri. Corpul preotesc-profesoral si ierarhia, blocati in inspaimintarea lor – caci de oameni se temeau si de Dumnezeu nu se rusinau –, nu l-au sustinut, ci dimpotriva. In ultimele saptamini s-a ajuns ca elevii Seminarului sa fie incuiati in dormitoare, pentru a nu putea asculta cuvintul cel viu. Dar saminta cea buna nu a cazut in desert, caci studenti si tineri din tot Bucurestiul veneau sa o primeasca. Parintele Calciu a avut de suferit mai intii din partea casnicilor Bisericii sale, iar numai apoi din partea autoritatilor comuniste.
Dumnezeu nu a ingaduit ca el sa fie arestat inainte de a-si rosti toate cele sapte cuvinte, care sint un model omiletic neegalat, caci ele nu au doar incarcatura cuvintului, ci si a jertfei personale a singurului curat aparator al Bisericii de atunci. Apoi, insa, s-a intimplat ceea ce era de asteptat, adica a fost arestat si condamnat pentru o acuzatie ridicola (furnizare de informatii unei puteri straine!). A fost anchetat in conditii infernale, uneori cite 48 de ore fara pauza, dar a gasit in rugaciune resursele trebuincioase pentru a rezista si, de la un moment dat, a refuzat sa mai raspunda la orice fel de intrebari.
A fost condamnat la “numai” 10 ani de inchisoare si eliberat dupa 6. Spre deosebire de prima inchisoare, la a doua a fost singur intre detinuti de drept comun. Si de data aceasta Securitatea a incercat exterminarea sa fizica si, desi au fost intrebuintate foarte multe metode, nici acum nu a reusit. Nici macar atunci cind parintele Calciu a ales sa faca greva foamei pina in stadiul in care nu se mai putea ridica de pe pat. In toata aceasta perioada s-au intimplat mai multe lucruri minunate, in care purtarea de grija a lui Dumnezeu pentru slujitorul sau s-a aratat limpede. De pilda, doi condamnati pentru omoruri grave, savirsite prin cruzimi, au fost naimiti sa-l ucida si pe el, dar dupa citeva saptamini acestia i-au marturisit si au sezut in genunchi cind parintele savirsea Sf. Liturghie in celula. Nu s-a imbolnavit niciodata si nu a luat nici un medicament. Canonul rugaciunii i-a fost singura pavaza.
In aceasta vreme de intemnitare, vietuirea duhovniceasca a parintelui Calciu a fost atit de adinca, iar anecdotica penitenciara atit de densa, incit ea a rascumparat toata nebunia si disolutia celor liberi. Ea ar trebui sa ocupe un capitol esential al istoriei bisericesti oficializate azi in Romania.
A refuzat sa formuleze cererea de gratiere care i se propunea socotind ca asta ar insemna ca se recunoaste vinovat. Fara a apela la “gratia” lui Nicolae Ceausescu, a fost eliberat in urma presiunilor occidentale, provocate de intelectualitatea romana din diaspora, intre care Mircea Eliade si Eugen Ionescu.
Eliberat in 1984, a trait o libertate de cosmar, urmarit 24 de ore din 24 – toti cei care intrau in blocul unde locuia erau legitimati de securisti. Desi, la ordinul personal al lui Ceausescu, constituia un obiectiv principal al serviciilor secrete, a iesit la un moment de sub urmarirea grupelor operative, pentru a se intilni cu un episcop de la care nadajduia ajutor pentru continuarea actiunii sale. Preasfintitul nu l-a primit, asa ca singurul cistig a fost ca a gustat o zi de adevarata libertate si satisfactia de a dovedi sistemului materialist ca nu din neputinta, ci pentru deplina asumare a conditiei sale nu evadeaza sau nu fuge.
Nu i s-a permis sa aiba nici un fel de loc de munca. Toti membrii familiei erau supusi unor inepuizabile sicane absurde. Singurul prieten ramas constant linga el, in ciuda amenintarilor Securitatii, a fost Marcel Petrisor, camaradul din Casimca. La 6 august 1985, parintelui i s-a ingaduit sa paraseasca Romania, tara in care minimele elemente de subzistenta ii erau refuzate.
A trait in exil in Statele Unite pina la moarte, ca preot al unei comunitati romanesti care intelegea intr-o oarecare masura cine este pastorul ei. Dupa 1989, a venit in Romania de cite ori i-au ingaduit slujirea si timpurile, iar felul primirilor au variat intre a fi cautat de mineri spre a fi linsat (intr-o alta tara poate ca ar fi fost interesant de stiut cine il voia eliminat), in martie 1990, si a fi sarutat pe obraz de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, in anii 2000.
Anual, duhul iubirii de tara si de oamenii ei, de minastiri, de traitorii
din ele si de neamurile mele ma mina spre locurile copilariei, ale bucuriilor si
ale suferintelor traite acolo, comoara cea de mare pret a vietuirii mele in Romania
vreme de 60 de ani, pina la timpul instrainarii acum 18 ani. Parca o prapastie
fara fund mi-a despartit viata in 1985, mai adinca si mai lata decit prapastia inchisorilor.
Poate pentru ca, fie si in inchisoare, viata mea se petrecea in pamintul tarii;
poate pentru ca traiesc mereu in perspectiva urmatoarei vizite pe care o voi
face in tara, trecind peste un ocean de apa si de amintiri, la fel de imense [1].
In toamna lui 2006, stiind ca se apropie de marea trecere, a venit ca de obicei in Romania si a lasat cu limba de moarte sa fie inmormintat la Minastirea Petru-Voda. La trei zile de la intoarcerea in America, unde fiul sau nadajduia sa ii imbunatateasca starea sanatatii, parintele Gheorghe Calciu, rascumparatorul, a trecut din Biserica luptatoare in Biserica triumfatoare. Dar inca si dupa asta au avut loc oarecari tulburari privitoare la el, intrucit anumite neintelegeri pareau sa faca imposibila ingroparea la Minastirea Petru-Voda. S-a propus chiar inmormintarea in curtea Seminarului Teologic din Bucuresti, dar, desi aceasta era o extraordinara cinste, rudeniile lui trupesti si duhovnicesti au ales sa faca tot s-a cerut pentru cea din urma vrere a parintelui. Si ea s-a implinit.
Iar la mormintul lui, din cimitirul calugariei pe care a jinduit-o in taina, vin peste an oameni din toata lumea.
* * *
Anul trecut, in simbata parastasului, inainte de Sf. Liturghie, s-a slujit la minastire Acatistul Bunei Vestiri, potrivit tipicului monahal. Era o dimineata umeda si intunecata de noiembrie, iar mirenii urcasera muntele pe un drum noroios. Dupa intiiul Acatist, s-a slujit si Acatistul Marturisitorilor Romani din Inchisori, iar in timpul acestuia a inceput o ninsoare care a continuat de-a lungul Liturghiei si al pomenirii. Cei veniti pentru parastas au dus colivele la mormint, purtindu-le pe covorul imaculat care anulase orice posibilitate de intinare. Mormintul insusi, care fusese frumos acoperit din dragoste monahala cu cetina si flori, era inalbit de asternerea cerului cu podobia cea mai presus de puterea omeneasca.
Si muntele s-a fost cuprins de psalmodia monahiilor de la Diaconesti, carora parintele le scrisese: Dupa ce voi muri, Prea Cuvioase Maici, [...], sa veniti citeodata la mormintul meu sa-mi cintati din pricesnele Aiudului. Cred ca acolo noi am epuizat fiinta umana prin spulberarea contradictiilor despre care cintati, si sint convins ca „n-am ride azi, de n-am fi plins aseara...” [2].
* * *
Mult mai mult decit pina astazi trebuie scris si spus despre parintele Gheorghe Calciu, cel care din talantii sai, de la excelenta ratiunii pina la rugaciunea izbavitoare, de la rafinamentul umorului pina la vasta cultura si de la rezistenta fizica pina la anvergura mistica, a dat pina in ultima clipa slava lui Dumnezeu.
Si stiind lucrarea intregii vietuiri a parintelui Gheorghe Calciu, poate ca ne vom incredinta mai lesne ca nu e poveste si nici literatura ca “dragoste mai mare decit aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai” (Ioan 15, 13).
Iar lumea rascumparata de el va trebui sa-l rascumpere ea insasi, cit mai este inca vreme, intru mijlocirea mintuirii.
Lucian D. POPESCU
[1] “Calatorie prin duhul Romaniei”, serial publicat in Buletinul parohial al Bisericii Romanesti “Sfinta Cruce” din Alexandria (linga Washington D. C.), in perioada oct-dec. 2003, preluat in Puncte cardinale, oct.-dec. 2003, si in volumul Parintele Gheorghe Calciu, Marturisitorul prigonit. Predici, eseuri si meditatii religioase, Ed. Crigarux, Piatra Neamt, 2007.
2 Viata Parintelui Calciu, dupa marturiile sale si ale altora, editie ingrijita la Minastirea Diaconesti, Ed. Christiana, Buc., 2007, p. 321.