CA SA FII TARE TREBUIE SA FII SINGUR

Scrisoarea prin care Radu Gyr isi prezenta noua pozitie fata de trecutul sau „ticalos” si fata de regimul comunist din Romania a fost citita, in plenul „cluburilor reunite” si in fata mai multor „oaspeti” recalcitranti, „invitati” de prin cotloanele Aiudului in care erau izolati, la inceputul verii lui 1962 (in a doua jumatate a lui mai sau in iunie). In lunile urmatoare, activitatea in „cluburile” de reeducare, dupa o scurta perioada de revigorare, a inceput sa treneze din nou. Oamenii au inceput sa se dezmeticeasca din socul provocat de „capitularea” lui Gyr si, in afara de cei care isi anuntasera deja disponibilitatea de a se „spovedi” in fata camarazilor lor, ceilalti nu se grabeau deloc sa ia o vreo atitudine in aceasta privinta, sperand, probabil, ca pana la urma se vor putea sustrage acestei umilitoare actiuni. Nu aceasta era insa si parerea celor ce conduceau reeducarea. In viziunea lor, cei ce acceptasera deja sa iasa la club erau ca si castigati pentru „nobila” lor cauza. Si se pare ca aveau dreptate, pentru ca eu nu am auzit ca vreunul dintre acestea sa fi cerut sa fie dus inapoi la celula.

Asa stand lucrurile, reeducatorii au inceput sa se preocupe mai intens de cei refractari. Pe multi dintre ei i-au ingramadit in Zarca, dar cum Zarca nu-i incapea pe toti, au amenajat pe Celular, in special pe scurta teului (celularul avea forma literei T) orientata spre nord, celule speciale, in care am fost incartiruiti unii dintre cei care refuzam reeducarea, dar care nu eram personalitati marcante, capabile sa traga dupa ele si pe altii. Pe mine m-au „cazat” intr-o celula de la etajul doi de pe „scurta” respectiva, tinandu-ma aici complet izolat mai bine de jumatate de an (din iunie 1962 pana in ianuarie 1963). De altfel, nu eram singurul in aceasta situatie. Pe cat a fost posibil, „pedagogii” nostri ne-au izolat pe unii dintre noi (considerati susceptibili de a accepta, cu un oarecare efort din partea lor, reeducarea) singuri in cate o celula, mizand pe faptul ca izolarea si singuratatea ne vor eroda rezistenta si incapatanarea. Si nu au gresit prea mult, deoarece, pentru multi detinuti, singuratatea era ucigatoare. Unii dintre ei faceau chiar adevarate crize cand aceasta situatie se prelungea prea mult. Nu a fost insa cazul tuturor. Mie, de exemplu, singuratatea mi-a priit intotdeuna. Mi-am fost, intotdeuna, suficient mie insumi si, de multe ori, in perioade critice, imi doream, cu ardoare chiar, sa fiu singur. In special, in „perioada marii incremeniri” de care am pomenit in alta parte, cand atmosfera din celula devenea insuportabila, eu, cu buna stiinta, comiteam, in vazul celui care ne supraveghea, o abatere de la regulament (nu era deloc greu sa realizezi acest lucru), dandu-i astfel acestuia prilejul sa-mi faca raport pentru a fi izolat. Si acolo, in singuratate, cu toata duritatea regimului de izolare, aveam linistea necesara sa ma reculeg, sa „vagabondez” si prin alte spatii decat cel penitenciar, sa-mi pun ordine in ganduri si in sentimente si, dupa cinci, sapte sau zece zile, sa ma intorc in celula mea cea de toate zilele ca dupa o lunga calatorie, reconfortat sufleteste si cu „bateriile” pline pentru a putea rezista inca o perioada de timp.

De aceea, aceasta singuratate in care am fost aruncat acum, departe de a-mi fi fost pedeapsa, a fost pentru mine ca o adevarata trimitere in vacanta. Si aceasta cu atat mai mult cu cat „pedagogii” nostri fiind, probabil, solicitati in alte sectoare (aveau totusi aproape 4000 de oameni de care trebuiau sa se ocupe), pe noi, cei pe care ne pusesera la „dospit” pe aceasta sectie, ne-au cam „neglijat”, ceea ce noua (cel putin unora) ne convenea de minune. Deocamdata, ei se multumeau cu cei care se „coceau” si cadeau de la sine, adica cu cei care, nemaiputand suporta singuratatea, cedau, cerand sa fie scosi si dusi la „club”. In toata aceasta perioada de mai bine de jumatate de an, „gazdele” noastre nu ne-au „onorat” cu prezenta lor decat de cateva ori. Dar si aceste putine vizite nu au fost vizite la ”nivel inalt”, ci au fost facute de trepadusi mai marunti, precum capitanul Chirila sau plutonierul Lungu si alti cativa asemenea, care veneau sa afle ce mai gandim si daca nu cumva vreunul dintre noi si-a schimbat, intre timp, atitudinea fata de reeducare. In special capitanul Chirila punea de fiecare data o intrebare-sablon: Ce mai faci ba? Nu ti-ai bagat inca mintile in cap? La care eu, invariabil, dadeam, de asemenea, un raspuns-sablon: Domnule capitan, eu mintea, atata cat o am, o am  in cap, nu in buzunar. La care el ingaima o sudalma si, trantind usa, pleca furios.

Asa incat, aceasta perioada a fost, pentru mine, una de liniste, de reculegere si de limpezire a apelor tulburi ale sufletului, lucruri pe care in colectivitate nu le puteam realiza. Si nu le puteam realiza pentru ca tocmai constiinta colectiva si destinul comun, care fusesera, de-a lungul anilor, secretul unitatii si tariei noastre, actionau acum in sens invers. Zbuciumul sufletesc si nelinistile celorlalti se suprapuneau peste zbuciumul si nelinistile tale, potentandu-le si amplificandu-le, iar capitularile si caderile celor din jur te trageau si pe tine in jos. Pentru a rezista era imperios necesar sa-ti poti crea un destin si o constiinta individuale, altfel spus o anume autonomie spirituala, si aceasta performanta nu o puteai realiza decat in singuratate. Pe langa faptul ca in aceasta perioada am reusit, printr-o riguroasa introspectie, sa ma redefinesc si sa-mi reevaluez posibilitatile sufletesti, am avut si ragazul sa-mi cizelez si sa-mi rontujesc unele poezii, pe care le realizasem in ultimul timp, si sa „concep” chiar altele noi. Dupa cate imi aduc aminte acum, am „scris” (mental, bineinteles, caci de unelte de scris nici pomeneala), printre altele, si poezia intitulata „Unde-s nebunii?”.

Aceasta stare de acalmie a tinut pana prin ultimele zile ale lui noiembrie, cand in sectorul nostru a inceput din nou vanzoleala. Chiar in dimineata zilei de 1 decembrie, pare-mi-se, imediat dupa terminarea programului, pe scurta teului pe care eram cazati au inceput miscari. Se deschideau, destul de precipitat, usile celulelor si se auzeau indemnuri rostite celor de dincolo de usi, mai in soapta, mai in auzul tuturor: La club domnilor, mai repede, la club! Asteptam, cu infrigurare, sa se deschida si usa celulei mele, stand in dubiu daca sa accept sau nu invitatia. Dar usa mea nu s-a deschis. Nu am inteles niciodata de ce am fost eu atunci ignorat, pentru ca, ori de cate ori fusesem invitat la club, in afara de faptul ca refuzasem destul de politicos invitatia, nu ma manifestasem niciodata „zgomotos” impotriva acestei actiuni. La inceput am crezut ca am fost omis din greseala, insa dupa ce vanzoleala de pe celular s-a potolit si am reusit sa comunic prin morse cu cineva de la etajul 3, am aflat ca mai sunt si altii care „nu fusesera bagati in seama”. Deci, altele erau ratiunile pentru care fusesem ignorat. Seara tarziu, dupa „inchidere” (care avea loc in jurul orei 19), cei care fusesera luati la „club” de dimineata au revenit fiecare in celula lui. Cu aceasta ocazie, am aflat de la vecinul meu de celula ca in acea zi fusese inaugurat, in „Universitatea” Aiudului, un nou „club”, pe care colonelul Craciun il botezase in deradere „Clubul Tineretului”, desi nici unul dintre membrii acestuia nu avea mai putin de 30 de ani. Acest „club” si-a continuat activitatea pana in ziua de 24 ianuarie 1963, cind a fost transferat, cu lectori cu tot, in fabrica inchisorii. In toata aceasta perioada de aproape doua luni, in fiecare dimineata, toti cei care acceptasera sa frecventeze acest „club” (peste 200 de persoane) erau scosi din celule si dusi intr-o sala mare, special amenajata in acest scop, in fosta capela ortodoxa a inchisorii, care pana atunci fusese inrebuintata ca magazie de bagaje. „Clubul Tineretului” a fost inaugurat de colonelul Craciun in persoana, care, cu acest prilej, a rostit „cursantilor” discursul pe care il rostea ori de cite ori inaugura un nou „club”: Regimul a hotarat sa va dam posibilitatea de a va informa asupra realizarilor din tara savarsite sub conducerea partidului nostru. In felul acesta dumnevoastra veti avea prilejul sa va edificati asupra realitatilor din tara si sa va revizuiti conceptiile politice gresite in care ati crezut. Noi va vom pune la dispozitie materialul informativ necesar si va vom creia conditii sa puteti discuta despre trecutul si conceptiile dumnevoastra politice pe care multi dintre cei de aici staruiti sa va mentineti. Va vom permite sa va intalniti in aceasta sala, in fiecare zi intre orele 9 dimineata si 4 dupa-amiaza, perioada in care veti putea citi ziare, reviste, brosuri sau alte materiale pe care vi le vom pune la dispozitie. In plus, veti putea comenta critic si fara menajamente activitatea dumneavoastra politica din trecut, de care va trebui sa va desolidarizati si sa o condamnati cat mai vehement. Puteti sa folositi, in aceste comentarii si critici pe care vi le veti adresa unii altora, toate cuvintele existente in dictionarul limbii romane, cu o singura limita: sa nu recurgeti la violenta. Nu am vrea sa se repete ceea ce s-a petrecut la Pitesti. Noi va vom supraveghea indeaproape si, cand vom descoperi abateri de la indrumarile date, vom sanctiona fara mila pe cei vinovati. Si inca o restrictie: nu aveti dreptul sa criticati regimul.

Dupa rostirea acestui discurs, Craciun l-a uns sef al nou infiintatului „club” pe Gheorghe Parpalac una dintre cele mai sinistre figuri ale reeducarii. Parpalac era inginer, facuse Politehnica la Bucuresti, iar dupa 23 august 1944 se refugiase in Austria, inrolandu-se in Armata Nationala creata de Horia Sima. Dupa terminarea razboiului s-a intors in tara si s-a alaturat miscarii de rezistenta interne. In 1948 a fost arestat si condamnat la 25 de ani munca silnica. A trecut prin reeducarea de la Pitesti, unde a suferit o adevarata mutatie. Probabil ca si ca legionar fusese tot  atat de fanatic, pe cat de fanatic era acum ca anti-legionar. Ura cu o ura patologica atat trecutul sau, cat si pe al celorlalti impreuna cu care „complotase – spunea el – impotriva poporului roman”. Aceasta ura ii era potentata acum si de perspectiva eliberarii, fapt pentru care facea tot ce-i statea in putinta  pentru a se evidentia si pentru a intra in gratiile „pedagogilor” din Aiud. Colonelul Craciun a  motivat numirea lui ca sef al noului „club” astfel: Il aleg pe Parpalac sa conduca acest Club din mai multe motive. Intai, el face parte tot din categoria tinerilor. Apoi, pentru ca el, care a condus si „Clubul batranilor politicieni”, va fi in stare sa va infatiseze declaratiile pe care aceia le-au facut in cadrul acelui Club. Va pot anticipa ca Victor Biris, parintele Dumitrescu-Borsa, Victor Vojen, Iosif Costea, parintele Dumitru Staniloae si multi altii sunt lamuriti de toate transformarile fundamentale din tara si ca toti acestia au dat declaratii categorice ca au rupt toate legaturile cu trecutul lor politic, cu cadrele de conducere destramate ale „Miscarii” si cu tradatorii din strainatate. Daca nu veti avea incredere in relatarile pe care vi le va face el, va vom putea da spre citire declaratiile lor scrise sau, ceva mai mult, ii veti putea auzi chiar pe ei vorbindu-va despre aceste lucruri. (Citatele de mai sus, precum si toate relatarile in legatura cu activitatea din „Clubul Timeretului”, sunt luate din cartea lui Ion Carja Intoarcerea din infern (Editura „Actiunea Romaneasca”, New York, 1972, pp. 195-198). De fapt, colonelul Craciun, prin aceste spuse, nu facea altceva decat sa anunte un eveniment care va avea loc peste aproximativ o luna de zile, mai exact pe 5 sau 6 ianuarie 1963.

Dupa plecarea „pedagogului-sef”, Parpalac lua loc la masa parasita de acesta si primele cuvinte rostite de el in fata viitorilor lui „cursanti” au fost, conform spuselor lui Ion Carja, urmatoarele: Domnilor colegi, Miscarea legionara inseamna pentru mine sange si sperma... Se lansa apoi intr-o filipica necrutatoare impotriva acestei adevarate „catastrofe care s-a abatut asupra poporului roman” (formularea ii apartine), precum si impotriva trecutului sau „ticalos”, pe care il vestejeste cu o veritabila „manie proletara” si de care se desolidarizeaza cu fermitate. Si-a facut apoi o lunga si plina de invective „autodemascare”, in care a insirat cu lux de amanunte toate „miseliile” comise – atat de el, cat si de miscarea „criminala” din care a facut parte – impotriva poporului roman. Aceasta lunga expunere s-a incheiat, bineinteles, cu osanalele de rigore aduse regimului si partidului comunist, precum si cu angajamentele de loialitate fata de regim si de clasa muncitoare. Era cat se poate de clar ca aceasta „autodemascare”, pe care Parpalac o mai rostise, probabil, si in alte „cluburi”, se voia a fi un model pentru cei ce urmau sa se „spovedeasca”, precum tot atat de clar era si faptul ca individul supralicita. (Va urma)

Demostene ANDRONESCU