PENTRU UN REACTIONARISM ORTODOX

I

Se enumera indeobste, cind vine vorba de Reforma, cauzele acesteia, adica acea serie de imprejurari care defineau in sec al XIV-lea si inceputul celui de-al XV-lea criza de sistem a catolicismului, cele in genul nepotismului papal, simoniei, fiscalismului exagerat, indulgentelor etc. Si ceva de facut impotriva acestora era in chip limpede necesar, desi noi, ortodocsii, am socoti ca s-ar fi cerut mai degraba o revenire la forma, decit o reforma. Dar era ceva in duhul Occidentului care ducea lucrurile in alta directie – si inca mult mai departe decit ar fi fost, ca sa zicem asa, in mod obiectiv necesar.

Itele Reformei s-au tesut cu multa vreme inainte de Luther, iar punctul de sprijin de tip politic care a rasturnat din nou asezarea religioasa a lumii isi facuse rodajul de vreo citeva sute de ani. Exista un exercitiu al inaintemergatorilor Reformei care nu se sfiisera sa avanseze solutii radicale. Caci radicalismul ideologic, fructul slobod al mentalitatii occidentale, de-acum suficient decantata, a intrat in lume in apropierea Bisericii. Exemplul de tara cel mai timpuriu – si, nu doar pentru asta, cel mai indraznet – este cel al Angliei. In mod ciudat, insa, aici catolicismul va ramine in dogma si ritual aproape neschimbat, doar cu ruperea de papalitate, pina in sec. al XX-lea (cind avea sa reintre intr-o faza de schimbari dintre cele mai spectaculoase vizind, de pilda, casatoria episcopilor si hirotonirea femeilor). Oricum, Anglia a fost o fertila rasadnita pentru ideile reformatoare, ale caror seminte se vor raspindi si vor rodi cu adevarat in Germania.

            Este mai curind posibil ca incapacitatea de a se purta adecvat in acele imprejurari cauzatoare de Reforma sa ii fi adus pe occidentali la finalul reformist. Asta deoarece nu ispita insasi cauzeaza caderea, ci neputinta ispititului de a reactiona cum se cuvine pentru a se lamuri in incercare. Este adevarat ca lucrurile sint inca si mai complicate, deoarece neputinta de a iesi dintr-o stare critica nu este deloc straina de motivele pentru care s-a ajuns in aceasta stare...

Or, rasaritenii ortodocsi, incercati astazi pe dinauntru, iar pe de alta parte atrasi intru cele ale Occidentului, au prilejul sa invete, din patania fratilor din Apus, ca, daca nu deprind reactionarismul, in sensul bunei reactii, s-ar putea vedea subminati prin ei insisi. Reactia si restauratia duhovniceasca de care avem nevoie si cu care care sintem datori trebuie sa izbindeasca inainte de marea deteriorare sistemica la care, altminteri, s-ar ajunge pornind numai si numai cu bune intentii. Ortodoxia are a se folosi de exemplul catolicismului, care s-a pierdut intr-o mare parte din Europa Centrala si in tot Nordul. Ortodocsii trebuie sa ia aminte la indreptare cita vreme inca nu se impune ispititoarea reforma, adica pina nu e prea tirziu.

Caci iata cum au inceput lucrurile in Apus...

II

In secolul al XIV-lea, John Wycliff punea, fara sa nadajduiasca si, poate, fara sa isi inchipuie macar la ce are sa se ajunga, piatra de temelie a unei fenomen care va face o lunga si inca nesfirsita cariera: Reforma.

Wicliff a facut studii de drept, filosofie si teologie la Universitatea din Oxford. O combinatie academica pe care, mai tirziu, o vom descoperi si la Luther. In plus, se afla intr-o tara unde, de mai bine de 150 de ani, mentalitatea (cauza ori efect, nu mai are nici o importanta) era a unei natiuni ce avea inlesnirea “nerusinata”, dupa cum ar fi zis papa Inocentiu al III-lea (1198-1216), a acelei Magna Charta Libertatum (1214). Biserica Catolica detinea enorme teritorii in Anglia, enorme dupa socoteala mintii omului de azi, dar cam tot atit cit in alte parti pe vremea aceea. Tema discordiei a fost imprejurarea ca de 33 de ani darile catre papalitate nu mai fusesera platite de englezi, iar Parlamentul a refuzat sa le achite atunci cind, in 1365, papa Urban al V-lea (1362-1370) a pretins creanta. Wycliff era inca din anii 1350 un promotor al tendintelor de emancipare fata de papa, asa ca nu i-a fost greu sa admita ca suma nu era datorata. Pe linga asta, mai avea de reprosat clerului catolic o serie de neajunsuri din categoria coruptiei. Cu o indrazneala care indica statura reformatorului, el a aplicat Bisericii algoritmul lumii. Magna Charta legiuise ca loialitatea nu mai putea fi o datorie daca regele nu respecta legea, iar in chestiunea Bisericii Wycliff a spus, in De domenio divino (titlu care, de buna seama, cauta sa atraga ceva din creditul augustinian), ca, atunci cind papa greseste, omul se poate adresa direct Suveranului absolut.

In aceasta vreme, la celalalt capat al crestinatatii, subzista inca o imparatie in care lucrurile stateau altfel, adica ordinea lumii, taxis-ul, cum i se zicea acolo, se facea dupa legea lui Dumnezeu, iar nu invers. Era insa o imparatie care nu avea cum sa mai dureze mult, caci, iata, functiona dupa reguli pe care Apusul, dezinteresat de acel Rasarit, le vroia schimbate.

Wycliff intelesese perfect, asa cum vor fi facut-o si colegii lui intru profesorat de la Oxford, ca omul nu se mintuieste achizitionind indulgente. A predicat acest adevar si de la amvonul bisericii unde era preot, catolic in masura rationalismului personal, iar enoriasii si ceilalti la care au ajuns stirile vor fi priceput ca au fost inselati. Acelorasi le-a spus ca li s-ar cuveni impartirea averilor Bisericii, care va trebui sa ramina cu venituri regulate, compuse din sume de felul impozitelor si darurilor. Si, bineinteles, existau multe urechi de auzit astfel de noutati.

Papalitatea a reactionat conform standardului inchizitorial, intentionind arestarea lui, dar asta nu s-a putut aduce la indeplinire, deoarece ducele de Lancaster l-a protejat. Acest duce era cel mai puternic om in stat la un anume moment, fiind regent in timpul minoratului lui Richard al II-lea.

Incet, incet, sondind parca pina unde poate merge, Wycliff a trecut la afirmatii si mai dure in predicile sale. Le-a aruncat in fata celor de la Roma ca ierarhia si-a pierdut puterea prin pacatele ei, iar papalitatea nu are nici un temei biblic.

Si, probabil simtindu-se liber, autonom, a afirmat, in fine, inutilitatea Tainelor, a icoanelor, a moastelor si a cultului sfintilor. Deloc la urma in ordinea importantei, oarecum exaltat augustinian, a sustinut si predestinatia.

Dupa cum se observa, nu lipseste nimic din ingredientele Reformei, ba, poate, e chiar ceva prea mult fata de ce avea sa creada de cuviinta, mai ales inainte de a fi luat de val, luceafarul constelatiei reformatorilor, Luther.

Compozitia a determinat, lalolalta cu alte cauze desigur, producerea unui efect pe masura: in 1381 a avut loc o rascoala taraneasca in cursul careia rasculatii l-au ucis pe arhiepiscopul primat si au ajuns sa o agreseze pe insasi regina mama. Dar oare la ce altceva te poti astepta cind spui resortisantilor Magnei Charta Libertatum ca au fost inselati, ca inselatorul trebuie deposedat, ca ierarhii sint ilegitimi, ca ritualurile sint fara continut si ca, orice ai face, de mintuit se mintuie cine e predestinat pentru asta? (Pare un exemplu scoala pentru revolutia franceza de la 1789, si cine stie daca n-a si devenit asa ceva.) In astfel de conditii, spijinul derivat din puterea de stat i-a fost retras. Perfect legal si englezeste, a fost inlaturat de la catedra, dar a ramas preot de parohie unde predicile lui nu au mai avut anvergura agitatoare. Dupa foarte putin timp a murit, se pare ca de congestie cerebrala, avind in jur de 60 de ani.

John Wycliff este cel caruia trebuie sa i se recunoasca meritele de radical deschizator de drum. Luther a fost cam nedrept cu el atunci cind, ignorindu-l, a pretins despre sine ca este un Jan Hus, caci adevarata sa inchipuire anterioara, cu mult mai multe coincidente, a fost, de fapt, a englezului John Wycliff. Dar, desigur, comparatia cu Hus atragea aura martirului ars pe rug, in timp ce asemanarea cu un Wycliff, bine protejat pina cind, in cele din urma, a fost sa fie lovit de apoplexie, nu ar fi fost tocmai profitabila...

III

Dar sa urmam firul istoriei. Regele Richard al II-lea s-a insurat cu principesa ceha Ana de Boemia, iar studentii de la Oxford si Praga au inceput sa aiba legaturi si sa-si viziteze reciproc universitatile. Unul dintre studentii praghezi deschisi ideilor lui Wycliff a fost Jan Hus. El a devenit membru al Catedrei de Filosofie a Universitatii din Praga si predicator al capelei regale. In universitatea pragheza, cei mai multi profesori erau nemti si parerea lor a fost ca o parte a teoriilor lui Wycliff erau de condamnat, iar Hus, desi socotea altminteri, nu a contrazis majoritatea. Apoi, pe fondul unei situatii favorabile, el si-a manifestat parerile, cenzurind imoralitatea clerului, fara sa se lege de probleme precum cea a Sfintei Euharistii. In 1408, la alegerea celui de-al doilea papa simultan “in functie”, Hus, ca si regele Boemiei, de altfel, a refuzat sa recunoasca pe vreunul dintre cei doi papi coexistenti in acel moment (este vorba de situatia schismei papale din perioada 1378-1417). Drept urmare, arhiepiscopul i-a interzis sa predice si sa slujeasca, dar regele a creat premisele alegerii lui ca rector al Universitatii, ceea ce a dus la diseminarea scrierilor sale. Dupa citeva evenimente care au agravat tensiunea, papalitatea a dispus anchetarea lui Hus, care a refuzat sa se prezinte.

Ca si pe vremea lui Wycliff, ca si in toata vremea, omul politic a intervenit. Regele l-a acoperit cu autoritatea sa, dar in noiembrie 1414 Hus a trebuit sa se prezinte la sinodul de la Konstanz, unde, de fapt, se gindea ca o sa scape usor. In definitiv, nu atacase caracterul sacramental al Bisericii si nici Sfintele Taine, ca pasager-extremistul Wycliff, ci numai coruptia si imoralitatea arhiereasca, mergind, e adevarat, pina la papa. Ba atacase fenomenul la radacina, la esenta, punind in discutie nu doar pe papa, ci si papalitatea insasi, zicind ca ea nu este vicariat al lui Hristos, dupa cum nici Sf. Apostol Petru nu va fi fost capul Bisericii.

Pina la sfirsit, lucrurile au stat altfel decit in cazul Wycliff, iar asta s-a intimplat pentru motive care tin numai de politica si inca atit de delicate incit Hus nu le-a putut deslusi la vreme. Pe scurt, Hus a ajuns la mina adversarilor, fiind tratat exemplar si clasic inchizitorial, adica ars pe rug. Moartea lui nu a adus cistigul nadajduit de catolici, ci a provocat tulburari insemnate, nu doar populare, ci si ale aristocratiei, caci peste 400 de nobili s-au aratat, post mortem, de partea sa.

Se vehiculeaza ca Hus, pe rug, ar zis ceva in genul: “Astazi ucideti o gisca [hus insemnind gisca in limba ceha - n. n.], dar dupa mine va veni o lebada pe care n-o veti putea ucide”. Un om in pragul mortii, inteligent, cultivat si, de ce ne-am indoi, credincios, nu putea arunca vorbe goale. Ci era limpede ca Reforma devenise nu doar previzibila, ci si de nestavilit.

Multi ani dupa moartea lui Jan Hus, in 1450, husitii praghezi ajunsesera la o turnura incredibila, avind surprinzatoarea tendinta de a se uni cu... Biserica Ortodoxa. Bineinteles ca n-a iesit nimic din asta, desi husitii, cu un splendid entuziasm si cu seriozitate, l-au obtinut, de la imparatul Constantin Dragases, pe Ghenadie Scholarios, ca dascal intru ale Ortodoxiei. Bizantul nu mai avea nici o putere asupra lumii, iar intoarcerea la Ortodoxie nu mai era o treaba lesnicioasa pentru un occidental. Peste mai bine de jumatate de secol, de altfel, husitii aveau sa se dizolve intre calvinisti si luterani.

IV

Un alt personaj a carui imagine este evocata in legatura cu situatia ce reclama reforma a fost Girolamo Savonarola. Ilustrativa pentru intrebuintarea ilicita a memoriei sale este alcatuirea statuara de la Worms, in care a fost asezat literalmente la picioarele lui Luther. Nimic nu justifica inspiratia artistului. Este adevarat ca Luther a tiparit in 1532 anumite predici ale lui Savonarola, dar la atit se rezuma legatura dintre activitatile lor. Este de notorietate ca Savonarola n-a urmarit nimic altceva decit o reforma a moravurilor, fara asezonari sacramentale, liturgice ori dogmatice. Catolic fara rest in teorie si practica, lipsit de disponibilitatile umaniste pe care un Erasmus, de pilda, le incapea cu abilitate in catolicism, Savonarola nu a fost interesant pentru Luther decit in calitate de critic din interior al sistemului.

Mai degraba i-au fost trepte ajutatoare lui Luther, bune de plasat in proximitatea picioarelor lui, cei trei universitari care, la Londra, voiau, dintr-un motiv sau altul, schimbarea in cadrul Bisericii: Desiderius Erasmus, Thomas Morus si John Colet. Acesta din urma a infiintat la Londra o universitate care, lucru nou, nu mai era sub ascultarea Bisericii (mincata de binecunoscutele de-acum tare interne), ci beneficia de subventiile unor comercianti. Aparea oportunitatea de a se putea urma orice programa propusa de cadrele didactice, fara teama vreunei cenzuri eclesiastice, iar eliberarea acesta a insemnat o cale care ajunge drept la zilele noastre.

Cei trei crestini au fost la un moment dat colegi la aceasta universitate si au colaborat la iradierea unui umanism care pregatea Anglia, daca mai era nevoie, pentru socurile umanismului protestant. Este interesant in context ca Erasmus a devenit in secolul al XX-lea extrem de cunoscut pentru opera sa in materia pedagogiei, desi este cu siguranta inferioara fata de a altor invatati din domeniu, care insa nu provoaca atita simpatie lumii moderne, caci nu au iluminarea anticlericalista a acestui calugar. Erasmus avea sa intre in conflict cu Luther dupa 1521, conflict care la un moment dat a cam dobindit, pe latura confesionala, si conotatii personale. Totusi, Erasmus a continuat de pe propria pozitie sa pledeze pentru schimbarile pe care situatia Bisericii le reclama.

Thomas Morus, desi cunoscut mai degraba pentru Utopia sa extrem de convenabila superficialitatii ideologilor lagarului comunist, a murit martiric, ca si episcopul Fischer de Rochester (deloc cunoscut laicatului), intr-un mod cu totul special, adica alegindu-si soarta in deplina cunostinta de cauza, desi avea oricind la indemina subterfugiul unei reservatio mentalis... A platit cu capul rectitudinea de a nu fi nicicum partas la divortul de Roma pentru casatoria lui Henric al VIII-lea cu Ana de Boleyn. Oricum, pe alte linii de forta, preparata mai din vreme, separarea avea sa se produca si in Anglia.

Abia dupa toate acestea a aparut lebada Luther, incit nu se poate spune ca, ideologic, el aducea ceva nou. Fusese anuntat si era asteptat. Bineinteles ca a fost o personalitate extraordinara si ca fara el bresa nu s-ar fi putut face, dar, dupa aparitia acestei brese, protestantismul s-a aratat imediat apt sa creasca in mod autonom, indiferent de matricea luterana, zwinglista ori calvinista, desfacindu-se mai apoi intr-o varietate dogmatica inclasificabila.

V

Efectele, din punct de vedere teologic, ale Reformei si cauzele ei sint destul de clare, iar corespondenta acestora din urma cu situatia actuala a lumii ortodoxe poate fi discutabila. Dar, chiar daca istoria nu se repeta in exact acelesi tuse, ea apuca de multe ori pe fagasuri asemanatoare. Ceea ce intereseaza in special in episoadele premergatoare Reformei, a fost usurinta cu care oameni inteligenti ai bisericii si, uneori, teologi subtiri au derapat radical atunci cind in mod indiscutabil se cerea facuta o simpla intoarcere. Repet, au fost determinari politice importante pentru “reusita” de la 1521, dar inceputul a fost facut cu mult timp in urma si in mediu exclusiv eclesial, iar asa-zisele cauze ale Reformei au fost din punctul de vedere al reformatorilor, fie ei ratati sau realizati, numai pretexte, pentru ca e clar ca scopurile au devenit, din mers, altele.

De aceea, in pofida oricitor cauze care ar reclama cu evidenta reforme, modernizari ori civilizari, lumea ortodoxa trebuie sa se aplece smerit catre sine si sa isi caute, acolo unde este cu adevarat trebuincios, revenirea. Cu onestitate si cu chibzuiala. O din ce in ce mai bogata anecdotica a coruptiei din Biserica da tonul multor rationalisme “lucide”, care propun, fara habar de ale teologiei, masuri dintre cele mai moderne. Dar modernitatea nu dovedeste sa aiba de-a face cu imuabilul. In perioada iconoclasta, vreme de vreun secol, indivizii cei mai inteligenti ai timpului, dezvoltind teorii neoplatoniciene dintre cele mai savante, practicau modernele, pe atunci, desfigurari din launtrul bisericilor si numai incapatinarea unor monahi mai putintei la minte a pastrat prin cotloane modelul luminos al icoanelor. Fireste ca nu e un argument ca cei mintosi gresesc, dar e un contraexemplu la triumfalismul ratiunii. Iata ca se poate si asa! Iar adevarul este ca nu mintea ii pierdea pe aceia, ci incapacitatea lor de a fi totodata rationali si duhovnicesti, ceea ce nu este deloc o contradictie in termeni.

Arhiereii, preotii si credinciosii ortodocsi sint acum la o rascruce importanta. Cu exceptia grecilor si a citorva comunitati mici sau minuscule, ortodocsii au iesit cernuti din comunism, iar diamantele, desi de mare pret, nu sint multe. Intr-o asemenea stare se poate gresi fie apucind pe calea unui rigid refuz al oricarei primeniri, fie pe calea unui sofisticat de maleabil paleativ exterior, combinat, de pilda, cu un interconfesionalism circumstantial, falsa solutie la o inadecvare strict interioara. Pe oricare din caile acestea, este un mare risc ca, dintr-o proasta alegere, sa se provoace ruperea definitiva cu Traditia, in ciuda declaratiilor de atasament. In afara spiritualitatii ortodoxe, a patrunde pe poarta cea strimta a Imparatiei este un lucru greu de izbutit, dar sa faca cineva acesta dupa ce a pierdut ortodoxia, este cu neputinta. Asa incit oare ce ii va folosi aceluia care, pierzind Imparatia, va fi dobindit multrivnita bunastare materialicesca, inlesnirea magistralei administratii si amabilitatea inutila a dialogului?

VI

Si o ultima observatie. La conciliul tridentin, convocat in urma Reformei, s-a cautat limpezirea Bisericii apusene. Dupa trei sesiuni insirate de-a lungul a vreo 18 ani, s-au luat hotariri dogmatice si hotariri disciplinare diverse. Intre toate acestea s-a numarat si una care, la prima vedere, nu avea nicio legatura cu cele ce declansasera conciliul. S-a hotarit ca semnul Sfintei Cruci sa fie facut de credinciosi cu mina deschisa, adica fara simbol, asa cum se facuse de la sfirsitul primului secol d. Hr. Si asa cum chiar un papa, Inocentiu, confirmase teologic pe la 1210 ca se cuvine a fi facuta. Cele doua degete strinse in podul palmei inchipuie pe Adam si Eva, iar prin ei pe toti credinciosii, plecati in fata Sfintei Treimi, Aceasta aratata prin cele trei degete impreunate deasupra. Oamenii se inchinasera astfel si inainte, si dupa Marea Schisma, dar un neasteptat recul al Reformei ii determina sa nu o mai faca.

Cind gestul devine mai important decit mesajul corespondent, actul degenereaza in formalism, asa incit acestei schimbari in sine nu trebuie sa i se dea o importanta mai mare decit cea contextuala. Dumnezeu va fi primind si inchinaciunea ciungului si a paraliticului. Dar schimbarea sus-pomenita nu insemna la apuseni doar inlocuirea unei forme cu o alta, ci indepartarea unui simbol, adica, aici, a celui mai nimerit corespondent al unei existente doxologice paradisiace.

Or, tocmai de astfel de pierderi si instrainari, de la cele mai neinsemnate si formale, dar datatoare de seama, pina la cele mai cu greutate si fundamentale, va trebui sa ne ferim si noi, ortodocsii, reactionind din vreme, potrivit, cu cinste, cu suplete si cu ascultare numai intru Traditie.

Lucian D. POPESCU